CFE: A respira cu ambii plămâni fiinţa Bisericii

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 7 noiembrie 2013.
Partea 8 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 8
A respira cu ambii plămâni fiinţa Bisericii
Text de bază: 1Pt 2,4-10

Dragi prieteni,

Familia

Familia

Ne regăsim împreună pentru a continua drumul nostru de formare şi pentru a da spaţiu lui Dumnezeu să intre in inimile noastre. El intră prin intermediul Cuvântului. Îl facem să intre – prin cuvintele care descriu itinerariul, scopurile, obiectivele, viaţa comunităţilor familiale de evanghelizare – la cei care consimt să facă parte din ele. Vă amintesc pe scurt aceste scopuri ale comunităţilor familiale de evanghelizare: primul, să descoperim şi să trăim prezenţa Domnului; al doilea, să creştem în iubire reciprocă; al treilea, să-l împărtăşim pe Isus celorlalţi; al patrulea, a se simţi parte dintr-un trup, al cincilea, a da şi a primi.

La ultima meditaţie, am văzut în ce constă a identifica şi a forma noile cupluri responsabile, nu atât pentru a da spaţiu creşterii şi dezvoltării comunităţilor, cât pentru a conferi celui care trăieşte în harul matrimonial darul paternităţii şi maternităţii, de a construi casa. De a face o casă nu în sensul de a zidi pereţii şi acoperişul unde să poată locui, ci de a face o casă în sensul de a realiza Biserica, casa mare, casa primitoare. O casă unde nu se împărtăşesc doar dimensiunile umane uneori tensionate, ci ceva mult mai mare, ceva infinit mai mare; se împărtăşeşte faptul de a fi frate şi soră, de a asculta Cuvântul, de a se ruga împreună.

Gândiţi-vă la frumuseţea caselor care se transformă în locuri de laudă a Domnului, case care se transformă în locuri unde se ascultă Cuvântul Domnului, cupluri de soţi care nu au grijă doar de copiii lor, ci această iubire pe care o au înlăuntrul lor îi face capabili să-şi lărgească preocuparea, sensibilitatea şi afecţiunea lor şi faţă de alţi fii, alţi fraţi şi surori, ajungând până acolo încât să-i facă să simtă că alcătuiesc o familie. Ca şi când o bucată de cer coboară şi atinge locuinţa, transformând-o în prilej de fraternitate, prietenie, solidaritate, comuniune, în bucuria de a sta împreună. Paradisul atinge casa voastră transformând-o într-un loc unde se respiră pace, bucurie, seninătate, împărtăşire, până la punctul în care – aşa cum se întâmplă în atâtea case şi locuri în care mă ascultaţi – cine participă la aceste comunităţi familiale de evanghelizare să plece întărit, mângâiat, susţinut, uneori chiar puţin trist, pentru că chemarea Domnului de a ieşi, de a pleca, de a abandona propriile năvoade, de a nu se opri asupra propriilor răni, este puternică…

Şi astfel continuăm drumul nostru cu cel de-al şaptelea scop care este: A RESPIRA CU AMÂNDOI PLĂMÂNII FAPTUL DE A FI BISERICĂ.

Da, a respira cu amândoi plămânii în sensul că o comunitate familială de evanghelizare ne ajută să fim Biserică, ne invită să privim toată Biserica; ne arată ce înseamnă a fi Biserică pentru a o simţi, a se bucura de ea, a iubi toată Biserica; pentru a nu se opri doar la această poartă de intrare în Biserică, poartă care este comunitatea familială, pentru a nu se opri la a gusta doar aperitivul de a fi Biserică, aperitiv care este comunitatea familială, ci a intra în mod deplin cu sufletul şi inima pentru a se simţi parte vie, pentru a se simţi Biserică.

Atunci devenim capabili de a privi dincolo de comunitatea familială şi de a o vedea introdusă în comunitatea mai mare, care este comunitatea parohială, o comunitate care se extinde într-un teritoriu concret, care vrea să îmbrăţişeze pe toate persoanele care trăiesc în acel teritoriu, de orice statut social, situaţie sau vârstă ar fi. Indiferent de ce religie ar fi, trebuie să fie gata să fie o îmbrăţişare pentru toţi. Comunitatea familială se deschide spre comunitatea parohială şi simte apartenenţa la comunitatea parohială, pentru că o comunitate familială nu ar avea sens dezlipită de restul; este o celulă, o parte din trup, este o manifestare a trupului, este chemată să simtă întregul trup.

Nici parohia nu este însă scopul ultim al Bisericii. Desigur, suntem chemaţi a ne angaja în parohie, a ne oferi contribuţia proprie, slujirea şi atenţia noastră, dar să fim disponibili ca apoi să facem un pas mai mare, înspre a iubi întreaga Eparhie, Biserica reunită în jurul unui Episcop, a unui succesor al apostolilor, care ne dă garanţia cuvântului, care ne imprimă „sigiliul” lui Isus Cristos. Biserica, voită de Isus după coordonatele Evangheliei, cu acea catolicitate care se simte în mod profund înrădăcinată în Isus. Aceasta este iubirea faţă de Biserica eparhială, iar la rândul ei Biserica eparhială trebuie să fie deschisă Bisericii universale în frunte cu Păstorul ei suprem, care este Suveranul Pontif. Cine trăieşte Biserica în comunitatea familială este chemat încet, încet, să-şi lărgească inima spre capacitatea de a iubi şi de a se simţi parte vie din această Biserică. Înainte de toate să cunoască această Biserică, să cunoască istoria ei, ca atunci când locuind într-o casă îi cunoşti toate detaliile, colţurile, frumoase sau urâte ale casei, cele liniştite şi cele mai puţin liniştite: la fel să cunoşti totul despre această casă-Biserică, fie că e vorba de Biserica universală, fie de Biserica eparhială, fie că e vorba de parohie, fie de comunitatea familială.

Totuşi, atenţie, pentru a intra în această realitate a Bisericii, a Bisericii particulare şi a Bisericii universale, trebuie să avem mereu prezent ceea ce exprimă Biserica, ceea ce înseamnă valoarea de nepreţuit a Bisericii. De ce este Biserica preţioasă? Ce face ca ea să fie preţioasă? Sunt lucrările sale? Sunt asociaţiile sale? Sunt edificiile sale? Ce dă demnitate Bisericii? Este fascinaţia sa artistică?

Să auzim un text biblic care să ne fie călăuză în această reflecţie. Nu este un pasaj din Evanghelie ci este un fragment luat din prima Scrisoare a Sf. Ap. Petru, cap. 2,4-10:

4 Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. 5Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. 6 Căci este scris în Scriptură:
Iată, pun în Sion
o piatră unghiulară, aleasă şi preţioasă
şi cine crede în ea nu va fi înşelat.
7 Aşadar, cinste vouă care credeţi, dar celor care nu cred:
piatra pe care au aruncat-o constructorii
aceasta a devenit piatra unghiulară
8 şi:
piatră de poticnire
şi stâncă a căderii.
Ei se împiedică pentru că nu cred în cuvânt; la aceasta au fost sortiţi.
9 Dar voi [sunteţi]
un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină.
10 Voi, care odinioară nu eraţi popor,
acum sunteţi poporul lui Dumnezeu;
voi, care nu aveaţi parte de îndurare,
acum aţi obţinut îndurare.

Cred că prin acest fragment luat din Scrisoarea Sf. Petru, în care el explică romanilor ce înseamnă Biserica, suntem şi noi ajutaţi să intrăm în inima Bisericii. Aceasta vreau să o spun acelora dintre voi care v-aţi apropiat de puţin timp de Domnul Isus, l-aţi descoperit, la fel aş vrea să mă adresez şi celor care de puţin timp au reînceput să frecventeze Biserica. Şi tocmai acest lucru trebuie să îl avem în vedere: Biserica are ca lucrul cel mai de preţ pe Domnul Isus. Acesta este sufletul, inima, misterul, conţinutul Bisericii. Biserica este locul unde îl întâlnesc pe Isus, locul unde întâlnesc Trupul Său, Euharistia, întâlnesc Cuvântul Său şi, pentru a folosi cuvintele lui Petru, este locul unde întâlnesc Piatra vie, piatra unghiulară, cea aleasă, cea preţioasă. Iată de ce Biserica trebuie privită doar sub acest aspect.

Nu priviţi biserica drept doar locul unde se află preotul, unde sunt lucruri, unde este organizare, unde pot lua ce îmi place sau ceea ce nu îmi place. Priviţi biserica drept locul unde pot să-l întâlnesc pe Domnul Isus. Desigur, apoi, fiecare dintre noi, de la preot şi până la ultima persoană care frecventează biserica, putem să fim ceva care opreşte lumina lui Isus, ceva care îi răpeşte frumuseţea, dar dincolo de aceasta, în biserică îl întâlnesc pe Isus. Şi apoi dacă vreţi să-l vedeţi pe Isus cu ochii voştri, priviţi Euharistia. Acolo este dăruit cu totul din iubire, acolo este comoara preţioasă. Biserica este Isus, este Trupul lui Isus. Fără această inimă nu veţi cunoaşte niciodată Biserica. Acesta este adevărul cel mai profund cât priveşte a fi Biserică. Şi în această piatră unghiulară, în acest Isus, fiecare descoperă demnitatea de sine cea mai profundă. Isus este Piatra vie, piatra preţioasă, piatra unghiulară.

Atunci, fiecare dintre noi în această Biserică suntem pietre vii, nu valorăm doar pentru ceea ce facem, pentru că suntem buni sau nu suntem buni, ci valorăm pentru ceea ce suntem în interior, suntem fii ai lui Dumnezeu: pietre vii, neam ales, spune Petru: voi sunteţi moştenirea aleasă, preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor dobândit de Dumnezeu. Fiecare dintre noi este aşadar piatră preţioasă. Iată de ce Sf. Petru ajunge să spună: cinste vouă care credeţi, cinste vouă care credeţi. Această Biserică îţi dă demnitate. Eu aş vrea să vă fac un sondaj, vouă celor care ascultaţi cuvântul, să vă cer această introspecţie fiecăruia dintre voi şi să vă spun: ştii că acest cuvânt şi această Biserică îţi dă demnitatea cea mai înaltă, o demnitate mai înaltă decât aceea a numelui de familie pe care ţi l-au dat părinţii tăi, pentru că te face fiu al lui Dumnezeu? Această Biserică recunoaşte că tu eşti iubit în mod imens de Dumnezeu. Acest Isus care este inima Bisericii spune că tu eşti fiul lui Dumnezeu şi ochii tăi îl vor vedea pe Dumnezeu. Această Biserică şi acest Isus spune că trupul tău, fie tânăr sau bătrân, fie sănătos sau bolnav, acest trup al tău se va bucura de înviere. Cine îţi poate da această demnitate? Care oficiu din primărie îţi poate da această demnitate?

Iată de ce în Biserică mă regăsesc pe mine, regăsesc intimitatea mea, demnitatea mea cea mai profundă, chiar dacă apoi fraţii nu o recunosc, nu o respectă, uită această demnitate, dar în Biserică descopăr această demnitate, deoarece văzându-l pe Isus mă văd pe mine, văzând ostia mă descopăr un fragment din acea ostie, descoperind acea pâine consacrată, mă descopăr pe mine consacrat, ca fiu al lui Dumnezeu destinat pentru eternitate. Iată de ce Biserica este preţioasă, iată de ce vrem să lărgim Biserica dincolo de comunitate. Nu vă priviţi doar pe voi, priviţi împrejurul vostru, parohia, toţi cei care trăiesc în acest teritoriu, priviţi Biserica diecezană, priviţi Biserica universală. Şi pigmeul cel mai îndepărtat care trăieşte în junglă, orice persoană care trăieşte la Polul Nord, la Polul Sud, cât de departe posibil, este iubită de Dumnezeu, deci găseşte loc în inima mea. Nu este vreun străin care să nu facă parte din această comunitate familială, pentru că este parte dintr-o parohie, parte din Biserica universală.

Faceţi-vă aşadar inima ca un acordeon; când vi se spune, atenţie la aceste comunităţi, fiţi atenţi la acele persoane pe care le aveţi în jur, pentru că în aceste persoane puteţi iubi Biserica universală. Aceasta este dovada: uitaţi-vă în jur. Cum pot eu iubi africanii în acest moment? Rotiţi-vă ochii: pot să îi iubesc pe africani prin intermediul acestor persoane. Cum pot iubi Biserica diecezană? Prin aceste persoane. Cum pot iubi parohia? Prin aceste persoane. Chiar dacă apoi, în ambientul în care mă mişc, sunt chemat să fiu atent, să-mi lărgesc inima.

Atunci descoperim pentru ce comunitatea familială este chemată să fie evanghelizatoare. Pentru că a redescoperit măreţia, frumuseţea de a fi Biserică. Cunoscând Inima Bisericii, care este Isus, nu poate să nu apară dorinţa de a merge, de a-l anunţa, de a spune despre El: înţelegeţi că Biserica este mângâierea lui Dumnezeu astăzi, ce ajunge la orice om. Biserica permite lui Isus să ducă astăzi mângâierea lui Dumnezeu la orice om. Comunitatea mea Biserică, comunitatea mea familială permite să îl facă prezent pe Isus, Isus care îi spune astăzi colegului de muncă: Isus te iubeşte, Dumnezeu te iubeşte, Dumnezeu te primeşte, Dumnezeu te iartă. Şi voi, dacă aţi gustat această vestire fericită, care este vestirea Bisericii, sunteţi chemaţi să fiţi această apropiere, această mângâiere a lui Dumnezeu pentru orice bărbat şi orice femeie.

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *