CFE: Isus ne învaţă să evanghelizăm

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 31 decembrie 2013.
Partea 17 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 17
Isus ne învaţă să evanghelizăm
Text de bază: In 1,35-42

Dragi prieteni,

Isus Cristos

Isus Cristos

Continuăm să stăm la şcoala lui Isus, a acelui Isus căruia în anumite momente îi simţim prezenţa, îi simţim cuvântul, îi simţim mângâierea ce ne-o provoacă în inimă începând chiar cu rugăciunea de laudă sau cu invocarea Spiritului Sfânt pe care fiecare dintre noi a făcut-o. Acest Isus prezent în mijlocul nostru vrea să vorbească cu noi, vrea să aibă o relaţie cu noi, vrea să verifice la ce nivel se află prietenia Sa cu noi, ne oferă cuvântul Său pentru a ne lua cu El, pentru a ne face să fim cu El. Şi vrem în această reflecţie să căutăm să înţelegem şi să învăţăm de la Isus: cum să evanghelizăm, cum să comunicăm altora frumuseţea privirii lui Isus, cum să facem ca şi alte persoane să se lase captivate de Isus?

Am putea da un titlu acestei reflecţii a noastre, care e următorul: ISUS NE ÎNVAŢĂ SĂ EVANGHELIZĂM.

Căutăm să învăţăm recitind împreună din Evanghelia lui Ioan cap. 1, vers. 35-42:

35 În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. 36 Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” 37 Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. 38 Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învăţătorule» – unde locuieşti?” 39 El le-a zis: „Veniţi şi vedeţi”. Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la El în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea.
40 Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. 41 Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – 42 şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»”.

Să observăm câteva pasaje din această evanghelie care subliniază modul de a se comporta al lui Isus, răspunsul discipolilor. Primul pasaj: „Isus s-a întors. Lui Isus nu îi este indiferent când o persoană i se alătură, când o persoană îl urmează, îl urmăreşte cu privirea. Aţi auzit: „privindu-l pe Isus care trecea, l-au privit şi El s-a lăsat privit, şi-a dat seama de această privire, de privirea întrebătoare, de privirea ce caută. Isus nu e indiferent, este prima observaţie pe care vedem că Isus o oferă fiecăruia dintre noi: ca nimeni să nu treacă pe lângă noi fără să ne dăm seama. Am putea să o spunem şi altfel: ca noi să nu trecem pe lângă cineva fără să ne dăm seama, să nu întâlnim nici o persoană fără ca aceasta să întâlnească şi inima noastră. Adică să ne dăm seama câte persoane întâlnim de-a lungul unei zile, altfel riscăm să ne treacă pe alături fără ca nici măcar să ne dăm seama. Suntem invitaţi să avem atenţia şi privirea lui Isus.

Văzându-i că îl urmează…” Isus îşi dă seama că cineva îi este alături. De ce? Pentru că acea persoană care îmi e alături poate fi înfometată, poate fi însetată, poate aştepta un cuvânt, un salut. Dar dincolo de ceea ce ea se aşteaptă, faptul că eu îi intersectez privirea, o salut, nu mă fac că nu o văd, înseamnă deja a fi atent. Eu devin instrumentul Domnului prin care El priveşte acea persoană, eu devin instrumentul privirii lui Dumnezeu pentru acel portar, pentru acea persoană care îmi răspunde la telefon, pentru acea persoană pe care o întâlnesc la uşa unui birou, la rând în timp ce aştept la medic, în timp ce aştept la poştă sau în vreun alt loc. Eu devin mijlocul prin care privirea lui Isus se apleacă asupra acestei persoane. Şi privesc ochii acestei persoane, privesc cu ochii lui Isus această persoană, privesc cu o privire de iubire. Şi aceasta e posibil tuturor. Nu vi se cere să faceţi gesturi originale, ci să vă comportaţi ca şi Isus, care nu pierde din vedere nici o persoană care îi trece pe alături. A încerca să simţim la fel înseamnă deja a ne lărgi inima, înseamnă a începe deja să trăim cu mai multă atenţie, cu mai multă intensitate. Încercaţi să descoperiţi cam de câte persoane nu ne dăm seama că ne trec pe alături şi nu le facem nici măcar un semn, un salut, o înclinare a capului.

Să observăm însă cum acţionează Isus. El nu dă răspunsuri ca şi noi, nu ține discursuri, ci celor doi discipoli care sunt interesaţi le adresează o întrebare: „Ce căutaţi?” Când e vorba de a dialoga, nu trebuie să ne pregătim pentru răspunsuri, ci să ştim să punem întrebările corecte. „Ce cauţi? Ce te face să suferi? De ce trăieşti cu teamă? Ce-ai putea avea mai mult de la viaţă?” Noi să ştim să adresăm întrebări care să ajungă direct la inimă, care să conducă persoanele să exprime starea interioară pe care o au, căutarea lor interioară, aşteptările lor cele mai profunde. Atunci când ne oprim şi întâlnim persoanele suntem gata pregătiţi să răspundem, deja în timp ce vorbesc căutăm în gând variantele de răspuns, aş putea răspunde aşa şi aşa, despre acest lucru cu siguranţă această persoană nu ştie nimic, eu am răspunsul. Să nu pregătim răspunsuri persoanelor, să pregătim întrebări care să ajute persoana să se exprime mai bine: „Tu ce ai în inimă? De ce pui această întrebare? Poate pentru că suferi, poate pentru că te simţi distrus, părăsit?

Nu trebuie să dăm răspunsuri, ci să punem întrebări, da! Pentru că a pune întrebări e ca şi când ai permite bobocului de trandafir să se deschidă, a pune întrebări înseamnă a fi soarele care încălzeşte ca să apară viaţa, a pune întrebări e ca şi când ai stropi cu apă planta pentru a-i permite să crească. A pune întrebări… dar din acelea frumoase, esenţiale, nu doar despre vreme, nu doar despre ultimele ştiri din ziar, ci a pune întrebări care să ducă persoanele în postura de a se putea deschide. „Mi se pare că tu ai suferit mult…!” A pune întrebări adevărate. Dar pentru a face aceasta e nevoie să avem inima lui Isus, să îl avem în interior pe Spiritul Sfânt. Încercaţi aşadar să faceţi şi acest al doilea pas, nu doar să-ţi dai seama de fiecare persoană care trece pe lângă tine, ci când îţi este prin preajmă să-i pui şi întrebări corecte. „Eşti mulţumit?” Sau alte întrebări care vă pot veni în minte.

Şi după ce a adresat întrebarea, ce propune Isus? Propune cuvinte? „Veniţi şi vedeţi!” Şi acest lucru e foarte frumos. Înainte de a oferi răspunsuri să facem simţită iubirea. Vino şi vezi, vino la mine acasă, vino să bei o cafea, vin la bar cu tine, vreau să stau cu tine, te invit acasă la cină. Aceasta înseamnă a-ţi rupe inima, aceasta înseamnă să începi să gândeşti evanghelizarea într-un mod diferit. Înainte de a-ţi da răspunsuri despre Isus, despre Biserică, eu vreau să te fac să simţi căldura lui Dumnezeu… înainte de a-ţi descrie cum este Dumnezeu. Vreau să te fac să simţi iubirea lui Dumnezeu, invitându-te, făcându-te să te simţi acasă când eşti cu mine, folosindu-mă de casa mea pentru a te face să simţi iubirea lui Dumnezeu. „Veniţi şi vedeţi!„, acesta este răspunsul lui Isus. Vino, stai cu mine, vino şi vezi! Vino să ne găseşti, sau vin eu la tine acasă, să ne întâlnim împreună, haide să facem o plimbare împreună, să vorbim puţin împreună, voi fi bucuros să discut cu tine. Aceasta înseamnă a oferi acea atenţie pe care rar o întâlnim în pieţele noastre astăzi. Voi la supermarket găsiţi de toate, dar nu găsiţi ascultare, la supermarket găsiţi de toate, dar nu găsiţi atenţia afectivă. Noi trebuie să oferim acest produs pe care târgul nu îl oferă. Atenţia afectivă, ascultarea, o ascultare tăcută în stare să pună în valoare persoana în toată frumuseţea sa. Vino şi vezi, îţi ofer găzduire, te fac să te simţi ca acasă, te fac să te simţi bine, te fac să simţi căldura iubirii lui Dumnezeu.

Celălalt pasaj foarte frumos, tot din această evanghelie, este: „au venit, au văzut… şi au rămas„. Observaţi din nou: nici o umbră de discurs. E probabil să fi şi conversat, cu siguranţă au şi discutat, dar ce îşi amintesc discipolii? Evanghelistul ce îşi aminteşte? „Au venit, au văzut… şi au rămas.” Reţineţi acest „au rămas”. Înseamnă că s-au simţit bine, înseamnă că s-a stabilit o relaţie adevărată, profundă, înseamnă că acest Cuvânt traversează firul relaţiilor de prietenie şi de frecventare ale acestora, înseamnă a învăţa a se regăsi împreună, înseamnă a se vizita, a se iubi. Doar construind relaţii, legături profunde se ajunge la Cuvânt. Şi aceasta e ceea ce trebuie să facem: să fim capabili să construim relaţii adevărate, profunde. E ceea ce astăzi nu mai găsim, a fi capabili de a face ca iubirea să fie experimentată.

Şi apoi observaţi cum continuă: Isus îl întâlneşte pe Petru care i-a fost prezentat. E ca şi atunci când tu ai început să-ţi apropii pe cineva astfel, va deveni apoi un lanţ de apropieri, e ceea ce se întâmplă în comunitate. Când reuşim să ne apropiem de cineva, să aflăm plăcerea de a fi împreună: vino, vino şi tu, vezi, mie mi-e bine. La fel şi Andrei îl conduce la Isus pe Petru şi îi zice: „L-am găsit pe Mesia„. Şi Isus, spune Evanghelia, „privindu-l” – auziţi cât de frumoasă este această expresie – „Isus privindu-l…” privirea noastră devine o privire capabilă să comunice afecţiune, atenţie.

Am vrea să avem această privire faţă de toţi, de la primul până la ultimul care face parte din comunitatea noastră familială. Încercaţi să schimbaţi între voi priviri de atenţie cu dragoste. Şi ce întrevede Isus în această privire? Întrevede tot ce-i mai frumos şi pozitiv în celălalt. Ce-i spune lui Petru? Tu eşti Petru, dar tu „vei fi…” pentru că tu ai în interior o încărcătură extraordinară, „tu te vei numi Chefa, tu vei fi Petru, tu vei fi… Privirea noastră în stare să întrevadă ceea ce este pozitiv în celălalt. Aceasta înseamnă să devenim „moaşă” pentru pruncul care se află în celălalt, moaşă crescătoare a ceea ce în celălalt nu a crescut. Câtă bunătate – chiar şi în persoanele care se află în această seară în comunitate – cât de multă bunătate a rămas încă copilă, mică, pentru că nimeni nu a făcut-o să crească! Câtă parte bună din noi a rămas mică, pentru că nimeni nu a ajutat-o să crească. Câtă bunătate a rămas mică în fiecare dintre noi sau în noi toţi, pentru că nimeni nu a luat-o de mână şi nu a ajutat-o să crească!

Privirea lui Isus face, ajută să crească tot ce e mai bun în Petru. Dacă noi iubim cu privirea lui Isus vom ajuta ca tot ce-i mai bun să vină afară, tot ce-i mai bun din fiecare dintre noi, tot ce-i mai bun în fiecare dintre cei pe care îi întâlnim. Şi-atunci CFE vor fi grădina lui Dumnezeu, locul unde poate îmboboci frumuseţea, locul unde se comunică confidenţa lucrurilor întâmplate unuia ori altuia: a modului în care Isus s-a comportat cu noi, pentru că iese partea cea mai frumoasă care s-a petrecut cu noi; a modului în care şi noi învăţăm să iubim, să vorbim în numele Domnului, să ajutăm un frate, să dăruim iertarea celui căruia nu am ştiut să i-o dăm. E privirea lui Isus cea pe care o schimbăm între noi, dar e privirea pe care Isus, viu şi prezent în mijlocul nostru în această seară, o îndreaptă asupra fiecăruia dintre noi şi îi spune fiecăruia dintre noi: „Simte-te iubit, simte-te primit; Eu, Isus, cel Înviat, vreau să îmi îndrept privirea asupra ta aşa cum a fost cu Petru: privindu-l, l-a iubit”.

Aşa să se întâmple cu fiecare dintre noi!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *