Vechiul Testament: De ce nu putem pur şi simplu să renunţăm la el

Print Friendly, PDF & Email

Autor: John Bergsma
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, nov/dec 2008

Căderea Ierihonului

Căderea Ierihonului

Să recunoaştem cinstit: Vechiul Testament poate să fie greu de digerat. Unele părţi ale lui sunt pline de plăgi, de războaie, de oameni care ar fi trebuit să ştie că fac fapte teribil de imorale. Dumnezeu pare foarte des mânios. El dă poporului lui Israel sute de legi care uneori nu prea par a avea sens, alteori par aspre şi întotdeauna plictisitoare. Când evreii încalcă aceste legi, Dumnezeu trimite pedepse care duc la o mulţime de morţi.

Ca „tipul cu Vechiul Testament” de la Departamentul de Teologie al Universităţii unde lucrez, mă confrunt cu întrebări despre Vechiul Testament aproape zilnic. Studenţii vin la mine cu pasaje ce îi pun în încurcătură şi îi fac să se întrebe: „Cum poate fi acesta cuvântul lui Dumnezeu?” Aşa că… cine are nevoie de Vechiul Testament? De ce nu scăpăm de el? Liturghia ar fi mai scurtă – cu o lectură mai puţin! Studenţii ar avea mai puţin de studiat. Editurile ar reduce din cheltuieli, căci Biblia ar fi cu două treimi mai mică! Gândiţi-vă la timpul şi la banii pe care i-am economisi!

Genul acesta de întrebări nu este nou. Deja în al doilea secol, Marcion, un Episcop popular şi influent, a mers până acolo încât a negat că Vechiul Testament este cuvântul lui Dumnezeu. El a insistat că este produsul unei divinităţi rele, diferite de Dumnezeul lui Isus Cristos. A produs atunci o Biblie mai mică, în care erau doar Epistolele Sfântului Pavel şi o versiune modificată a Evangheliei lui Luca. Părinţii Bisericii l-au condamnat pe bună dreptate ca eretic pe Marcion, dar impulsul său este încă prezent şi astăzi între noi, în diferite forme. Aş dori de aceea să spun câteva lucruri în apărarea Vechiului Testament – la urma urmelor, fără el aş fi şomer!

Un pachet complet

Motivul principal pentru care nu putem să scăpăm de Vechiul Testament este acesta: Isus nu ne lasă. Îmi pare rău! Isus a tratat Vechiul Testament ca fiind cuvântul lui Dumnezeu şi i-a învăţat pe discipolii Săi să facă la fel. La Ioan 10,35, El insistă că „Scriptura nu poate fi desfiinţată”, adică „nu poate fi eronată”. „Scriptura” la care făcea El referire era, desigur, ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament. Nimic din Noul Testament nu fusese până în acel moment scris! Aceste Scripturi ale Vechiului Testament, insistă Isus, vorbesc de fapt chiar despre El. „Voi cercetaţi Scripturile”, le spune Isus fariseilor, „căci credeţi că aveţi în ele viaţa veşnică! Şi tocmai ele dau mărturie despre Mine” (Ioan 5,39). În binecunoscuta întâlnire de pe drumul spre Emaus, Isus începe „de la Moise şi toţi profeţii” şi „le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El” (Luca 24,27).

Deoarece Scripturile Vechiului Testament dau mărturie despre Isus, credinţa în Vechiul Testament merge mână în mână cu credinţa în Isus. În parabola cu bogatul şi cu Lazăr, Isus învaţă că dacă oamenii nu cred în „Moise şi profeţi” – adică în Vechiul Testament – nu vor crede „nici dacă cineva s-ar ridica din morţi” – adică în moartea şi învierea Sa. Noul şi Vechiul Testament sunt o ofertă la pachet: Biserica nu poate să aibă unul fără altul.

Isus: Dumnezeul Vechiului Testament?

Problema este însă mult mai adâncă. Isus a făcut unele afirmaţii uimitoare despre relaţia Sa cu Dumnezeul Vechiului Testament. Unul dintre cele mai bune exemple îl găsim în Ioan 8. În versetele 31-59, Isus are o discuţie cu câţiva evrei care ar fi tentaţi să fie discipoli ai Săi. Din păcate, discuţia degenerează într-o ceartă, dat fiind că evreii sunt jigniţi de unele pretenţii ale lui Isus despre Persoana Sa. Spre sfârşitul dezbaterii, Isus spune: „Abraham, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a umplut de bucurie” (v. 57). Pentru evrei suna absurd. „Încă nu ai cincizeci de ani”, spun ei, „şi l-ai văzut pe Abraham?” Şi la afirmaţiile ciudate Isus mai alătură una: „Adevăr, adevăr vă spun: mai înainte de a fi fost Abraham, Eu sunt”.

Auditoriul lui Isus intră în stare de şoc. Înţeleg că El a folosit numele divin „Eu sunt”, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise în Ieşirea 3,14-15, întâlnirea de la rugul aprins. Acest nume era atât de sacru încât majoritatea evreilor nu îl pronunţau niciodată. Dar iată că Isus aplica acest nume Lui însuşi. Cu alte cuvinte, Isus pretindea nimic altceva decât că este Dumnezeul care i s-a revelat lui Moise ca fiind „YHWH”, Dumnezeu Vechiului Testament. Înţelegeţi deci de ce Episcopul Marcion, rupându-l pe Isus de „divinitatea Vechiului Testament”, făcea o eroare tragică despre însăşi identitatea lui Isus. Mulţi gânditori moderni continuă să facă această greşeală.

Iubirea veşnică, dreptatea veşnică

„Toate bune şi frumoase”, ar putea spune cineva, „să zicem totuşi că Dumnezeul lui Isus şi Dumnezeul Vechiului Testament sunt aceiaşi. Tot rămâne o problemă: cum poate ‘Dumnezeul iubitor’ revelat în Isus să fie acelaşi cu ‘Dumnezeul mânios’ din Vechiul Testament?” La această întrebare ar fi bine să ne lăsăm călăuziţi de Sf. Augustin. Acesta a scris câteva texte în apărarea Vechiului Testament şi a arătat că oamenii tind în general să exagereze cu privire la cât de diferit este prezentat Dumnezeu în Vechiul faţă de Noul Testament. Denaturarea cea mai întâlnită este că Dumnezeul Vechiului Testament e un Dumnezeu al dreptăţii, al pedepselor şi al războiului. Isus, pe de altă parte, este un pacifist care predică milostivirea şi care îl revelează pe Dumnezeu ca fiind plin de iubire necondiţionată. Dar este oare corectă această percepţie?

Dumnezeul iubirii în Vechiul Testament. Oamenii uită că dubla poruncă a iubirii dată de Isus (adică „să îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău” şi „pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, cf. Matei 22,37-40), este luată direct din Vechiul Testament (Deuteronom 6,5 şi Levitic 19,18). „În aceste două porunci”, spune Isus, „este cuprinsă toată Legea şi profeţii”. Concluzia? Porunca iubirii este bazată pe Vechiul Testament! Cât priveşte milostivirea, să ne amintim că în Vechiul Testament Dumnezeu nu este de acord cu uciderea lui Cain, deşi acesta îşi ucisese propriul frate (Facerea 4,15), şi este dispus să cruţe Sodoma şi Gomora dacă se vor găsi chiar şi numai zece drepţi între miile de cetăţeni ale acelor cetăţi (Facerea 18,32).

Dumnezeul dreptăţii în Noul Testament. Pe de altă parte, oamenii uită că Isus a luat la un moment dat biciul şi cu el i-a alungat pe schimbătorii de bani afară din templu (Ioan 2,13-16). A recomandat la un moment dat discipolilor Săi să îşi cumpere sabie pentru a se apăra (Luca 22,36). Nu le-a spus niciodată centurionilor sau soldaţilor că trebuie să îşi părăsească profesiunea, şi nu au făcut aceasta nici discipolii, nici Ioan Botezătorul. Mai mult, a avertizat că acela care nu dă haine, nu hrăneşte, nu astâmpără setea unuia dintre cei mici, va merge „în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui” (Matei 25,41-46).

Asupra ultimul argument merită zăbovit. Sf. Augustin observă că pedepsele lui Dumnezeu în Vechiul Testament, deşi uneori severe, erau doar temporare – adică nu se întindeau dincolo de viaţa aceasta. Isus, pe de altă parte, ameninţă clar cu pedeapsa veşnică a iadului. Ce este oare mai grav: pedeapsa temporară sau iadul? Punând întrebarea am şi răspuns. Sau după cum spune Isus: „La ce îi foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Luca 8,36). Iar în altă parte: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul […]. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă” (Matei 10,28). De aceea, spune Sf. Augustin, cei care găsesc o contradicţie între presupusul Dumnezeu „aspru” din Vechiul Testament şi Dumnezeul „binevoitor” revelat în Isus, gândesc superficial. De fapt, miza este mult mai înaltă în Noul Testament: recompensele sunt mai mari (cerul), iar consecinţele sunt mai grave (iadul). Invocatul contrast dintre „Dumnezeul dreptăţii” din Vechiul Testament şi „Dumnezeul milostivirii” din Noul Testament este exagerat şi, în cele din urmă, fals. În ambele Testamente Dumnezeu promite şi îşi arată atât milostivirea Sa, cât şi dreptatea Sa.

Scandaluri, legi nebune şi războaie

Chiar dacă acceptăm că acelaşi Dumnezeu s-a revelat în ambele Testamente, există încă o serie de elemente ciudate în Vechiul Testament: comportamentul scandalos al multora dintre personajele principale, numeroase legi stranii date Israelului şi în special acceptarea sau chiar comandarea de războaie împotriva neamurilor păgâne. Să le luăm în ordine.

Acţiunea greşită din punct de vedere moral a anumitor personaje din Vechiul Testament este deranjantă în special pentru cei care se apropie de text cu mentalitatea de la „Şcoala de duminică”, aşteptându-se ca Biblia să fie o colecţie de poveşti edificatoare cu o morală pe care să o imităm în viaţa noastră. Doar că Biblia nu este de fapt o carte pentru copii, şi mare parte din relatarea biblică este descriptivă şi nu prescriptivă. Adică descrie istoria cum a fost şi nu o prescrie cum ar fi trebuit să fie. Biblia este despre istoria umană reală, nu ficţionalizată, nu machiată sau trucată. Este despre Dumnezeu care salvează fiinţe umane păcătoase, nu sfinţi prefabricaţi, care nu au nevoie de mântuire.

Legile Vechiului Testament ridică o altă provocare. De ce toate acele jertfe, acele spălări rituale, acele interdicţii pentru anumite alimente? Deşi motivaţiile fiecărei legi din Vechiul Testament merită o discuţie separată, aici putem să subliniem cel puţin o idee generală: majoritatea legilor Vechiului Testament au fost date Israelului de Moise după ce Israelul a păcătuit îngrozitor, mai întâi cu viţelul de aur, apoi cu o serie de răzvrătiri în deşert (vezi Numeri 11-25). De aceea, din vremuri străvechi s-a înţeles că aceste legi au un scop penitenţial.

Lucrurile poruncite (precum diversele jertfe, purificări şi abstinenţa de la anumite mâncăruri) nu erau în mod necesar legi universale pentru toate timpurile şi toate locurile, ci erau penitenţă (sau am putea spune chiar mortificări) puse asupra Israelului pentru a-l reabilita din căile lui idolatre şi din cultura păgână. Paul se referă la caracterul penitenţial al acestor legi în Galateni 3,19, când întreabă: „Atunci de ce este Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor„. Merge mai departe, comparând Vechiul Testament cu un „tutore” (sau pedagog), un slujitor care era responsabil cu controlarea şi disciplinarea unui copil, pe drumul spre şcoală şi înapoi, pentru a se asigura că copilul participă la lecţii. Cu venirea lui Cristos şi cu coborârea Duhului Sfânt, acest „tutore” nu mai este necesar: Dumnezeu ne-a ajutat să devenim adulţi din punct de vedere spiritual (citiţi Galateni 4,1-7).

În fine, este şi problema tulburătoare a războaielor din Vechiul Testament, în special împotriva canaaniţilor, pe care Dumnezeu porunceşte israeliţilor să îi distrugă (Deuteronom 20,16-18). Părinţii Bisericii s-au confruntat îndelung cu această problemă. Unii, precum Origene, au rezolvat problema insistând că poruncile şi relatările legate de război, ce se găsesc în Vechiul Testament, nu sunt în sens literar. Cu alte cuvinte, nici un război din cele descrise nu a avut cu adevărat loc. Dar majoritatea Părinţilor Bisericii au simţit că Origene a mers prea departe, desfiinţând istoricitatea războaielor purtate de Israel. Autorul uman pare clar atunci când susţine că descrierile privesc evenimente istorice. Iar Conciliul Vatican II afirmă cu claritate (Dei Verbum, nr. 11) că orice este afirmat de autorul uman este de asemenea afirmat şi de Duhul Sfânt, şi de aceea este adevărat.

Majoritatea Părinţilor Bisericii au privit războiul Israelului împotriva canaaniţilor mai degrabă ca o pedepsire a culturii pervertite a acestui neam (Deuteronom 20,18). În timp ce Dumnezeu i-ar fi putut pedepsi aspru pe canaaniţi în mod supranatural, după cum a făcut-o cu Sodoma şi Gomora, s-a folosit în schimb de israeliţi ca mijloc de a-şi aplica judecata. Cum era „cultura” canaanită? Luaţi şi citiţi Levitic 18. Pe vremea lui Moise, ei practicau toate felurile de perversiuni sexuale – incluzând incestul, prostituţia şi homosexualitatea – precum şi vrăjitoria şi jertfirea copiilor pentru divinităţile lor. Mai mult, pe când israeliţii se apropiau de Ţara Promisă, canaaniţi au auzit de miracolele făcute de Dumnezeu pe timpul exodului şi au înţeles că Dumnezeul cel adevărat era cu Israel (Iosua 2,8-11). În ciuda faptului că ştiau aceasta, canaaniţii au rămas în pământul lor şi s-au luptat împotriva adevăratului Dumnezeu şi a poporului Său, în loc să îl părăsească.

În lumina Noului Testament, putem vedea că cultura canaanită era profund demonică. Dumnezeu i-a pus capăt prin intermediul israeliţilor. A fost vreo urmă de milostivire în această severă aplicare a dreptăţii lui Dumnezeu? Aş spune că a fost: Dumnezeu a pus capăt unei culturi care ridica generaţie după generaţie de oameni care urmau practicile demonice şi astfel împărtăşeau soarta veşnică a demonilor (Matei 25,41). Există milostivire chiar şi în sentinţele lui Dumnezeu. De la începutul istoriei, în Grădina Edenului, Dumnezeu a formulat un principiu esenţial: păcatul are drept consecinţă moartea. Este inevitabil: din moment ce Dumnezeu este însuşi izvorul vieţii, iar păcatul este separarea de Dumnezeu, păcatul nu poate să ducă decât la moarte, fizică şi spirituală. Moartea pune capăt păcatelor noastre şi astfel pune o limită la cât de mult strângem pedepse pentru noi înşine în viaţa viitoare (Romani 2,5). Există aşadar milostivire chiar şi în sentinţa de a muri – este o limitare a cât de mult putem să ne răzvrătim împotriva Izvorului vieţii.

Dar nu au fost oare şi nevinovaţi între persoane ucise în războiul dintre israeliţi şi canaaniţi? Cum a putut Dumnezeu să permită aceasta? Întrebări similare despre voinţa lui Dumnezeu stau în faţa noastră şi astăzi. Cei 3000 sau mai mulţi de americani, ucişi pe neaşteptate la 11 septembrie 2001, îmi vin imediat în minte. Cum poate Dumnezeu permite moartea celor nevinovaţi? În orice caz am lua, la această întrebare nu se poate răspunde complet până nu îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Când ne gândim la astfel de mistere, cel mai bine este să privim la Crucea lui Cristos. Pe Cruce, îl vedem pe însuşi Dumnezeu, întrupat în Isus Cristos, suferind cea mai teribilă moarte, în ciuda nevinovăţiei Sale totale. Cu toate acestea, la Înviere vedem această moarte a unui nevinovat transformată într-un triumf, în mântuirea întregii rase umane.

Nu cunoaştem motivele providenţei care fac ca moartea să fie permisă nici în Biblie, nici în experienţele noastre. Dar ştim că Dumnezeu s-a făcut părtaş pe El însuşi morţii celui nevinovat, şi astfel a deschis poarta spre viaţa veşnică. Acest adevăr era doar insinuat în Vechiul Testament (Facerea 22,1-8; Înţelepciunea 2,21-3,9). A trebuit aşteptat Noul Testament pentru a fi pe deplin revelat.

Lecturi suplimentare

În acest articol am văzut unele părţi „dificile” din Vechiul Testament. Să ne amintim însă şi ce mare parte din Vechiul Testament este frumoasă şi încurajatoare chiar şi la o primă lectură: poezia minunată a psalmilor; excelente sfaturi din Proverbe, Sirah şi alte cărţi Sapienţiale; povestea de iubire din Cântarea Cântărilor; exemplele de credinţă, dătătoare de inspiraţie, din cărţile istorice (amintite în Evrei 11); uimitoarele profeţii despre Mesia (Psalmul 22; Isaia 52,13-53,12; Ieremia 23,5-8; Ezechiel 37,24-28). Ştiu că nu am răspuns la fiecare întrebare care s-ar putea pune citind Vechiul Testament. Acest lucru nu este posibil nici măcar într-un curs de un semestru! Dar iată nişte lecturi care ar putea să vă ajute (evident, aici nu am lăsat lucrările indicate de autorul american ci am pus nişte lucrări româneşti – n.tr.):

Posted in Biblic and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *