Despre nume şi despre cum le dăm

Teme: Familie.
.
Publicat la 4 noiembrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Familia creştină
Sursa: Familia creştină, ianuarie 2004

Nume pentru copii

Nume pentru copii

Numele a fost dintotdeauna important pentru om. Principala lui funcţie este cea de identificare. Unul sau două nume proprii plus numele de familie, constituie de regulă o identificare unică. Numele vorbeşte apoi despre predecesorii noştri, despre arborele nostru genealogic: pentru unii motiv de mândrie, pentru alţii o cruce. În unele ţări este foarte scurt (în Indonezia) în timp ce în alte ţări este foarte lung (Spania). Cu unele excepţii (exemplu China, unde cu secole în urmă părţi din nume se schimbau periodic), numele pe care îl avem îl purtăm întreaga viaţă. Este o parte din noi. Ne identifică şi se identifică cu noi. Este sunetul la care noi reacţionăm.

Ce bucurie este în sufletul nostru atunci când cineva faţă de care nutrim un mare respect îşi aminteşte numele nostru! Ce sentiment de pierdere în mulţime simţim când ni se spune: „tu! acela de acolo!” Nu întâmplător în închisori se practică folosirea unui cod de cifre pentru deţinuţi în loc de nume, o pedeapsă suplimentară, percepută de aceştia ca o înjosire, ca o anulare a persoanei. Cu greu acceptăm ca numele să ne fie stâlcite, dar este o experienţă cu care ne întâlnim adesea, ce începe din şcoală şi continuă o viaţă întreagă, fie din răutatea unora, fie din neatenţia altora.

Mai rău este când nu ne simţim confortabil cu numele nostru. Cu toţii am auzit de tot felul de nume ciudate, ieşite din alcoolemia prea mare a vreunui tată (exemple: Expertiza sau New York) sau al celui ce scrie certificatul de naştere (Leopard în loc de Leonard). Dar există şi unii care fac intenţionat astfel de gesturi. Îmi amintesc de un caz întâmplat în Germania, la un an după evenimentele de la 11 septembrie, când doi părinţi au dorit să îşi numească fiul Osama bin Laden. Sau despre nişte părinţi din Suedia care au dorit să îşi cheme fiul Superman. Ambele cazuri au fost oprite de legislaţiile ţărilor. Sunt apoi cei „impresionaţi” de vedete, fie ele din filme, muzică, sport. În România au existat zeci de Pamele după lansarea serialului Dallas. Iar după campionatele mondiale de fotbal, alte sute de băieţi primesc nume ale celor mai buni marcatori. Sunt doar câteva exemple.

* * *

Poate fi dat numele la întâmplare? Cu siguranţă că nu. Este o responsabilitate a da un nume copilului tău, şi tocmai de aceea merită reflectat asupra problemei înaintea unei decizii. Pentru noi, creştinii, cu atât mai mult numele au o importanţă deosebită. Prin tradiţie, se caută ca unul din numele proprii să fie un nume de sfânt, ales fie după sfântul sărbătorit în ziua naşterii copilului, fie după un sfânt favorit, sub a cărui protecţie se doreşte a fi pus copilul. Un alt criteriu de căutare a numelui este semnificaţia lui, pornind de la etimologia lui. Desigur, există numeroase alte tradiţii de alegere a numelor pentru copii, printre cele mai răspândite fiind de exemplu folosirea numelui bunicului sau al naşului.

Alegerea unui nume creştin pentru copii îşi are originea într-un obicei foarte vechi, conform căruia, la botez, persoana îşi alegea încă un nume, creştin. O dovadă o avem în lucrarea „Faptele Sf. Balsamus”, care a murit în 331 şi care se prezenta astfel: „După părinţi, numele meu este Balsamus, dar numele spiritual primit la botez îmi este Petru”. De fapt acest obicei nu face decât să reflecte o idee prezentă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament: schimbarea numelui în anumite momente foarte importante din viaţa omului. Mă voi limita doar la câteva exemple clasice: lui Avram Dumnezeu îi schimbă numele în Avraam, în momentul în care încheie legământul cu el (Facerea 17,5); lui Simon Isus Cristos îi schimbă numele în Petru (Ioan 1,42); iar Saul, prigonitorul creştinilor, după convertire se va numi Paul (Fapte 13,9).

Alte dovezi ne oferă Socrate, care ne spune că Athenais, devenind soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, s-a botezat şi a primit numele de Eudoxia. Sf. Beda Venerabilul povesteşte apoi despre venirea regelui Caedwalla la Roma, unde a fost botezat de Papa Sergiu şi a primit numele de Petru. Interesant este că în primele trei secole cele mai folosite nume creştine proveneau din Vechiul Testament. Abia spre sfârşitul secolului al IV-lea numele Fecioarei Maria sau ale Apostolilor încep să se răspândească ca folosire. Sfinţii Părinţi, chiar şi canoanele unor Concilii locale, i-au îndemnat pe credincioşi să dea copiilor lor nume după Sfinţi recunoscuţi oficial de Biserică. Niciodată însă în istorie această recomandare nu a fost urmată foarte strict.

Mai mult, în Evul Mediu numele creştine par să fi fost tot mai puţin folosite. Dar desigur, numeroşii Sfinţi ai acelor secole aveau să îmbogăţească galeria de nume creştine. În acea perioadă apare în Ritualul Roman o notă care cerea preoţilor să vegheze ca la botez copiii să nu primească nume obscene sau ridicole, ori nume ale unor zeităţi păgâne, ci pe cât posibil să fie doar nume de sfinţi prin al căror exemplu şi sub a căror protecţie aceştia să fie inspiraţi în a duce o viaţă sfântă. În Dieceza de Bourges din Franţa s-a mers mai departe, sugerându-se să nu se accepte folosirea unor nume de sărbători, precum Pâques (Paşti), Noël (Crăciun) sau Toussaint (Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor). Cu toate acestea, Toussaint a devenit un nume destul de răspândit în Franţa, iar Noël a ajuns să fie folosit chiar şi în Anglia. Cultul adus Fecioarei Maria s-a reflectat în numele date în Spania şi în Italia, mai ales după sărbători mariane: Concepción, Inmaculada, Asunción, Encarnación, Mercedes, Dolores, respectiv Assunta, Annunziata, Concetta. Interesant este însă că numele de Maria a fost multe secole puţin folosit, fiind considerat poate prea demn de respect pentru a fi folosit de oamenii de rând. Un caz mai aparteeste uzanţa, actuală încă în lumea hispanofonă, de a-i boteza pe baieţi fie cu însuşi numele de Jesús, Salvador (cu varianta italiană Salvatore), Cruz (Isus, Mântuitor, Cruce), fie cu un nume compus prin adăugarea celui al sfintei Fecioare: Jesús Maria, José Maria, Juan Maria (Isus Maria, Iosif Maria, Ioan Maria. Acest din urmă caz este frecvent şi în cazul numelor date fetelor: Maria Jesús, Maria José. Ceea ce pentru celelalte culturi poate părea o lipsă de respect şi eventual un obicei temerar – cum s-a vazut cu numele Mariei -, pentru cultura şi religiozitatea hispanofonă este exact contrariul, respectiv un semn de preţuire deosebită şi o implicită încredinţare a celui botezat „direct” Mântuitorului Isus.

În ţara noastră în schimb, numele de Maria a fost şi este foarte folosit. O statistică de acum câteva decenii arăta că în Oltenia 75% dintre femei poartă numele Preasfintei Fecioare. Alte statistici indică următoarele nume ca fiind printre cele mai populare la români: Ion, Ioana, Maria, Marin, Gheorghe, Dimitrie, Nicolae, Petre, Constantin, Paraschiva, Elena. Conform tradiţiilor răsăritene, şi la noi exista până nu de mult o ierurgie a punerii numelui celui nou-născut. Aceasta avea loc în ziua a opta, conform unei tradiţii menţionate încă din Vechiul Testament. În acea zi copilul era adus la biserică, în pronaos şi nu mai înăuntru, nefiind botezat. Preotul citea o rânduială specială, după care îl binecuvânta cu semnul Crucii la frunte, la gură şi la piept, şi ăîi citea o molitfă pentru punerea numelui. Astăzi acest obicei nu mai este practicat nici chiar în Biserica Ortodoxă, ritualul fiind încorporat în cel de la botez.

* * *

Într-o societate ca a noastră, care se reface foarte greu după anii de ateism comunist, folosirea numelor unor sfinţi a ajuns să fie mai mult accidentală decât intenţionată, oferind nu un patron, ci un motiv de sărbătoare, marcată cu băutură şi mâncare din plin. Ce-o fi gândind oare Sf. Vasile, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Ss. Constantin şi Elena, Sf. Ilie, Fecioara Maria, Sf. Dumitru, Ss. Mihai şi Gavril, Sf. Andrei sau Sf. Nicolae când văd că sunt sărbătoriţi adesea prin chefuri ce degenerează cel mai adesea în beţie? Oare astfel trebuie să fie celebrată sărbătoarea patronului nostru? Întrebare pur retorică, evident. Această zi trebuie să fie una de mulţumită pentru relaţia specială dintre noi şi Sfântul patron. Desigur, dacă avem o astfel de relaţie.

În anumite ţări există frumoase tradiţii legate de sărbătorirea patronului. Dacă noi am pierdut startul, putem organiza astfel de petreceri pentru copiii noştri. În această zi, toate evenimentele trebuie să se învârtă în jurul patronului ceresc: tatăl va citi şi reciti împreună cu copilul viaţa Sfântului, în timp ce mama va găti prăjituri asortate. Da, cu ceva imaginaţie şi prăjiturile pot vorbi despre sfinţi. Îl cheamă pe copil Daniel sau Marcu? Atunci puteţi face prăjituri folosind forme de leu. Citiţi vieţile lor pentru a găsi elemente definitorii. Chiar şi decorarea se poate face în ton cu Sfântul: este cumva un franciscan? decoraţi masa cu şerveţele maro! este cumva Fecioara Maria? căutaţi şerveţele alb cu albastru! Idei se pot găsi multe: de exemplu puteţi organiza an de an mici scenete cu evenimente din viaţa Sfântului, implicându-l în primul rând pe sărbătorit, dar şi pe fraţii lui, sau chiar pe Dvs. Dacă de-a lungul anului încurajaţi relaţia copiilor cu Sfinţii ale căror nume le poartă, cu siguranţă că zilele onomastice vor deveni momente de mare bucurie, trăite în spirit creştin şi nu lumesc.

Din păcate Sfinţii patroni, ca şi Îngerii păzitori, sunt neglijaţi de omul secolului XXI, care nu mai crede în „basme”. V-aş recomanda o carte, dar cum în România nu există vreuna cu un astfel de conţinut, vă recomand un sit: deschideţi Catholic-Forum.com/Saints/ şi veţi descoperi mii de sfinţi, cu vieţile lor (peste 300 le găsiţi în limba română şi pe ProFamilia). Pe acest sit în limba engleză veţi găsi şi un index al patronilor, unde veţi fi poate surprinşi să aflaţi că există patroni pentru aproape orice: ţesători, chirurgi, mecanici, elevi, mame însărcinate, bolnavi de diabet…; chiar şi cauzele imposibile au o patroană. Ce spaţiu de explorat, în sens spiritual desigur!

* * *

Revenind însă la nume, dincolo de Sfântul sau Sfinţii care l-au purtat, fiecare poate conţine o bogăţie de sensuri prin etimologia lui. Există şi în limba română numeroase dicţionare onomastice, iar mai nou şi situri pe Internet (exemplu: Parinti.com) care oferă liste de nume cu etimologiile lor. Să cităm câteva dintre etimologiile unor nume: Alexandru vine din limba greacă şi înseamnă apărătorul popoarelor (de la alexein=a apăra şi andros=bărbat, neam); Ana vine din ebraică şi s-ar traduce prin har, graţie; Anton pare a veni din latinescul anthos care înseamnă floare; Călin vine din slavonă, din cuvintele Kalos=frumos, bun şi nike=victorie; Daniel corespunde în ebraică la „Dumnezeu este judecătorul meu”; Elena vine din grecescul helane=torţă, lumină; Dragoş din slavonă însemnând iubit, drag; Felician din latină însemnând fericire; Grigore din greacă, însemnând cel care veghează, treaz; şi exemplele ar putea continua. După cum se vede, majoritatea numelor derivă din ebraică, greacă sau latină, sau din primele forme ale limbilor germană, celtă sau slavonă. Un acelaşi sens se poate regăsi în mai multe nume, din diferite limbi: astfel, numele de Teodora, Matei şi Dragoş înseamnă „dar al lui Dumnezeu” în limbile greacă, ebraică şi slavonă.

Dincolo de simpla etimologie a cuvântului, Sfânta Scriptură ne aduce elemente suplimentare, deosebit de valoroase. De exemplu numele de Iosif. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah care înseamnă „Dumnezeu să mai dea, să mai adauge”. Acest nume se dădea copiilor după a căror naştere părinţii mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soţia lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: „Domnul să-mi mai adauge un fiu”. Şi aşa s-a întâmplat: a urmat şi un al doisprezecelea copil, Veniamin. Iată deci un nume frumos pentru cei care doresc să mai aibă încă un copil! Un alt exemplu: numele Simeon are la bază shama=a auzit, a îndeplinit, şi se dădea copiilor ce s-au născut în urma rugăciunilor părinţilor. A fost purtat de mai multe personaje biblice, printre care unul dintre copiii aceluiaşi patriarh Iacob. La naşterea acestui copil, Lea, mama lui, a exclamat: „A auzit Domnul ruga mea”, şi i-a pus numele Simeon, adică „Domnul ascultă ruga”.

Încheiem aici cu două speranţe. Prima este legată de cei care, mai devreme sau mai târziu, vom avea copii: sper că am aflat împreună în aceste rânduri câteva idei care să ne ajute să alegem conştient un nume frumos pentru copiii noştri. A doua, care ne priveşte pe toţi: să încercăm să aflăm cât mai multe despre numele nostru, ca etimologie, dar şi despre Sfinţii care l-au purtat, şi care ne pot fi patroni şi modele pentru viaţa noastră. Să preţuim numele Domnului, al nostru, şi al semenilor noştri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *