Pr. Filip Crăciun Cosma, supravieţuitor din Mănăstirea Greco-Catolică de la Bixad

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Cristian Sabău
Sursa: Greco-Catolica.org

mărturia pr. Crăciun

mărturia pr. Crăciun

Era în vara lui 2011. Am mers în vizită la Şişeşti, la bunul meu prieten, pr. Gabriel Hort, parohul greco-catolic din localitate. Dornic – ca de fiecare dată – să mă facă să cunosc din bogăţiile Maramureşului, mi-a propus să îl vizităm pe pr. Filip Crăciun, călugăr bazilian care trăieşte retras în această localitate cu o semnificaţie aparte pentru istoria românilor. Am acceptat bucuros: de părintele monah de la Şişeşti auzisem în alte rânduri, dar nu am apucat niciodată să-l văd, să-l ascult…

A fost de ajuns doar un telefon pentru a ne anunţa intenţia şi pentru a stabili împrejurările vizitei. Iar când a venit ziua rânduită,” înarmaţi” cu aparat de filmat şi de fotografiat, împreună cu pr. Hort, ne-am prezentat la poarta venerabilului părinte. Ne-a primit sora lui. Am fost introduşi într-o casă modestă, de ţară, dar cu aer primenit şi plin de o sobră demnitate; ca atunci când intri într-un spaţiu în care timpul parcă s-a oprit şi de undeva, de peste tot, ţâşneşte veşnicia.

Părintele Crăciun ne aştepta în camera lui. Odaia sa e multifuncţionala: slujeşte acolo Sf. Liturghie, se roagă, citeşte, se odihneşte; e ca un atelier în care şi-au dat întâlnire pentru a lucra cerul şi pământul. Toate sunt înmănuncheate împreună: printre amintirile vieţii, pentru care stau zălog câteva fotografii înrămate pe pereţi, se văd icoane şi obiecte sfinte. Toate ne dau mărturie despre viaţa lui, despre ieromonahul Filip Crăciun, cu bucuriile şi suferinţele prin care a trecut. Părintele a păşit deja de ceva vreme dincolo de pragul celor 80 de ani. Şi chiar dacă trupul şi-l sprijină într-un baston, iar despre neajunsurile lui (semne ale trecerii timpului, dar mai ales ale schingiuirilor şi suferinţelor pe care le-a răbdat) nu vorbeşte decât mai mult indirect, aluziv, memoriile asupra trecutului îl lipsesc totuşi de mânie şi de spirit răzbunător. Desigur, ieromonahul de odinioară de la Bixad îşi aminteşte că ieri tot ceea ce a îndurat: pentru astăzi nu cere decât dreptate, fără ură şi fără dorinţe de răzbunare. Sine ira et studio… Iar vorba începe colocvial şi se leagă repede.

„Io-s fiu din Şişeşti, de-al lui Vasile Lucaciu şi-mi place să spui drept!”

– Stăm de vorbă cu părintele ieromonah Filip Crăciun Cosma. Părinte, aveţi o vârstă cu adevărat venerabila: aţi trăit o sumedenie de evenimente cu adevărat importante din viaţa Bisericii şi, deopotrivă, din viaţa romanilor, a Europei.

– M-am născut la Şişeşti, judeţul Maramureş, în anul 1924, pe 11 noiembrie. Pe mine m-a botezat fiul marelui Vasile Lucaciu, pr. Epaminonda Lucaciu. În 11 m-am născut, în 21 am fost botezat de pr. Lucaciu fiul. Io-s fiu din Şişeşti, de-al lui Vasile Lucaciu şi-mi place să spui drept!

Acasă, la părinţi, eram 12 fraţi, şi nu aveam pe atunci posibilităţi de întreţinere sau de muncă. În 1942, zona noastră fiind sub ocupaţie maghiară, am fost concentrat şi eu alături de alţi 9 inşi la un detaşament de muncă în actuala Ungarie. Am fost duşi până în fosta Cehoslovacie, la izvoarele Tisei, la decojire de brad şi săpat de şanţuri. La un moment dat, după retragerea trupelor sovietice, noi, cei din Şişeşti am fugit, trecând Tisa, şi am umblat pe ascuns pentru a ajunge înapoi acasă, prin păduri şi pe câmpii. La trei zile după ce ne-am văzut acasă, au venit jandarmii de patrulare şi ne-au arestat, ducându-ne cu cătuşele pe mâini, iniţial până la Miskolc. Aici, în urma unui atac, schijele unei bombe mi-au atins picioarele. Apoi, am fost inclus într-un detaşament de muncă şi am ajuns până în Austria, mai sus de Viena.

După eliberare, la Viena, ne-au prins ruşii, şi am fost duşi de către ei. M-au suit şi pe mine în tren; eram, în vagoane de marfă, mulţi, fără aer şi fără apă. Ne-au dus până în Ucraina, către Siberia, şi am stat acolo până în ’46, la sfârşitul lui mai. De acolo ne-au eliberat, pe noi romanii, şi ne-au adus până la Iaşi la Cercul Teritorial. Mi-au fost date nişte hârtii în germană şi în ruseşte, care atestau că fusesem deportat; în schimb atunci când m-au arestat în România, mi-au luat toate hârtiile, inclusiv scrisoarea de la Covurlui (NR: judeţ interbelic cu reşedinţa la Galaţi). Aşa că nu am cu ce justifică că am fost în lagăr.

Călugăr greco-catolic la Bixad

– Sunteţi unul dintre ultimii doi supravieţuitori ai mănăstirii Bixadului de dinainte de 1948. Cum aţi ajuns călugăr la Mănăstirea de la Bixad?

– În 1946, când m-am întors din deportare, simţeam că m-am săturat de lume şi de tot ceea ce e rău aici pe pământ. În luna iunie 1946, am mers la PS episcop Alexandru Rusu, care mi-a pregătit anumite hârtii; mama mi-a aranjat haine şi lucruri, iar Preasfinţitul mi-a dat bani de drum, pentru că la sfârşitul războiului nu mai aveam decât hainele de pe mine.

– Deci Dvs v-aţi călugărit în 1946. Aveaţi 22 de ani. În Mănăstire aţi găsit o comunitate numeroasă?

– Erau 80 de călugări. Erau alţii şi la Seminar, la „Sf. Iosif”. Dar aceştia 80 au fost sus la Mănăstire.

– Cum era viaţa de Mănăstire? Ce amintiri aveţi vizavi de acea perioadă?

– Eu lucram la tipografie. În Mănăstire se respectă tăcerea, nu se vorbea decât joia şi duminică la masă; restul – silenţium. După 9 seara, nu mai aveai voie să ai nici o activitate. Noi ne sculăm la 5 şi mergeam în capela la rugăciune. Se făcea examinarea conştiinţei, apoi Liturghia, după care veneam la masă şi de acolo mergeam la tipografie. Culegeam litere. Apoi luăm prânzul şi pe urmă, spre seară, aveam Vecernie, Rozar. Plimbare aveam doar joia şi duminică.

– Intrând la Bixad l-aţi cunoscut cu siguranţă pe fratele Mihai Neamţu.

– Da, am fost şi în mănăstire, şi mai apoi în puşcărie cu Dânsul…

– Ce vă amintiţi despre Dânsul?

– Nu vreau nici să-l laud, nici să-l ocăresc. A fost un om care avea darul lui D-zeu asupra lui. Mi-l amintesc, spre exemplu, cum mergea să ducă mâncare preoţilor noştri, care s-au refugiat în munţi, prin pădure, după ce a început să se înteţească persecuţiile; el se oprea să culeagă buruieni pentru ceaiuri. Când îl întrebă cineva ceva, Mihai răspundea mereu că se găseşte la cules de buruieni, ca să nu fie depistat că duce mâncare preoţilor ascunşi. Şi pe lângă faptul că Dumnezeu l-a dotat cu puterea divină, s-a informat, a citit din reviste şi colecţiona plante.

– În viaţa de Mănăstire, fratele Mihai se remarcă cu ceva deosebit?

– Nu, nu s-a remarcat. Era un călugăr obişnuit, aşa cum eram cu toţii.

Persecuţia. „Cine trece la ortodocşi, e liber. Cine nu, îl mănâncă puşcăria!”

– Cat timp aţi petrecut la Mănăstire?

– M-am dus la mănăstire la Bixad în 1946 şi am stat până în 1948, în 31 octombrie. Cu două luni înainte de arestare, Securitatea venea în Mănăstire noaptea după 12, şi ne punea cu faţa la perete, zicându-ne să nu ne mişcăm de acolo. Protopopul ortodox din Satu Mare a venit cu un registru şi l-a pus pe masă: „Cine trece la ortodocşi, e liber. Cine nu, îl mănâncă puşcăria!” Mulţi dintre călugări au fugit, în timpul celor două luni de persecuţii, când venea noaptea Securitatea şi ne ameninţă.

De aceea, pe pr. Gavril Sălăgeanu (autorul versurilor cântecului-manifest” Fiii lacrimilor tale”) şi pe pr. Leon i-au scos oşenii prin spate, prin uşa din grădină, şi i-au dus cu căruţele la Târşolţ, şi apoi s-au ascuns în pădure. După doi ani i-au prins şi i-au condamnat la opt ani de puşcărie: pe pr. Gavril, pe pr. Leon şi pe fr. Ştefan. Mulţi călugări, aşadar, au plecat spre casă, în familie sau la rude, ori s-au ascuns prin păduri. Preoţi la Mănăstire n-au rămas decât pr. Arsenie.

Pr. Mihail (fratele pr. Gavril Sălăgeanu) s-a retras la o soră de lângă Tăşnad. A stat acolo în beci, ascuns de sora lui; s-a îmbolnăvit, dar n-au putut chema doctorul, pentru că s-ar fi divulgat ascunzătoarea. Astfel, fără îngrijiri, pr. Mihail a murit. L-au îngropat în şură. Mai apoi au murit şi soră şi cumnatul lui, s-au demolat casele lor şi s-a făcut o grădină a CAP-ului. Când eram la Cluj, în anii de după Revoluţie, pr. Sabin Dăncuş, care era superior provincial, ne-a trimis pentru a aduce osemintele pr. Mihail de lângă Tăşnad. Eu nu m-am putut deplasa, fiind internat în spital, dar au mers alţii. Poliţia le-a pus la dispoziţie un expert cu un anumit aparat cu ajutorul căruia să se poată identifica osemintele. Aşa a fost mutat în cavoul de la Cluj.

– Am înţeles despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Bixad că a fost şi ea îngropată…

– Da, a stat îngropată. A ajuns la Cluj, iar pr. Provincial o are. Aud şi astăzi diferite cântări la Radio Maria: majoritatea sunt de la Bixad… Şi de la Oastea Domnului din Cluj.

– Dar despre cântecul” Fiii lacrimilor tale” (” O, Măicuţă Sfântă”) ce ne puteţi spune?

– În anul în 1947, după Congresul pan-ortodox de la Moscova era tot mai evident că soarta Bisericii Greco-Catolice româneşti era pecetluită. Provocările şi ameninţările din partea comuniştilor erau tot mai agresive şi mai făţişe. Deja greco-catolicii ucraineni au fost scoşi în afara legii şi băgaţi în puşcării. La noi se vorbea deja că Biserica Greco-Catolică e următoarea adversara pe lista neagră a lui Stalin. Şi atunci, în atmosfera aia de teroare a diavolului roşu de la Răsărit, pr. Gavril Sălăgeanu a compus versurile iar pr. Gheorghe Marina melodia unui cântec nou:” Fiii lacrimilor tale” – un cântec-rugăciune a rezistenţei noastre, a călugărilor bazilieni de la Bixad şi a Bisericii Greco-Catolice. Astăzi toţi îl cânta, dar puţini ştiu de ce şi mai ales cum a fost el scris.

– Vă amintiţi momentul arestării?

– În 31 octombrie, au venit dubele de la Satu Mare şi de la Baia Mare, iar prin toate satele, oşenii au tras clopotele. Oşenii s-au suit în dealul Mănăstirii, fiindcă s-a zvonit că urmau să fie ridicaţi călugării. Ca să nu se audă dangătele de clopote, maşinile au început să claxoneze. Pe noi ne-au aşezat iarăşi cu faţa la perete, până ne-au pus cătuşele pe mâini. Nu ne-au permis să luăm nimic, nici haine, nici mâncare, doar ceea ce aveam pe noi. Ne-au băgat în duba şi ne-au adus până în zori la Baia Mare. Securitatea lucra doar noaptea.

Calvarul călugărului greco-catolic. „A fost rugăciunea cea care m-a salvat…”

– Ne-au adus la Cioltea în pivniţa: era apă pe jumătate, iar jumătate era uscat. Noi eram obligaţi să stăm în apă cu picioarele. Era un securist, ginerele Nucuţului din Dăneşti, căsătorit cu o profesoară din Sighet, şi când era el, ne lasă să stăm pe piatră, nu în apă. Iar când venea cineva, ne baga iarăşi în apă, pentru a nu fi prins.

– Cat aţi stat în pivniţă?

– Vreo săptămână. Doar la două, trei zile ne dădeau de mâncare… De acolo ne-au dus la Securitate la Baia Mare, iar pe mine m-au băgat într-o celulă, la întuneric. Nu ştiu cine anume m-a reclamat cu faptul că înainte, când se ştia că urma să înceapă persecuţia, eu dusesem foarte multe lucruri de la Mănăstire la Târşolţ, unde locuia o fostă sora, călugărita de la Jug, iar tatăl ei era orb: la ei am plasat multe lucruri ale Mănăstirii; ce va fi acum cu ele, nu ştiu. Şi am îngropat şi în ograda Mănăstirii nişte lucruri, iar cineva m-a pârât. Astfel, m-au ţinut la izolare, singur, pentru un an de zile, la întuneric, timp în care m-au tot anchetat. Pe mine m-au găsit ţapul ispăşitor…

– Un an de zile în întuneric?

– Da, la întuneric; eram în Baia Mare… Aici ne maltratau anchetatorii Covaci, Weiss, Deleanu şi Urda. Urda mi-a scos unghiile de la mâini şi de la picioare cu cleştele. Venea preotul ortodox la anchetă şi dacă nu semnai că treci la ortodocşi, începea schingiuirea, dar doar de la 10 noaptea încolo. Astfel, m-au legat de un pat şi dădeau cu un duş cu apă rece pe mine; încă şi acum am dureri în piept. Tot aşa, îmi dădeau cu o perie de sârmă pe tălpile picioarelor…

– Cum aţi reuşit să treceţi anul acela? Ce făceaţi atâta vreme singur?

– Ce poţi face în întuneric, în singurătate? Rugăciune! Rozarul îl ziceam de dimineaţă până seara, pentru că altceva, în întuneric, ce să faci? Iar când auzeam cheile, spuneam „Doamne, ajută-mă să pot răbda!” Veneau să semnez să trec la ortodocşi; dacă nu, începea bătaia. Anchetele erau toată noaptea, de la ora 10 încolo…

– Aţi trecut peste anul acela…

– După un an de zile, m-au dus la Satu Mare, unde am stat 5 luni. Acolo, chinurile au fost mai moderate. De la Satu Mare ne-au dus la Oradea: 5 luni la Satu Mare, 4 luni la Oradea. La Oradea, după ce nu ieşisem de mai bine de un an, ne scoteau o dată pe săptămână la plimbare, la 5 metri om de om. Eram 30 în celulă, preoţi şi călugări. La celula 1 şi 2 au fost călugăriţele, iar la 3 am fost preoţii şi călugării. Preoţi între noi erau pr. Nicolae Mare, secretarul episcopului din Baia Mare şi pr. Arsenie, din Coruia. Făceam rugăciuni, iar pr. Mare avea un plachiu, cu care râdea cărămidă de pe jos, din pavament (era o închisoare veche, din timpurile Mariei Tereza): fărâmiţa cărămidă pe care o amestecam cu pâine, iar eu aveam Rozarul, în căptuşeala de la pantaloni. Se făcea aluat, iar cu crucea Rozarului imprimam pe aluat şi, de asemenea, aplicăm şi medalia; mai apoi din haine, scoteam fire şi astfel împleteam pe ele Rozarii.

Cu noi au fost doi „detectivi”, pentru că în fiecare celulă introduceau spioni care trebuiau să ne descoasă pe noi, pentru că mai apoi să raporteze la Securitate. La 30 de persoane, ne dădeau 5 litri de apă pentru fiecare zi/noapte. Ciubarul-toaleta era înăuntru: 24 de ore nu se scotea de acolo, şi era un miros puternic. Dădeau cu DDT pe noi, că… Doamne, tot eram ca urzicat de DDT-ul acela (n.r.: insecticid interzis astăzi prin lege). Mâncarea era astfel: dimineaţă un fel de terci, faină cu tărâţe amestecate, iar în el, găseam uneori capete şi labe de şoareci şi de şobolani. La amiază, în ciorbă de arpacaş, erau bărbii de la vite, ugere, urechi, mate cu excremente în ele. Eu parcă şi acum, acasă, când văd carnea, mi se face groază…

Fiind reclamaţi de cei doi spioni (care erau închişi pentru că fuseseră criminali, şi nu deţinuţi politici că noi) că ne rugăm Rozarul, şi că făceam acolo Vecernia şi Paraclisul, şi că toţi ne-am confecţionat Rozare, a venit seara controlul. Ei au raportat la cine era Rozarul original, şi – fireşte – l-au găsit asupra mea. Atunci m-au luat şi m-au dus la izolare 15 zile: era o cameră de baie neîncălzită şi era rece, foarte rece. Era numai un pat gol din fier. Într-o zi îmi dădeau o felie de pâine cu apă, şi într-o zi nimic! A fost rugăciunea cea care m-a salvat…

– Cum de aţi reuşit să scăpaţi cu Rozarul în celulă, să nu vi-l confişte la percheziţii?

– A fost pentru că nu ne-au controlat la corp. Ne-au luat doar şireturile de la ghete şi cureaua din pantaloni, şi toate centurile pe care le puteam purta asupra noastră.

– Ce s-a întâmplat mai apoi?

– De la Oradea ne-au dus la Gherla 3 luni; şi la Gherla, era acelaşi regim. Apoi, cu cătuşele pe mâini, încărcaţi în dube (cum era metodă la Securitate), ne-au dus la Aiud, iar de acolo la Ghencea, la Bucureşti. La Ghencea am stat 6 luni, chipurile pentru refacere; aveam la dispoziţie şi o curte în care să ne plimbăm. Mâncarea era foarte slabă: eu aveam vreo 40 de kg, după 3 ani de celulă… Era un general, Petrescu, om foarte voinic, şi el ne tăia troscoţel din curte, îl spăla, îl rupea şi ni-l pune în supă, într-atâta era supă de slabă.

După 6 luni de zile – socotiţi că trebuia să ne refacem! – ne-au dus de acolo. Au venit iarăşi dubele şi ne-au dus la Cernavoda la Canal. La Canal eram 5.000 de oameni. Şeful lagărului era un preot ortodox, care fusese legionar; era închis la drept comun. Ne-au băgat în barăcile din lemn, fără încălzire: cât am stat acolo 4 ani de zile, nu s-a făcut deloc foc. Veneam de la şantier uzi şi apoi ne mai ţineau şi la poarta: erau nişte prostălăi de miliţieni care nu ştiau să socotească, şi cum eram un puhoi mare de deţinuţi, nu le ieşea numărătoarea. Astfel, ne ţineau ore întregi în ploaie, în zăpadă acolo afară; pe când intrăm înăuntru, eram toţi uzi şi cum nu aveam căldură, ne puneam hainele sub noi să se usuce.

Şantierul era la 10-15 km, iar dintre noi, care nu putea merge şi cădea jos, era împuşcat imediat şi era aruncat în remorcă ce venea întotdeauna în urma noastră. Împrejurul lagărului erau 3 garduri, la mijloc unul de 3 metri, iar celelalte două de 2, prin toate trecând curent electric. Viaţa era extrem de grea: trebuia să faci norma, iar mâncarea – dimineaţa ţi se dădea o bucată de mămăligă şi o cană de cafea neagră, iar cu astea trebuia să lucrezi până la amiază, cei mai mulţi fiind deja slăbiţi de dinainte, din anii de penitenciar. Mulţi oameni flămânzi şi bătuţi de soartă, împinşi de extenuare de la atâtea bătăi şi mizerie, au mers şi s-au prins de gard pentru a se curenta: dimineaţa era ici şi colo câte unul mort. Din 20 în 20 de metri erau santinelele care păzeau lagărul şi strângeau morţii, îi dezbrăcau de haine şi îi puneau într-o remiză.

Hainele de pe morţi le primeam tot noi, pentru că după 4, după 7 ani de zile, nu puteai să primeşti alte haine… Când se făcea un număr mai mare de morţi, erau încărcaţi într-o maşină, aşa cum încarci lemnele; ne-au dus şi pe noi, ăştia mai tineri, de am încărcat. Prindeam de picioare şi de cap şi trebuia să-i aruncăm în maşină. Dacă mergeţi la Constantă, între Cernavoda şi Constantă, pe stânga, erau gropile comune. Mergeam cu maşina până lângă groapă şi trebuia să tragem cu sapele oamenii în groapă; iar apoi se punea var peste ei şi, în final, pământ. După 4 ani de zile la Canal ne-au eliberat, cu menţiunea că dacă spunem la cineva unde am fost, ne arestează din nou. Am venit acasă şi am umblat că limba în clopot: pe atunci nu te primea nimeni, dacă ai fost la puşcărie! Lucrăm pe ici, pe colo…

Preot al Domnului

– Aţi reuşit să vă faceţi studiile teologice pentru preoţie înainte de persecuţie?

– Nu, ci după ce am fost eliberat. La un moment dat, am început să mă pregătesc din teologie, la PS Dragomir; eram 12. Din grup mai făceau parte şi pr. Lucian Mureşan (NR: viitorul Mitropolit şi Arhiepiscop Major) şi pr. Nicolae Mare. Când a fost arestat PS Dragomir, Securitatea a găsit lista noastră şi am fost acuzat că am făcut teologie clandestină: şi am mai făcut 11 luni de arest pentru asta!

– Unde aţi fost dus de data aceasta?

– La Penitenciarul de la Satu Mare, la Baia Mare şi la Cluj. După ce ne-au eliberat din nou, am mers la teologie romano-catolică la Alba Iulia, pentru că teologie greco-catolica nu există, fiind interzisă. Cinci inşi am făcut 3 ani de teologie: PS Mureşan, dr. Vanculescu, pr. Pintea, eu şi mai era unul Virgil din Cluj. Cinci români la Alba Iulia. Securitatea venea zilnic la PS Marton Aron la Alba, el fiind cu domiciliul forţat după 6 ani de puşcărie.

În schimb noaptea, PS Aron venea la noi în dormitor ca să ne îmbărbăteze; şi el era necăjit şi noi, fiind mereu urmăriţi de Securitate… Securitatea l-a presat pe PS Aron să ne scoată afară din Seminar. A venit ministrul cultelor de atunci, Teodorescu; ne-a chemat în sală şi ne-a spus: „În momentul acesta, trebuie să plecaţi. Ce căutaţi voi romanii, la teologie ungurească?” Şi fel de fel de acuze. Şi ne-au scos din Seminar. PS Marton Aron a plâns atunci; ne-a dat bani, iar eu m-am dus la Iaşi. Eram cu doctorul Vanculescu, care a devenit preot la Bucureşti, pe lângă o Mănăstire.

De acolo, am încercat să continui teologia la romano-catolicii din Iaşi. Până la urmă şi aici, pe greco-catolicii ardeleni Securitatea ne-a scos din Seminarul Teologic. Apoi stăteam în gazdă pe str. Păcurari şi mergeam la ore pe ascuns. Cum ne spunea pr. Trifas (care era ordinarius pe atunci, căci Iaşiul nu avea episcop; episcop catolic în libertate era doar Marton Aron): „Măi băieţi, faceţi ce faceţi să scăpaţi de Securitate”. Oricum, şi acolo unde stăteam, la tanti Ştefană, Securitatea trecea în fiecare noapte. La un moment dat, mi-a spus tanti Ştefană: „Ar trebui, părinte, să vă mutaţi, că eu tare mă tem că vine duba Securitii…”. Gândiţi-vă, cum trăiam în atmosfera aceea…

– Până la urmă aţi terminat teologia?

– Nu, nu mi s-a îngăduit să o termin…

– Şi aţi fost sfinţit preot?

– Da, în 1964. PS Dragomir mi-a organizat o hirotonire clandestină, cum se făcea pe atunci.

– Legat de hirotonirea Dvs intru preoţie, cum s-a întâmplat?

– PS Dragomir ne-a chemat într-o seară. Nu era decât pr. Nicolae Mare – Dumnezeu să-i ierte, pentru că toţi sunt morţi! -, care m-a pregătit pentru hirotonire.

– Eraţi aşadar întors după perioada de la Iaşi?

– Da. Totul s-a întâmplat într-o casă particulară, pe Valea Roşie, unde a locuit pr. Gavril Sălăgeanu, care era de faţă. Şi era într-o seară, când m-a făcut preot PS Dragomir.

– V-a hirotonit singur sau pe mai mulţi?

– Am fost singur, pentru ca să nu se audă; că cine ştie cine putea să afle? Era foarte periculos! PS Dragomir ne-a zis că se putea auzi până şi cu uşa închisă… Doară fuseserăm arestaţi doar pentru că am făcut cursuri de teologie, darămite pentru o hirotonire clandestină de preot! Era mare severitate pe atunci. În comparaţie, acum e mare linişte! Aşa a fost viaţa noastră de atunci… Era greu să fii teolog; stăteai mereu cu frica-n sân că te prinde Securitatea.

– Aveţi amintiri din perioada în care aţi activat ca preot?

– Am fost preot la Lucaceni, iar acolo mă ţineam de beţivi pentru a le stârpi viciul. Bufetarul m-a chemat la primărie, şi a vrut să mă pălmuiască în fata primăriţei. Era tare hapsân după bani şi după câştiguri… Văzând că nu a reuşit cu ajutorul Primăriei, a făcut un demers la Securitate. Eu în Lucaceni am construit biserica, garduri, casa parohiala, capela şi staţia de autobus, tot eu am făcut-o. Şi de asemenea cimitirul nou. Crâşmarul a depus o declaraţie la Securitate cum că exploatez oamenii cu banii şi că fac ziduri catolice, punându-i pe oameni la pământ şi sărăcindu-i; şi că produc tulburare în administraţia de Stat. Aşadar m-au chemat la Securitate şi mi-au pus în vedere că, dacă nu părăsesc comună în 48 de ore, mă arestează. Şi atunci am plecat la Agapia, ca să ies din raza lor de urmărire. Mă mai reclamase cineva din parohie că făceam acasă, cu uşa încuiată ore de religie şi de latină. I-am învăţat pe copii psalmul „Miluieşte-mă Dumnezeule” în latină, şi m-au reclamat…

– Recapitulând, câţi ani efectivi aţi stat în puşcărie?

– 7 ani. 3 ani în celulă şi 4 la Canal.

– Şi care a fost acuzaţia efectivă pe care v-au adus-o?

– Că nu am vrut să trec la Ortodoxie.

– Deci pentru că aţi fost catolic… În general se făceau procese? Ştiu că în multe cazuri, episcopi greco-catolici şi preoţi ori mireni, au stat în detenţie fără niciun proces…

– Eu am stat 7 ani necondamnat, pentru că nu a existat un motiv; n-a existat un articol de lege pe baza căruia să mă condamne. Nici nu ştiu acum, la 87 de ani, cum de mai trăiesc, cum de fac faţă fizic, după atâtea încercări…?! Am noroc cu… (îl ridică în mână şi ni-l arată) cu bastonul!… Ferească Dumnezeu să se mai întâmple vreodată aşa ceva! Eu când văd că arestează pe cineva, parcă mă cuprind fiori. Cât poate să tragă un om… De ceva vreme, m-am retras pentru a locui la Şişeşti, aici la sora mea, care a fost asistentă. Sufăr cu diabetul, cu ulcerul, cu prostată şi trăiesc cu un singur rinichi.

„Ce au căutat ortodocşii cu securiştii, dacă ei zic că n-au fost fraţi cu comuniştii?”

– Părinte, aţi prins şi alte vremuri, în care bunurile greco-catolicilor erau pur şi simplu ale greco-catolicilor. Apoi a venit comunismul şi le-a dat ortodocşilor. Dvs. cum vedeţi această stare a lucrurilor, care mai durează până astăzi?

– Ei, ortodocşii sunt tot cu luatul (şi face un gest explicit cu mâna). Episcopul ortodox de Baia Mare, Iustinian Chira, a fost cel mai mare comunist în timpul regimului. Era stareţ la Mănăstire la Rohia şi a primit de la Stat materiale, a primit cărţi şi fel de fel, şi a ridicat clădiri. Dar greco-catolicii unde erau pe atunci? Prin puşcării sau pe ascuns. Nu aveau nici măcar o bucată de lemn. Doar ortodocşii au făcut, pentru că şi-au dirijat fonduri… Dar în Baia Mare câte biserici ortodoxe au făcut, în perioada comunistă şi mai apoi? Că nici cimitir nu aveau ei înainte. Aveau doar o bisericuţă ortodoxă şi doar câteva familii.

Maramureşul a fost zona cu cea mai numeroasă populaţie catolică românească din Transilvania. Pe aici şi salutul pe strada era „Lăudat să fie Isus Hristos”. Şi acum se mai zice aşa în unele sate din Maramureş, dar… cei 50 de ani de comunism au schimbat şi cuvântul şi obiceiurile… Gândiţi-vă… la Bixad, când ne-au arestat,… ce căuta popa ortodox cu ei, dacă nu au lucrat cu Securitatea? Ce căutau preoţii ortodocşi în celulă, când veneau noaptea şi ne făceau ancheta? Dacă nu semnai la preotul ortodox, începeau să te bată: erai obligat! Veneau la ancheta cu preoţii ortodocşi: ce au căutat ortodocşii cu securiştii, dacă ei zic că n-au fost fraţi cu comuniştii?

În jurul Mănăstirii Bixadului este cimitirul nostru (ne arată fotografii). Acum nu lasă popa ortodox să se înmormânteze catolici acolo. Când a fost aici cineva din Vatican, cu pr. Iosif, i-am spus: de ce în Italia s-au dat biserici catolice şi un sediu de episcopie pentru romanii ortodocşi, pe când la noi, în România, ortodocşii ocupa bisericile noastre greco-catolice şi nu ni le dau înapoi? E drept acest lucru? Îi place lui Dumnezeu? Bisericile şi catedralele… Este destul de rău la noi în Maramureş; în toate Eparhiile, catedralele greco-catolice s-au primit înapoi. Cea din Baia Mare este singura neretrocedata. Este destul de dureros: conducerea ortodoxiei a acaparat şi s-a făcut una cu administrarea justiţiei.

– În problema restituirii bisericilor, partea greco-catolica încearcă totuşi obţinerea lăcaşurilor pe calea legală şi dacă e posibil pe cale amiabilă…

– Cu săru’mâna nu merge, Părinte. Nu vedeţi ce ne fac?

– Altfel, dacă s-ar lua prin forţă, greco-catolicii ar fi acuzaţi şi ar putea fi pasibili de puşcărie. Nu ştiu dacă ne-ar fi în favoarea noastră, să fim etichetaţi ca instigatori, ca „duşmani ai poporului”…

– N-aţi văzut în Satu Mare când s-a pornit retrocedarea catedralei greco-catolice, cum au strigat ortodocşii? Ai noştri catolici erau tot cu capul plecat.

– … Dar până la urmă s-a intrat…

– Dar în Cluj… Eram în Cluj când greco-catolicii au intrat în catedrala lor. Erau prin oraş sute de preoţi ortodocşi care strigau împotriva catolicilor. S-au făcut manifestaţii şi cât scandal…

„Dacă o faci cu toată devoţiunea, lucrurile se schimbă”

– Părinte, cum prevedeţi viitorul Bisericii?

– Desigur nu aşa cum fac prezicătorii, care tot prevestesc sfârşitul grabnic al lumii! (şi râde). Depinde… dacă mergem spre ruină cu credinţă, atunci toate rămân cremene, toate se sfărâmă. Dacă noi ne-om ruga lui Dumnezeu mai cu profunzime… Vă spun sincer, eu atunci când fac câte o Liturghie, când îs aşa că bade Ion, (surâzând) adică mai „lasă-mă să te las”, atunci parcă nu-i aşa de primită Liturghia. Dar dacă o faci cu toată devoţiunea, lucrurile se schimbă!

– Părinte Crăciun, vă mulţumim mult pentru primire şi pentru tot ceea ce ne-aţi împărtăşit. Fireşte că nu numai nouă, ci şi tuturor celor care vor parcurge interviul.

– (râzând)… De la o buturugă bătrână… Pe o buturugă l-au pus şi pe Isus ca împărat, acolo, în piaţa lui Pilat. I-au dat şi trestia în mână şi haina roşie. L-au pus pe o buturugă…

– Dar dacă nu există buturugi, chiar bătrâne, de unde ar mai putea răsări lăstari?

– Da, e bine că uneori să mai cereţi, să mai întrebaţi câte ceva, voi lăstarele tinere…

via Greco-Catolica.org

Posted in Interviu, Istorie.

2 Comments

  1. Mi s-a rupt inima cand am vazut cum strigau asa zisi preoti ortodocsi. Pe unul din ei l-am recunoscut, era dintr-un sat vecin.

  2. BOR, prin cei mai înalţi ierarhi ai săi (v. Patriarhul Iustinian sau Mitropolitul Sibiului Nicolae Bălan) a colaborat la modul cel mai ruşinos cu un regim criminal, impus românilor de o armată de ocupaţie (înalţii ierarhi ortodocşi o numeau „eliberatoare”). Cu toate acestea, BOR continuă a se pretinde „naţională”, „patriotică” şi „adevărata apărătoare şi purtătoare a tradiţiilor poporului român”. Oare aceste „cinstite” feţe bisericeşti nu se tem de Dumnezeu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *