De ce nu plec din Biserica Catolică

Teme: Biserică.
Etichete: .
Publicat la 1 noiembrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Emily Stimpson
Traducere: Oana Capan
Sursa: CatholicVote.org

O experienţă de credinţă

O experienţă de credinţă

În anul 2001, doar cu câteva luni înainte de a izbucni în Boston scandalurile privind abuzurile sexuale din partea clerului, mă întorceam în Biserica Catolică. Sincronizarea nu putea fi mai bună. O părăsisem cu şase ani înainte, deşi nu am ştiut prea bine ce anume am lăsat în urmă. Pe atunci, un frumuşel băiat protestant mi-a pus întrebări la care, slab catehizată fiind, nu am putut să răspund. Chiar şi după opt ani petrecuţi într-o şcoală catolică, nu ştiam aproape nimic despre credinţa mea. Puţini dintre noi, cei catehizaţi în anii 1980, ştiau mai mult. Cred că aş fi putut să caut răspunsuri. Dar un frumuşel băiat protestant şi o cateheză slabă fac o combinaţie periculoasă. Aşadar, fără să stau prea mult pe gânduri, am părăsit Biserica pentru sfere mai evanghelice.

Apoi, când aveam 25 de ani, am întâlnit un băiat catolic. Şi el mi-a pus întrebări la care nu am putut răspunde. A vorbit despre Episcopi şi Papi, despre Sacramente şi Liturghie, despre căsătorie şi sexualitate, într-un fel în care mi-a amintit de bunica şi de străbunica mea. De asemenea, el se ruga Rozariul. Respecta sărbătorile de poruncă. Şi nu mânca vinerea carne. Am încercat să îi spun că Biserica trecuse prin Conciliul Vatican II, că nu mai era nevoie pentru catolici să meargă la Spovadă sau să asculte de Episcopi. Era acum o problemă de conştiinţă. În plus, majoritatea lucrurilor pe care le învăţa Biserica Catolică erau doar nonsensuri născocite de oameni. Erau simple reguli. Nu aveam nevoie de reguli: îl aveam pe Isus.

O decizie

Cu toate acestea, întrebările cicălitoare nu s-au oprit: cum ştiam că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu? Cine a alcătuit canonul Scripturii? De ce Isus a pierdut atât de mulţi discipoli în Ioan 6 dacă vorbea doar metaforic despre faptul că oamenii trebuie să mănânce Trupul Său şi să bea Sângele Său? Apoi, prietenul meu mi-a dat câteva cărţi. Multe erau cărţi vechi, unele foarte vechi, conţinând scrieri ale unor creştini care trăiseră cu aproape 2000 de ani înainte. În mod surprinzător, toate spunea acelaşi lucru. Nu conta dacă persoana care scria era un Episcop din secolul al II-lea sau un profesor englez de la mijlocul secolului al XX-lea: când venea vorba de învăţături precum Euharistia şi preoţia, autoritatea Bisericii şi papalitatea, păcatul şi mântuirea, erau toate în aceeaşi linie. Fără întrerupere, timp de 2000 de ani, aceşti oameni au proclamat şi au practicat aceeaşi credinţă. Şi acea credinţă era credinţa catolică.

Dovada istorică a devenit clară: Biserica primară a fost o Biserică Catolică. Scripturile care mi-l făceau prezent pe Isus erau Scripturile ei. Ea le scrisese. Ea le pusese împreună. Ea le păstrase. Ea le tradusese. Ea le înţelesese. A fi în contradictoriu cu ea însemna a fi în contradictoriu cu aceste Scripturi. Însemna a fi în contradictoriu cu Isus. Şi nu doream să fac aceasta. Cu ani înainte, examinasem „problema” Lui, a afirmaţiilor pe care le făcuse despre Sine însuşi în Evanghelie. În baza acestor afirmaţii, ştiam că fie a fost un megaloman de prim rang, fie un lunatic în aceeaşi măsură, fie a fost Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl. Lucru curios, opţiunea numărul trei mi se părea cea mai plauzibilă.

Am făcut acelaşi lucru cu istoricitatea Noului Testament. Am evaluat diferitele numere, tipuri şi vechimi ale primelor manuscrise biblice. Le-am comparat cu relatări istorice ale acelor timpuri. Am cercetat ce anume le făcea credibile. Şi le-am considerat credibile. De aceea reîntoarcerea în Biserică a fost cea mai uşoară decizie pe care am luat-o vreodată. Ştiam că Isus a fost real. Ştiam că mi-a vorbit prin Scriptură. Odată ce am recunoscut că fără Biserica Catolică nu l-aş fi putut cunoaşte pe Isus şi nici nu aş fi putut cunoaşte Scriptura, nu mi-a luat decât un minut să recunosc autoritatea ei şi să văd ceea ce este ea, Trupul lui Cristos.

O întrebare

După aceea, am citit. Vai cât am mai citit! În mai puţin de 12 luni, între decembrie 2000 şi decembrie 2001, am citit Catehismul Bisericii Catolice, din scoarţă în scoarţă. Am citit enciclice papale. Am citit documente conciliare. I-am citit pe G.K. Chesterton şi Frank Sheed, Dietrich von Hildebrand şi Alice von Hildebrand, Christopher Dawson şi Gertrude vonLefort, Caryll Houselander şi Hilaire Belloc, Karl Adams şi Thomas Howard, Peter Kreeft şi Scott Hahn, Karol Wojtyla şi Joseph Ratzinger. L-am citit pe Tolkien. L-am recitit aproape în întregime pe Lewis. Am citit atât de mult încât nu sunt foarte sigură cum am avut timp să respir, darămite să am două slujbe şi o viaţă pe deasupra. Dar am citit, şi pe măsură ce citeam, îmi puneam iar şi iar o întrebare: De ce nu am ştiut deja toate acestea?

Am ajuns să realizez că din cauza golului apărut în anii de după Conciliul Vatican II, fusesem privată de adevăr. Fusesem privată de dreptul meu din naştere. Şi aşa li s-a întâmplat la nenumăraţi alţi catolici. Există o hrană bogată de savurat în doctrina şi disciplina Bisericii, dar am fost în schimb hrăniţi cu cea mai chioară zeamă. Atunci când ar fi trebuit să învăţăm Catehismul, coloram desene. Atunci când ar fi trebuit să citim Scriptura, cântam „Prietenii sunt asemenea floricelelor”.

Descoperirea nivelului de sărăcie al educaţiei mele catolice m-a întristat. Dar mai mult decât aceasta, m-a făcut să doresc să fac ceva pentru a schimba situaţia. Doream ca prietenii şi familia mea să ştie că există mult mai mult în Biserică. Există istorie. Există argumente. Există răspunsuri. Aşadar, mi-am părăsit locul de muncă din DC şi m-am mutat în Steubenville, pentru a-mi începe studiile universitare în teologie. Acolo eram când au izbucnit scandalurile. Eram cufundată intelectual în bogăţiile credinţei catolice. Eram de asemenea cufundată în Sacramentele ei, primind zilnic Euharistia şi spovedindu-mă cu regularitate. Eram cufundată în istoria ei.

Împăcându-mă cu propria mea istorie – anii unei cateheze şi formări nejustificat de slabe – am învăţat să o văd în contextul istoriei mântuirii. Am văzut Papi răi şi Papi slabi, preoţi păcătoşi şi preoţi răi. Am văzut erezii. Am văzut abuzuri. Am văzut poporul lui Israel. Dar am văzut şi adevărul. Am văzut frumuseţea. Am văzut bunătatea. Le-am văzut toate acestea în special la sfinţi – acei oameni inexplicabil de strălucitori care au arătat lumii chipul lui Cristos. Şi în mărturia lor constantă despre adevărul învăţăturii Bisericii, precum şi în fidelitatea lor constantă faţă de autoritatea Bisericii, am văzut ce anume face să fie posibilă sfinţenia. În toate acestea, am văzut o Biserică ce a rezistat, slăbită de neghina şi caprele din mijlocul ei, dar niciodată înfrântă. Şi aceasta a fost de ajuns pentru mine.

O dorinţă

În anul 2002, pe când relatările cumplite ieşeau una după alta la iveală, nu m-am îndoit deloc de adevărul credinţei mele catolice. Făcusem deja interogatoriul şi găsisem răspunsurile. Nu exista cale de întoarcere. Odată ce vezi că doi plus doi este egal cu patru, nu te mai întrebi niciodată dacă nu este egal cu cinci. Să nu mă înţelegeţi greşit: pe măsură ce se extindeau scandalurile, plângeam pentru copiii oribil abuzaţi de fiii şi fiicele Bisericii. Încă o mai fac. Plâng de asemenea pentru toţi oamenii care sunt încă înşelaţi, care sunt încă răniţi. Astăzi, mult prea mulţi catolici trăiesc aşa cum le spune cultura să trăiască şi gândesc aşa cum le spune cultura să gândească. Ei îi rănesc pe alţii şi alţii îi rănesc pe ei. De asemenea, în mult prea multe locuri, fiii şi fiicele Bisericii îi ajută să facă acest lucru continuând să proclame mesajul evanghelic diluat pe care l-am învăţat în şcoală.

Toate acestea nu doar mă întristează; chiar mă înfurie. Dar nu mă fac să doresc să părăsesc Biserica. Mai degrabă, mă fac să doresc să lucrez mai asiduu pentru a dărui celorlalţi ceea ce am primit şi eu. Doresc ca ei să găsească vindecarea, pacea şi bucuria care vine din cunoaşterea adevărului, din iubirea adevărului şi din trăirea adevărului. Nu aş putea face însă acest lucru dacă aş nega adevărul. Şi aceasta ar fi părăsirea Bisericii Catolice – o negare a adevărului. Papii şi preoţii vin şi pleacă. La fel vin şi pleacă momentele bune şi rele din viaţa Bisericii. Dacă credinţa noastră se bazează pe aceşti oameni sau este un produs al unui moment, va fi o credinţă fără rădăcini. Nu va creşte niciodată puternică. Nu se va maturiza niciodată.

O alegere

De ce scriu toate acestea? Deoarece o persoană pe care o respect a scris ceva diferit ( I’m Still Not Going Back to the Catholic Church – Eu tot nu mă întorc în Biserica Catolică). Inima mea este mâhnită pentru el. Inima mea este mâhnită pentru toţi cei care fac la fel. Nu pierd doar harurile care vin din comuniunea deplină cu Trupul şi Mireasa lui Cristos, ci pierd şi reînnoirea autentică ce are loc în acest moment. Există atât de multe probleme în Biserică, dar există şi atât de multe lucruri bune: o întreagă nouă generaţie de preoţi angajaţi să proclame plinătatea credinţei; ordine religioase pline de surori tinere, minunate; colegii catolice redescoperindu-şi misiunea; parohii înfloritoare; opere de apostolat care cresc; familii care se formează.

În desfăşurarea acestui moment, fiecare dintre noi are de făcut o alegere. Putem alege să vedem doar problemele care există în continuare. Ne putem concentra pe neghină şi capre. Şi putem părăsi Biserica. Putem alege să plecăm, dând vina pe scandaluri, pe Episcopi sau pe confraţii noştri catolici. Sau putem alege să fim parte a acestui moment. Ne putem lupta împotriva vremurilor, ducând vieţi de o fidelitate radicală. Putem să ne păstrăm privirea asupra lui Isus şi să păşim împreună cu Biserica Triumfătoare, cu oamenii credincioşi din istorie care s-au luptat cu spiritul vremurilor lor, care au îmbrăţişat crucea momentului lor şi au ieşit victorioşi şi glorioşi, strălucind asemenea soarelui. Aceasta este alegerea fiecărui catolic. Eu am făcut-o pe a mea. Şi este în continuare o alegere uşoară.

2 Comments

  1. Draga Emily, te admir pentru credinta si intelepciunea ta dar cel mai mult te admir pentru dragostea pe care o raspandesti, aidoma florilor care te „imbata”cu parfumul lor… Indraznesc sa te rog ca atunci cand „stai de vorba” cu Imparatul Cerului si al Pamantului, sa-i amintesti in rugaciune pe toti tinerii zilelor noastre care trateaza cu atata superficialitate Adevarurile Credintei… Iti multumesc anticipat si ma rog ca „glasul” tau sa rasune pana la marginile Pamantului. Amin!

  2. Un sincer si profund MULTUMESC!
    Multumesc Tatalui care te-a creat, multumesc Fiului care te-a chemat sa-L urmezi si sa-L marturisesti, multumesc Spiritului Sfant care te-a prelucrat si lucreaza prin tine, Emily.
    Iti multumesc pentru Da-ul tau, asemeni Mariei, Sfanta si Dulcea noastra Mama Cereasca.
    Fie ca marturia ta sa fie samanta aruncata in inimile tuturor celor care te asculta sau citesc cuvintele tale si care sa aduca mereu si mereu roade.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *