Sfântul Apostol Petru, Principele Apostolilor (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cristian Micaci
Sursa: Reînvierea, ianuarie-aprilie 2010

Martiriul Sf. Petru

Martiriul Sf. Petru

Dacă astăzi ţi s-ar cere să răspândeşti o nouă învăţătură, un crez, o idee filosofică sau poate o posibilă soluţie de a ieşi din criza economico-financiară dar mai ales morală a societăţii, unde ai merge să o faci, astfel încât să obţii rezultatele cele mai bune? Probabil ai merge în piaţa din centrul oraşului tău, dar imediat ţiai da seama, că mesajul tău ajunge doar la o mică parte a întregii populaţii pe care sperai să o poţi atinge. Atunci te vei gândi să mergi în capitala ţării, pentru că are un număr mai mare de locuitori, pentru că aici se concentrează mijloacele de comunicare în masă, care eventual ţi-ar solicita un interviu, contribuind astfel la publicizarea ideologiei tale. Dar şi aşa ajungi la concluzia că ai reuşit să faci mesajul tău să ajungă doar la un public naţional, care poate nici nu te ascultă, nu este de acord cu tine, te consideră unul de-al lor, al sistemului mincinos, de care s-au săturat. Astfel nu-ţi rămâne altceva de făcut, decât să treci pe plan internaţional, să pleci în centrul în care se iau deciziile la nivel internaţional/global, sperând să ai şanse mai mari vorbind unui public eterogen, care vine din toate colţurile lumii. ai merge poate la Bruxelles?

Nu ştiu dacă aceasta a fost şi ideea sfântului apostol Petru, când cu aproape 2000 de ani în urmă, a mers la Roma să vorbească unei populaţii păgâne despre un Cristos omorât pentru dreptate, dar înviat, şi care este lumină de speranţă
şi mântuire pentru toate popoarele lumii. cert este că – mai mult sau mai puţin – datorită propriilor eforturi, a reuşit ceea
ce şi-a propus. Şi până în ziua de azi, instituţia construită pe stânca/piatra numită Sfântul Petru îşi are sediul la Roma, în locul unde a fost martirizat şi înmormântat apostolul.

Aventura noastră aşadar se întoarce în timp până în 64 dC. Împărat al Imperiului Roman este Nero, un om descris de către istorici ca fiind unul sever, dar şi boem şi poate cu un lejer dezechilibru mintal. odată cu sosirea Sfântului Petru în oraş, îşi face apariţia o nouă mişcare religioasă, total diferită de altele. Romanii şi legile imperiului sunt foarte flexibile în
ceea ce priveşte libertatea de religie, tocmai datorită faptului că populaţia este eterogenă, provenind din multe părţi ale
lumii, cu religii diverse. Pe de altă parte însuşi romanii au adus cu ei şi adoptat din teritorii îndepărtate religii şi zeităţi de toate felurile. De la o regulă nu se putea însă face excepţie: acceptarea şi venerarea ca zeu a împăratului, ceea ce garanta în mari proporţii autoritatea instituţiei împărăteşti. Cum poate fi compatibilă cu această regulă o religie prin definiţie monoteistă, care propovăduieşte în mod exclusiv venerarea unicului zeu existent, numit Dumnezeu? Această
– pentru romani – nouă sectă era un spin în coasta imperiului, nu doar pentru refuzul venerării împăratului, ci şi pentru izolarea ei de către societate, respectiv pentru refuzul de a respecta anumite obiceiuri tradiţionale păgâne. În plus, această mişcare religioasă se răspândeşte foarte repede, cu o forţă care este în stare să înglobeze chiar şi oficiali ai armatei, sau alţi oameni influenţi ai imperiului. De-a lungul timpului mulţi împăraţi motivaţi de ideologia păgână, de ideea de stabilitate a imperiului, sau de setea de a vedea sânge (panem et circensis), au încercat să elimine mişcarea creştină: toţi fără succes. cu cât era prigonirea mai puternică, cu atât creştinismul renăştea cu o mai mare forţă din propria-i cenuşă, asemenea păsării Phoenix.

Astfel se ajunge la timpurile împăratului Nero (64 dC). Un incendiu de dimensiuni dezastroase şi cu cauze aparent necunoscute distruge în proporţie de 80% cetatea eternă. Multe au fost dea lungul timpului speculaţiile pe seama autorilor incendiului. Cercetările din zilele noastre au dovedit că incendiul a fost cauzat de răspândirea văpăii dintr-un cuptor din apropierea circului Maximus de către vântul cald al unei nopţi uscate de vară. Străduinţa tuturor unităţilor de pompieri cu care era dotată aşa numita administraţie locală, nu a avut succes, elementul surpriză fiind tocmai puterea vântului care a făcut ca focul să se răspândească cu viteză. Cert este faptul, că mai mult sau mai puţin datorită acestui incendiu, excentricul împărat Nero începe o politică de prigonire a celor care subminează siguranţa statului. Victime ale acestei politici cad şi foarte mulţi creştini care refuzau să ofere jertfe în faţa divinităţilor păgâne. Este una dintre cele mai
ample şi crude măsuri luate împotriva creştinilor de vreun împărat. După Nero au mai urmat alte cel puţin trei prigoniri de dimensiuni considerabile.

Legenda, poate pentru a exprima perfecţiunea, spune că ar fi fost în total 10 la număr: Nero, Domiţian, Traian, Marc Aureliu, Septimiu Sever, Maxim, Deciu, Valerian, Aurelian şi Diocleţian. În marea lor majoritate însă, au fost doar acţiuni
locale, nu globale, fără să implice întreg teritoriul imperiului roman. Nici una dintre ele nu a fost în stare să-i determine pe creştini să renunţe la credinţa lor în Cristos. Creştinii erau obiect de distracţie pentru poporul Romei. Erau omorâţi în
locuri publice precum circurile construite de împăraţi sau chiar în renumitul Colosseum. Erau aruncaţi ca pradă în faţa leilor, sau pur şi simplu crucificaţi, mijloc de execuţie a criminalilor foarte comun la romani în perioada aceea.

Cu ocazia prigonirii creştinilor de către împăratului Nero, despre care povesteşte istoricul Tacitus, îşi găseşte martiriul la roma şi Principele Apostolilor, Sfântul Petru. Deşi există şi alte tradiţii care arată drept loc al înmormântării lui Petru Ierusalimul, se consideră că cel mai probabil Sfântul Apostol Petru a căzut victimă a prigonirii lui Nero tocmai în capitala imperiului, la Roma. Nu avem date precise despre când anume ar fi fost executat, ştim doar că s-a întâmplat între 64 şi 76 dC, aceasta fiind perioada cât a durat sângeroasa prigonire. Tradiţia spune că Sfântul Petru însuşi, acest umil pescar, neconsiderându-se demn de a fi pus pe cruce asemenea Învăţătorului său, ar fi cerut să fie crucificat cu capul în jos. Locul cel mai probabil al executării se pare că a fost circul împăratului Nero, la doar câţiva paşi de latura sudică a actualei Bazilici din Vatican. Este posibil ca unul dintre ultimele lucruri pe care Sfântul Petru le-a văzut înainte să treacă la Domnul, să fi fost obeliscul care în momentul de faţă decorează splendida piaţă din Vatican. Este vorba de un antic obelisc egiptean din Heliopolis, adus la Roma cu o corabie special construită în acest scop de către Caligula în 37 dC, şi aşezat în centrul circului lui Nero. În interiorul complexului sub formă de hipodrom, se organizau curse de cai, dar se simulau şi bătălii navale, fiind dotat cu un sistem de irigare, care permitea umplerea pistei hipice cu apă. În numeroase rânduri, aici se executau condamnaţii la moarte, în marea lor majoritate delicvenţi sau criminali. În rândul acestora din urmă, în calitate de duşman al imperiului, s-a aflat şi Sfântul Petru.

Legea romană dădea posibilitatea rudelor sau apropiaţilor celor omorâţi astfel, de a prelua şi îngropa cu demnitate corpurile neînsufleţite, cu o condiţie: trebuia făcută imediat, şi nu puteau fi transportate în interiorul oraşului. Cel mai apropiat loc de înmormântare în cazul Sfântului Apostol Petru era un cimitir sărac, la poalele dealului Vatican. Astfel reprezentanţii fragilei comunităţi creştine din Roma, au luat corpul Apostolului, şi l-au îngropat tocmai în locul amintit, la aproximativ 300 m de la locul în care a fost crucificat. Era un mormânt căptuşit în interior şi acoperit cu plăci de pământ ars, fără vreun semn distinctiv anume, care l-ar fi făcut uşor de deosebit de către toate celelalte. Este de menţionat însă, că nu a fost dat uitării, a devenit centrul unei venerări în primele trei secole, creştinii venind aici tot timpul pentru a-şi exprima respectul faţă de primul lider, şi pentru a se ruga la mormântul său.

Prima dovadă palpabilă a prezenţei acestui mormânt pe dealul Vaticanului, este un mic monument funerar, aşa numitul trofeu (tropaion) al lui Gaius, o mică construcţie compusă din două coloane de 118 cm înălţime, respectiv două plăci de marmură albă: una la baza coloanelor, acoperind direct mormântul apostolului, cealaltă aşezată peste cele două coloane. Întregul monument este închis în partea sa posterioară orientată spre vest de un perete tencuit în roşu (peretele roşu), care avea cel mai probabil rolul de a proteja mormintele aflate la est, mai jos în vale, de eventualele alunecări de teren şi de apa de ploaie care curgând la vale le-ar fi putut deteriora. trofeul este simbolul victoriei, în cazul Sfântului Apostol Petru, semnul victoriei asupra morţii. Caius (mai bine cunoscut sub numele de Gaius) era un autor creştin, diacon al Bisericii, şi conform povestirii lui Eusebiu din Cesarea, ar fi fot prima persoană care a afirmat că ar cunoaşte locul înmormântării Sfântului Petru, pe la sfârşitul secolului al II-lea dC. Într-o dispută cu ereticul Proclus, îl invită pe acesta la Roma, ca să-i arate locul în care trofeul indică mormântul fondatorului Bisericii, pe dealul Vaticanului.

Despre ce se întâmplă cu mormântul şi osemintele Sfântului Petru după cel de-al doilea secol, precum şi cum au fost scoase la iveală în anii 40 ai secolului trecut, veţi putea citi în numerele următoare…

Posted in Istorie, Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *