Papa Francisc şi fiul rătăcitor

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Gregory Popcak
Traducere: Radu Capan
Sursa: CatholicExchange, 2 decembrie 2013

Ce simţi tu legat de stilul Papei Francisc?

De fapt fiul cel mare

De fapt fiul cel mare

M-am rugat mult privitor atât la reacţiile mele faţă de Papa Francisc, cât şi la reacţiile pe care le au prietenii mei catolici. Am unii prieteni – de regulă cei mai liberali – care cred că Papa Francisc este o incredibilă gură de aer proaspăt. Am şi alţi prieteni – de regulă mai conservatori – care cred, după minţile lor, că acest nou venit produce mult rău.

Ambivalenţa

Cât mă priveşte pe mine, sunt ambivalent şi, sincer, neliniştit şi puţin ruşinat de reacţiile mele. În primul rând, m-am considerat mereu un „om al Papei”. Aveam 11 ani când Papa Ioan Paul al II-lea a fost ales pe Scaunul lui Petru şi 38 de ani când a murit. L-am iubit. Mi-am modelat mare parte din viaţă după învăţăturile sale. Am crescut cu provocarea de a vedea căsătoria şi familia din perspectiva Teologiei Trupului şi am făcut tot ce am putut să trăiesc şi să promovez viziunea Bisericii despre viaţă şi despre iubire. La fel au mers lucrurile cu Papa Benedict al XVI-lea, care a fost în continuarea gândirii Papei Ioan Paul al II-lea, dacă nu şi a stilului lui. Am fost fascinat de minţile lor, impresionat de ce puteam învăţa la picioarele lor, nerăbdător să pun în practică tot ce am învăţat de la ei, deoarece chiar dacă viaţa trăită după cuvintele lor nu m-a făcut să câştig vreun concurs de popularitate, după standardele lumii, sfaturile lor m-au învăţat cum să trăiesc o viaţă cu adevărat binecuvântată, plină de iubire şi de bucurie. Datorită la toate acestea am avut, de când mă ţin minte, o puternică apreciere faţă de papalitate.

Dar…

Tocmai de aceea, reacţiile mele vizavi de Papa Francisc m-au deranjat atât de mult. Pe de o parte, găsesc multe de admirat. Simplitatea sa. Inima sa mare. Iubirea ce o poartă oamenilor. Evidenta iubire pentru Cristos. Pe de altă parte, am fost cu adevărat descumpănit – uneori chiar enervat – de multe lucruri pe care le-a spus şi care, sincer, mi-au făcut munca mai dificilă.

Pentru cei care nu ştiu, îmi petrec cea mai mare parte din zi consiliind în privat sau la radio, ajutând oamenii să trăiască după viziunea catolică privitoare la iubire, sexualitate şi căsătorie. În ultimele săptămâni am fost provocat de oameni în moduri pe care nu le-am mai întâlnit înainte. Până acum, când făceam o afirmaţie despre poziţia Bisericii privitoare la căsătorie, iubire şi sexualitate, oamenii o acceptau. Nu le plăcea mereu, dar ştiau că este adevărul. Ştiau că este adevărat ce le spun deoarece, chiar dacă nu pricepeau exact, ceea ce le spuneam suna cel puţin asemănător cu ceea ce auzeau de la Papa Ioan Paul al II-lea sau de la Papa Benedict al XVI-lea.

Acum însă, deodată, înregistrez un regres pe care nu l-am mai experimentat. „Ei bine, Papa a spus…” sau „Nu aşa a spus Papa Francisc acum câteva zile”… De parcă nu am citit aceleaşi interviuri. Apoi, când am încercat să explic ce a spus de fapt Papa, pentru prima oară m-am trezit că sunt acuzat că nu prezint fidel învăţătura Bisericii, ci că aş oferi o viziune conservatoare. Şi mă frustrează în mod deosebit pentru că nu este vorba de discuţii pe care le am la bar sau la o petrecere, unde discut cu cineva ca să treacă timpul, ci în sesiuni de consiliere, unde miza o constituie căsătorii, familii şi vieţi. Lucrurile au mers până acolo încât acum câteva săptămâni, un client care se lupta cu serioase probleme de credinţă şi cu deprimarea a renunţat la consilierea mea spunându-mi: „Eu sunt un catolic a la Papa Francisc, iar tu eşti de şcoală veche, un catolic a la Papa Ioan Paul al II-lea”.

Oh! M-a durut? Încă îmi ling rănile…

Aşadar, da! Am fost foarte deranjat de ceea ce Papa Francisc a spus – sau mai corect, de ceea ce oamenii prea uşor au răstălmăcit pornind de la ceea ce a spus. În acelaşi timp, cred în papalitate. Cred că Spiritul Sfânt are o legătură aparte cu cel care stă pe Scaunul lui Petru. Cred că Dumnezeu ştie ce face cu Biserica, dar şi că oricât de uman ar fi procesul de alegere a unui Papă, Dumnezeu doreşte să se folosească de cel ales pentru a ne învăţa – pentru a mă învăţa – ceva important despre cum să fiu catolic în momentul actual al Bisericii. Aşa se face că, spre deosebire de mulţi catolici care s-au manifestat făţiş împotriva Papei Francisc, am încercat să stau tăcut, să discut sentimentele mele cu unii creştini mai maturi în care am încredere şi, cel mai important, să mă rog. Mult!

Întoarcerea fiului risipitor

La sfârşitul săptămânii trecute, Dumnezeu m-a izbit în moalele capului cu o idee care mi s-a întărit într-o convingere. Pe când mă rugam, mi-am amintit de parabola fiului risipitor. Evocarea ei în memorie mea a fost ca o palmă pentru mine. Nu m-am recunoscut însă în fiul risipitor. Atunci ar fi fost bine. Nu am probleme în a mă considera fiul risipitor. Dar nu, nu aceasta mi-a amintit Dumnezeu. Am simţit deodată că Dumnezeu îmi arată o oglindă, iar în ea îl văd pe… fiul cel mare. Copilul acela bun, care a rămas cuminte cu tatăl, a făcut tot ce i-a spus acesta să facă, şi care probabil a fost în parte bucuros să îşi vadă fratele enervant plecând de acasă, fiind însă mai mult decât supărat să îl vadă revenind. Ştiţi, genul acela de înţepat, pe care toţi îl recunosc dar cu care nimeni nu doreşte să se identifice.

Dumnezeu mi-a arătat că eram „fiul cel mare”. Şi am auzit o voce spunând: „Copiii mei pierduţi vin acasă. Iar tu eşti nervos”. Şi mi-am amintit restul parabolei… „Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi îl ruga stăruitor. El i-a răspuns tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat».”

Şi am început să plâng…

Vinovat

În Papa Francisc văd tatăl care aleargă în jos pe stradă pentru a-i întâlni pe fraţii mei care erau pierduţi dar au fost găsiţi. Îl văd tăind viţelul cel îngrăşat, dându-le hainele cele mai bune şi inelul său. Şi iată-mă şi pe mine, prins în a face aceleaşi lucruri pe care le fac de mult şi primind şi mai puţină recunoştinţă decât înainte.

Oameni care au părăsit Biserica, oameni care urau Biserica, oameni care nu îi dădeau Bisericii o a doua şansă, au conştientizat brusc că Dumnezeu îi iubeşte, că Biserica îi primeşte, şi tot ce puteam eu era să simt un gust amar. Şi aceasta pentru că acest lucru aducea unele dezavantaje pentru mine. Nu eram amărât pentru că nu i-aş iubi. Îi iubesc. Nu eram amărât pentru că nu doream să ştie că sunt iubiţi şi bine primiţi. Doresc. Eram amărât pentru că, aşa, ca să fiu cinstit, a-i iubi aşa cum sunt ei astăzi îmi face viaţa mai complicată decât mi-aş dori să fie.

Nu ajunge să fac doar declaraţii, să stau în partea drepţilor şi să am dreptate. Deodată trebuie să ascult cu adevărat, să răspund la haosul din vieţile lor şi să tolerez – nu, de fapt să respect – atitudinea lor de genul „Cine te crezi?” Da, îi iubesc, cu adevărat, dar nu suficient. Papa Francisc mi-a arătat că în ciuda tuturor cuvintelor mele curajoase şi a gândurilor de auto-apreciere privitor la angajamentul meu de iubire a aproapelui, îmi iubeam zona de conform ceva mai mult decât îmi iubeam fratele sau sora care se întoarce acasă după o perioadă lungă de suferinţă şi singurătate.

Şi m-am simţit ruşinat.

Iubire şi adevăr

Nu am dorit să spun prin cele de mai sus că învăţătura Bisericii despre iubire, sexualitate şi căsătorie nu este adevărată. Şi cred că Papa Francisc ne arată şi el aceasta. De asemenea, nu am dorit să spun că viziunea Bisericii despre viaţă nu ar trebui susţinută, predată, promovată cu curaj. Ceea ce vreau să spun este că a predica unei case goale, sau a mă limita la conversaţii simple doar cu fraţii şi surorile care sunt de acord cu mine, este inutil. Pot să mai am acele discuţii care îmi plac atât de mult, să lupt pentru cauzele care contează atât de mult, dar mai întâi trebuie să trec dincolo de mândria şi bucuria pe care mi le oferă poziţia de „cel care are dreptate”, de „catolicul cel bun”, de „fiul cel mare”.

Trebuie să le arăt fraţilor şi surorilor mele că îi iubesc; că doresc ca ei să stea lângă mine chiar dacă nu vedem la fel lucrurile; că doresc să învăţ de la ei tot atât cât îi învăţ. Să recunosc că ei au lucruri pe care să mi le ofere şi că eu sunt bucuros să relaţionez cu ei, chiar dacă ne facem unii pe alţii să ne simţim inconfortabil. Dacă reuşesc să fac acestea, dacă pot să le arăt că îi iubesc cu iubirea pe care Isus a pus-o în inima mea, atunci pot să am toate dezbaterile în familie pe care le vreau – şi, cine ştie, poate să şi câştig unele dintre ele. Dar dacă ei nu simt radiind din mine iubirea lui Isus, care ar fi folosul la toate acestea? Fără iubire, nu sunt profet. Sunt doar o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor (1Cor 13,1).

Cred că încep să înţeleg. Cred că Dumnezeu, prin Papa Francisc, îmi aminteşte că a avea dreptatea de partea mea este bine, dar trebuie să fiu preocupat să iubesc, deoarece iubirea este cea care câştigă inimile oamenilor. Aşa după cum spunea Papa Benedict al XVI-lea în Enciclica sa din 2009, „Caritas in Veritate”: punerea împreună a iubirii şi a adevărului previne faptul ca acestea să fie reduse la sentimentalism sau la fideism. Dumnezeu îmi aminteşte că mai am încă un drum de parcurs până voi stăpâni această artă.

„Toate ale mele sunt ale tale…”

Cred că încă prelucrez toate acestea, dar în ultimele zile am descoperit că sunt tot mai puţin debusolat de cuvintele Papei Francisc, chiar şi de modurile în care unii oameni îi răstălmăcesc cuvintele. Îl las pe tata să îi aducă acasă pe fraţii şi pe surorile mele. Îi iubesc pe toţi şi îi primesc cu braţele deschise. Şi voi fi bucuros să dezbat cu ei, pentru că acum, dat fiind că se întorc acasă, pot face aceasta.

La final, un îndemn către toţi cei care, asemenea mie, sunt dintre „fraţii cei mari” şi sunt bulversaţi când văd că tocmai oamenii spre care Papa Francisc aleargă pentru a-i îmbrăţişa acceptă iubirea sa dar îi răstălmăcesc cuvintele: poate că fiecare dintre noi îşi poate găsi alinare meditând asupra cuvintelor tatălui adresate fiului cel mare la sfârşitul parabolei: „Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale.” Noi, fiii cei mari, trebuie să găsim un loc în inimile noastre pentru fraţii şi surorile care se întorc şi chiar să ne alăturăm cu bucurie petrecerii pe care tatăl o dă pentru ei.

Posted in Biserică and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *