Răspundeţi impulsurilor Sale!

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michael Seagriff
Traducere: Victoria
Sursa: Blog.CatholicWritersGuild.com

O vizită în biserică

O vizită în biserică

M-am oprit la biserica parohială şi am intrat în ea, dorind să petrec ceva timp în prezenţa Domnului, să mă rog Rozariul şi devoţiunea Îndurării Divine. Când am ajuns pe la jumătate din recitarea Rozariului, o femeie a intrat în tăcere şi aproape pe nevăzute. S-a aşezat în ultima bancă, a îngenuncheat, şi-a scos rozariul. Nu ştiu cine era femeia. Eram doar două suflete atrase de tăcerea sacră ce umplea palpabil acest loc sfânt.

La puţin timp după ce mi-am terminat Rozariul şi mă pregăteam să încep devoţiunea Îndurării Divine, o altă femeie a intrat în biserică, plângând cu disperare. Nu cred că ştia că sunt alte două persoane înăuntru. A mers spre altar, s-a aşezat pe o bancă lângă tabernacol, a îngenuncheat şi plângea mai cu amar. Umerii căzuţi arătau durerea şi disperarea din sufletul ei. Plânsul ei puternic a cutremurat tăcerea sacră de până atunci şi mi-a intrat adânc în inimă. „Doamne”, m-am rugat eu, „te rog, te rog ajut-o pe această sărmană femeie!” Am rămas în spatele bisericii, privind-o şi rugându-mă pentru ea.

Am „simţit” că trebuie să merg, să îmi pun mâinile pe umerii ei şi să o alin. „Nu”, mi-am spus mie însumi. „Nu pot face aceasta. Eu nu fac aşa. Nici nu aş şti ce să îi spun.” Impulsul a continuat: „Mergi, pune mâinile pe umerii ei şi alină-i durerea.” M-am trezit că mă îndrept spre ea, cerşind de la Dumnezeu să îmi inspire cuvintele pe care să le spun. Când mâna mea a atins umărul ei, femeia a tresărit, şocată că sunt acolo. Am privit-o în ochii plini de lacrimi, cu o privire îndurerată, şi am întrebat-o dacă o pot ajuta cumva. A început să plângă şi mai tare.

Printre lacrimi, mi-a spus că o cheamă Janet, că soţul ei, de 47 de ani, murise în urmă cu patru luni, că s-au căsătorit chiar în această biserică, în 1971, că era în drum spre un alt oraş când s-a simţit împinsă să intre aici. Nu ştia de ce. Janet simţea că nu poate merge înainte fără soţul ei, că doreşte să moară. „Soţul tău nu ar dori să faci aceasta. Ar dori să simţi în momente atât de dificile precum acestea cât de mult te iubeşte Dumnezeu. A fost tocmai Dumnezeul iubitor, mângâietor şi vindecător care te-a atras aici, acum.” De unde mi-au ieşit aceste cuvinte pe gură? Nu îmi amintesc exact cuvintele sau cât timp m-am rugat, dar am făcut-o cu glas tare, aşa cum nu am făcut-o de mult timp, şi cu convingerea că rugăciunea nu venea de la mine. În timp plânsul ei s-a potolit. M-a ţinut de mână.

Janet m-a întrebat apoi dacă eram preot. „Nu, doamnă, sunt doar un credincios de aici. Aţi vrea să mă duc să văd dacă părintele este în birou?”, am întrebat. „Nu”, mi-a spus ea. Am stat şi am ascultat ce vroia să spună. După câtva timp, femeia care se afla în spate a venit şi ea să se roage Rozariul cu noi. Am făcut cunoştinţă şi, cu permisiunea lui Janet, i-am spus situaţia. Am descoperit că Rebecca trecuse acum câţiva ani exact prin situaţia lui Janet. Dar a venit timpul să plec, invitând-o înainte pe Janet să intre în capela noastră de adoraţie, să privească la Dumnezeu care o iubeşte, expus în monstranţa binecuvântată de Papa Ioan Paul al II-lea în duminica dinaintea morţii sale, care a ajuns în mica şi anonima noastră parohie. Am asigurat-o, cu o credinţă şi siguranţă pe care o am rareori în viaţă, că „ştiu” că El are un dar special pentru ea, dacă îl va vizita. Rebecca mi-a împărtăşit convingerea. Le-am spus apoi celor două femei că mă voi ruga pentru ele, şi să se roage şi ele pentru mine.

Ar mai fi doar ceva de spus. În mod obişnuit eu nu ar fi trebuit să fiu în biserică în acel timp din zi. De regulă merg acolo dimineaţa. Nu aveam de gând să merg decât poate după 3PM. În mod inexplicabil am mers totuşi la 1.30PM. Mai apoi am aflat că nici Rebecca nu îşi propusese să meargă la biserică atunci. Şi ea a răspuns unui impuls. Desigur, şi Rebecca şi eu am înţeles că Dumnezeu ne-a dorit acolo, pentru acea femeie. Dar dacă nici unul dintre noi nu am fi răspuns acelui impuls? S-ar fi oprit Janet acolo? Dumnezeu ar fi avut pe altcineva care să o aline şi să o îndrepte spre El? Nu putem şti.

Dumnezeu nu aşteaptă lucruri mari de la noi – doar ascultare şi încredere. Trebuie să ieşim din zona proprie de confort! Cu harul lui Dumnezeu voi fi de acum încolo mai puţin ezitant la impulsurile Sale. Dar tu?

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *