CFE: Rugăciunea asupra fraţilor

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 9 noiembrie 2013.
Partea 9 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 9
Rugăciunea asupra fraţilor
Text de bază: Lc 13,10-17

Dragi prieteni,

Rugăciunea pentru alţii

Rugăciunea pentru alţii

Iată-ne din nou aici, în simplitate, cu umilinţă, pentru a-l pune în centrul atenţiei noastre pe Domnul, Cuvântul Său. În această seară am vrea să ne oprim asupra unui moment din viaţa CFE, RUGĂCIUNEA ASUPRA FRAŢILOR PREZENŢI, sau asupra unui frate prezent. O ştiţi, aţi experimentat deja, explicăm pentru cine a venit eventual pentru prima dată în această seară, rugăciunea asupra fraţilor prezenţi se deosebeşte de rugăciunile de mijlocire, se deosebeşte de toate celelalte momente, e aproape o succesiune logică, e ultimul moment din viaţa CFE din orice întâlnire, este ca şi cuvântul de salut, de rămas bun.

La început are loc rugăciunea de laudă adresată Domnului, mulţumirea, recunoaşterea faptului că Isus e prezent, viu, activ în viaţa noastră, în viaţa altora. A-l lăuda, a-i mulţumi, a-l binecuvânta, a arăta altora cât este de mare numele Său, cât de mare este frumuseţea Sa, maiestatea Sa, ceea ce El înfăptuieşte.

Într-un al doilea moment, ne dăruim reciproc propria mărturie, am putea spune: este ospăţul nostru, este cina noastră. Orice CFE are cina sa, cu deosebirea că nu aducem prăjituri, diverse preparate de mâncare, ci împărţim nici mai mult nici mai puţin decât ospăţul credinţei noastre. Este cina credinţei împărtăşite. Ce a făcut Isus în mine în timpul acestei săptămâni, ce am făcut eu pentru Isus în săptămâna care s-a scurs. Şi dăruind unii altora, ne dăm seama, vă daţi seama că deveniţi nutriment unul pentru altul. Când cel de lângă noi descoperă: vezi ce-a făcut pentru el, pentru ea? Ce minunăţie! Cât şi cum ştie Domnul să înmulţească pâinea la masa comunităţii noastre familiale!

În al treilea moment vrem să ascultăm chiar glasul Său viu. Nu numai ce a făcut El, ori ce am făcut noi, ci graiul Său viu, ascultăm Cuvântul Său. El între noi prin glasul unui preot. El ne vorbeşte, îl ascultăm aşa cum faceţi voi în acest moment. Şi îndată după aceasta: ce mi-a spus Domnul; nu discutarea asupra a ceea ce spune Isus, nu confruntarea ideilor, categoric nu. Nu confruntarea opiniilor, mie mi se pare… nu, nu! Ci ce mi-a spus Isus mie, acesta este momentul ecoului, al patrulea moment.

Şi după ce am spus toate acestea, în momentul în care descoperim că Isus acţionează între noi, e prezent, merită ascultare, înfăptuieşte miracole, atunci ne rugăm Lui. Îl rugăm pentru toţi – rugăciunile de mijlocire – îl rugăm pentru toate intenţiile, pentru cel care nu ar primi niciodată frumuseţea acestui Cuvânt, pentru toată Biserica, pentru toată lumea, pentru parohie, pentru pace, pentru cei apropiaţi nouă, ne rugăm Lui pentru toţi.

Ultimul moment, spuneam, înainte de plecare, este rugăciunea asupra unui frate prezent, asupra unei surori prezente, unul sau mai mulţi. Poate între noi se află o rană, cineva care poartă răni în interiorul său, cineva care are în suflet o dorinţă, dorinţe profunde, adevărate, autentice. Poate se află o dramă în spatele vreunui chip de-al nostru, o durere, o suferinţă, o aspiraţie, o rugăciune. Isus, şi în această seară, nu vrea ca cineva să plece fără mângâierea Sa. Vrea ca fiecare dintre noi, şi în această seară mai ales cine poartă în interior ceva din ce am spus, răni ori dorinţe ori suferinţe etc., vrea ca fiecare să plece cu mângâierea Tatălui, cu mângâierea Spiritului. Iar noi, comunitate reunită împreună, noi, comunitate familială, putem şi trebuie să fim această prezenţă. Noi trebuie să fim capabili de a ajunge să dăruim prin rugăciunea noastră asupra fraţilor, să reuşim să dăm o mângâiere acelui frate ori acelei surori care ar avea nevoie. Noi, comunitatea familială, trebuie să fim Isus, care aşează pe spate oiţa rănită, oiţa care are o dorinţă, oiţa obosită, oiţa care şi-a pierdut încrederea. Înţelegeţi ce rol preţios aveţi voi împreună, comunitate familială, faţă de oricare din jurul vostru, care lângă voi poartă o rană, o suferinţă, o dorinţă, o rugăciune ascunsă, orice lucru oricât de simplu sau complex ar fi.

Şi atunci, pentru a primi semnificaţia acestui cuvânt, a acestui moment, a acestui cuvânt pe care Isus vrea să ni-l dăruiască, citim un fragment evanghelic. Îl luăm din Luca, cap. 13,10-17.

10 Într-o zi de sâmbătă, învăţa în sinagogă. 11 Era acolo o femeie infirmă de optsprezece ani: era adusă de spate şi nu putea deloc să se îndrepte. 12 Văzând-o, Isus a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti eliberată de neputinţa ta”. 13 Apoi şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea s-a ridicat îndată şi-l preamărea pe Dumnezeu. 14 Dar conducătorul sinagogii, revoltat că Isus vindecase sâmbăta, a spus mulţimii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; în acestea veniţi deci să fiţi vindecaţi, nu în zi de sâmbătă!” 15 Atunci, Domnul i-a răspuns: „Ipocriţilor! Nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul şi măgarul de la iesle şi-l duce la adăpat în zi de sâmbătă? 16 Şi această fiică a lui Abraham, care era legată de Satana de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată în zi de sâmbătă?” 17Pe când zicea aceste cuvinte, toţi adversarii Lui au fost ruşinaţi, iar tot poporul se bucura de toate faptele măreţe care erau făcute de El.

Aţi observat ce am citit în cea de-a doua parte, conducătorul sinagogii şi alţi prieteni de-ai lui îl condamnau pe Isus pentru că vindecase în zi de sâmbătă, zi de odihnă. Observăm aici raţionamente vechi, scheme, în care conducătorii sinagogii erau închişi, „nu trebuie„. Şi-apoi, ce fel de probleme aveau?! Diavolul, boala – dar de ce? Trebuie să stăm locului, să stăm liniştiţi, nu trebuie să scoţi nimic afară…! Nu trebuie să creăm probleme, fiindcă după Lege era sâmbătă!

Să observăm acum şi prima parte a fragmentului pe care l-am ascultat. Isus a văzut-o… a chemat-o… îi spuse… femeie eşti liberă, eşti vindecată, oricât de profund ar fi răul care ar veni de la diavol, eşti liberă. Şi atunci vrem să repetăm între noi şi să retrăim acest pasaj evanghelic. Isus, aici, acum, prin credinţa mea, prin credinţa voastră, Isus lucrează, e prezent în acest moment şi în toate momentele în care vă întâlniţi în comunităţile familiale. Un lucru e sigur, Isus e prezent. E prezent înainte de toate prin harul Sacramentului Căsătoriei în cuplul de soţi, e prezent pentru că ne este garantat de El: „Unde doi sau trei se adună în numele Meu, acolo sunt prezent şi Eu în mijlocul lor”. E prezent prin Cuvântul pe care îl ascultaţi. Isus e prezent. Şi atunci şopteşte, vă repetă vouă, inimii voastre: „Nu vă temeţi, înaintaţi!”

De fiecare dată când vă reuniţi în comunitate, dacă cineva are o dorinţă, ceva deosebit – de multe ori, dacă ceva e confidenţial, nu e necesar să se spună: „vă cer să vă rugaţi pentru aceasta”, ci: „vă cer să vă rugaţi pentru că am o necesitate personală” – şi cu umilinţă facem pasul înainte spunând: „am nevoie de rugăciune”! Înţelegeţi ce valoare de credinţă şi de invocare are înaintea lui Dumnezeu faptul de a spune: „Am nevoie de tine, Doamne! Isuse, Tu eşti aici cu noi, avem garanţia acestei prezenţe în mijlocul nostru. Isuse, am nevoie de Tine!”

Sf. Pavel le scria fraţilor filipeni: „Nu vă neliniştiţi de nimic, dar în orice necesitate, încredinţaţi-i Domnului toate nevoile voastre prin rugăciuni, cereri şi aduceri de mulţumire”. Înaintaţi, faceţi un pas în faţă şi spuneţi: „am nevoie de rugăciune”. Şi voi toţi, fraţii comunităţii, impuneţi-vă mâinile, ca şi Isus. Să reluăm şi să ascultăm din nou cuvintele lui Isus: „a văzut-o, a chemat-o, i-a zis”. Dar uneori şi voi, fraţii comunităţii familiale, văzând un frate sau o soră care suferă, să-i spuneţi: uite, ne rugăm pentru tine, îţi suntem aproape, vino în mijlocul nostru, ne impunem mâinile, da, impuneţi-vă mâinile, gest care arată că Dumnezeu coboară de sus. A impune mâinile nu e un gest magic. E ca şi cum s-ar spune: de sus vine Domnul, de sus coboară Spiritul, de sus vine vindecarea, de sus invocăm pentru tine prezenţa lui Dumnezeu. Şi atunci voi, comunitatea familială, sunteţi privirea lui Isus. Isus a văzut-o, a chemat-o, şi-a pus mâinile asupra ei. Şi atunci acolo, se deschid inimile.

Desigur, cine vrea poate să spună: vă cer să vă rugaţi pentru un lucru sau altul. Pe de altă parte, este o comunitate familială, compusă din persoane care ascultă cu inima lui Isus, care văd cu inima lui Isus. Şi-acum vă spun un lucru important cu tărie: ceea ce auziţi în comunitatea familială NU TREBUIE SPUS NIMĂNUI. Respect şi iubire faţă de orice persoană prezentă, faţă de orice rugăciune de cerere prezentă, faţă de orice lacrimă scursă, faţă de orice suspin care reiese din comunitatea familială. Nici un cuvânt spus în afara comunităţii familiale. Comunitatea familială nu e o piaţă, ci e o cameră secretă, e ca şi un confesional (scaun de spovadă) unde voi primiţi în tăcere durerea, suferinţa. Şi voi la fel, în tăcere, purtaţi în inimă rana, cererea, dorinţa, drama persoanei care se roagă. Dar în afara comunităţii familiale nu trebuie să iasă nici un cuvânt. Eventual persoana interesată vă va cere rugăciuni şi de la alţii, dar de aici afară nu trebuie să treacă, tocmai pentru a celebra în intimitate, în confidenţialitate chestiunile cele mai delicate ale vieţii voastre şi ale comunităţii familiale. CFE este ecoul, îşi însuşeşte modul de a trăi al unei familii. Rufele murdare se spală în familie, ştiţi zicala, dar dincolo de aceasta, cu siguranţă zicala e depăşită de inima lui Isus, care ştie ce înseamnă rană: „Femeie, nimeni nu te-a condamnat, nici Eu nu te condamn”. Aşadar nici o judecată să nu aibă loc. De aici şi încrederea şi libertatea fiecăruia dintre voi de a cere o rugăciune cu o ocazie sau alta, sau pentru un motiv sau altul.

Cereţi pentru convertirea voastră, cereţi pentru rănile interioare, cereţi pentru ca Domnul să vă ajute să faceţi un salt calitativ în viaţă, cereţi pentru ca Domnul să vă dea prilejul să alegeţi, de exemplu să faceţi un parcurs de exerciţii spirituale, e o relansare, e un nou început. Cere fraţilor să se roage pentru tine, pentru a te ajuta să te decizi dacă e bine sau nu să faci câteva zile de reculegere sau de aprofundare a vieţii spirituale, să faci un moment de rugăciune sau să participi la o întâlnire, iar Domnul prin rugăciunea fraţilor te va lumina. Sau cere vindecare, cere ajutor şi mângâiere, iar Domnul îşi va face simţită prezenţa.

Iată aşadar cu ce sunteţi investiţi, ce sarcină primiţi voi, comunităţile familiale, la fiecare întâlnire. Voi, comunităţi familiale, sunteţi Isus care vede, care aude strigătul unei invocaţii, care cheamă la sine. Voi, comunităţi familiale, tu, comunitate familială, eşti Isus care impune mâinile. Şi atunci se dezleagă inimile. Nu vă temeţi să cereţi rugăciune asupra voastră! Vă veţi da seama că aceste invocaţii asupra fraţilor prezenţi au puterea să dezlege inimile, să creeze între voi unitatea, să întărească armonia, lipsa de judecată faţă de alţii, libertatea care face din comunităţile noastre familiale în chip real locul numit biserică familială, comunitate care trăieşte în numele Domnului, astfel încât să experimentaţi apoi între voi bucuria, prin tăria care izvorăşte din prezenţa Spiritului. Prin această noutate care reiese din rugăciune veţi fi capabili să mergeţi, să evanghelizaţi. Mergeţi, veniţi şi voi să vedeţi, l-am întâlnit pe Domnul! Şi va face din voi toţi persoane capabile de a vesti. Vă reamintesc că scopul comunităţilor familiale este de a evangheliza, de a merge. Şi dacă aţi experimentat personal prezenţa Lui în mijlocul vostru când vă rugaţi, când invocaţi, când mângâiaţi, când impuneţi mâinile, atunci veţi putea merge şi spune: Vino şi tu într-un loc în care Domnul Isus poate fi întâlnit!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *