Papa Francisc, un catehet în acţiune

Teme: Cateheză, Personalităţi.
Etichete: , .
Publicat la 19 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: James V. Schall, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicWorldReport.org, 30 septembrie 2013

Acest articol reuneşte câteva gânduri pe marginea unui recent discurs al Sfântului Părinte despre „una dintre cele mai frumoase aventuri ale educaţiei”. Este vorba de discursul către participanţii la Congresul Internaţional de Cateheză, care poate fi citit în traducere aici.

Papa Francisc către cateheţi

Papa Francisc către cateheţi

„Dacă o persoană are nevoie de un medicament sau de orice fel de ajutor în timpul dedicat rugăciunii, faceţi tot ceea ce trebuie făcut, cu pace în inimi. Oferiţi-i Domnului fapta ca fiind rugăciunea voastră. Să nu fiţi supăraţi sau să vă simţiţi vinovaţi pentru că v-aţi întrerupt rugăciunea ca să îi ajutaţi pe cei săraci. Nu înseamnă că l-aţi neglijat pe Dumnezeu dacă îndepliniţi un astfel de serviciu. Pur şi simplu aţi întrerupt o slujire a Domnului ca să înfăptuiţi alta.” Sf. Vincent de Paul, (+1660), Scrisoarea #2546.

„Chiar dacă uneori (cateheza) poate fi dificilă, sau dacă este atât de mult de lucru, dacă devine apăsătoare şi chiar dacă nu vedem rezultatele pe care le dorim, este totuşi atât de frumos să educi pentru credinţă! Credinţa este, poate, cea mai frumoasă moştenire pe care o putem transmite, fiindcă te face să creşti. Să îi ajuţi pe copii, băieţi şi fetiţe, pe tineri şi tinere, pe adulţi să îl cunoască şi să îl iubească pe Domnul din ce în ce mai mult, reprezintă una din cele mai frumoase aventuri ale educaţiei, fiindcă ea cuprinde toată Biserica!” – Papa Francisc, Cuvântare la Congresul Internaţional al Cateheţilor, 27 septembrie 2013

I.

„Iezuiţii vechi”, a explicat Papa Francisc cateheţilor la Congresul Internaţional ţinut în Sala de Audienţe Papa Paul VI din Vatican, îşi împart întotdeauna discursurile în „trei părţi”. De fapt, practic tot ce am citit scris de Papa Francisc se împarte în trei părţi. Iar acest discurs către cateheţi nu face excepţie. Într-un interviu recent cu editorul iezuit, Papa a reamintit faimosul sfat dat iezuiţilor – de a fi „contemplativi în acţiune”. Deşi nu neglijează timpul de rugăciune şi solitudine, aşa cum vom vedea în discursul său, Papa Francisc este, la fel ca şi Sf. Vincent de Paul, un om dornic de acţiune, punând lucrurile în mişcare.

În exhortaţia sa către cateheţi, Papa Francisc continuă atacul aproape neîntrerupt împotriva celor care cred că un birou sau un titlu este suficient. Este ca şi cum ai crede că a avea o diplomă de catehet (sau de profesor, sau de vicar sau de Episcop) ar fi suficient. „A fi catehet este o vocaţie”. Ceea ce contează cu adevărat este „mărturia” noastră personală, nu titlurile pe care le avem. Mărturia aceasta este ceea ce aşteaptă oamenii. Papa Francisc îl citează pe Papa Benedict XVI: „Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie”, prin atracţia exercitată de viaţa acelora care îşi trăiesc credinţa. „A fi catehet înseamnă să dai mărturie despre credinţă”. Papa Francisc îl citează şi pe Sf. Francisc din Assisi, care spunea fraţilor săi: „Predicaţi, întotdeauna să predicaţi Evanghelia, şi, dacă este necesar, folosiţi chiar şi cuvintele”. Aceasta înseamnă că cea mai bună „predică” a noastră nu e cea alcătuită din cuvinte, ci din propria noastră viaţă. Oamenii văd Evanghelia în primul rând din felul în care trăim. Acolo „citesc” ei mai întâi Evanghelia.

În felul acesta, Papa Francisc arată clar marea responsabilitate pe care o are fiecare din credincioşi – obligaţia de a transmite mai departe credinţa. A fi catehet implică iubire, care întotdeauna vine de la acela care este „mai puternic”. Iubirea aceasta vine de la Cristos. Ea este un „dar”. Nu o „născocim” noi înşine. Dacă ne gândim cumva că putem să o facem noi înşine, ne despărţim de iubirea pe care Cristos ne-o dăruie tuturor. „Ce înseamnă a fi catehet?”, întreabă Papa. Ce înseamnă aceasta pentru voi, şi „chiar şi pentru mine?”

Mai întâi de toate, ca să mergi mai departe cu Isus, trebuie să fii „familiar” cu El. La Cina cea de Taină, Cristos este Cel care i-a iubit pe Apostoli cu o iubire mai mare. El le-a spus „să rămână” în această iubire. Numai dacă rămânem în iubirea lui Cristos putem aduce roade. Trebuie să rămânem prezenţi în faţa Domnului. Astfel, primul lucru pentru ca un discipol să rămână cu Cristos, este să înveţe de la El. Nu este de ajuns să avem un certificat care să ateste că putem preda catehismul. Nu titlul, ci atitudinea este aceea care contează.

Avem nevoie să stăm „în prezenţa” Domnului. Să mergem în faţa tabernacolului. Ce spunem oare? „Mă gândesc. Meditez. Simt. Vorbesc.” Toate acestea pot fi foarte bune, dar l-am lăsat oare vreodată pe Domnul să ne privească? „Dumnezeu ne priveşte. Acesta este un mod de a te ruga.” Cum să facem aceasta? E simplu. „Să privim la Tabernacol şi Domnul ne va privi.” Papa se referă aici, evident, la bisericile în care putem merge la tabernacol, în linişte. Dar deodată, uşurinţa de a fi într-o biserică nu mai e chiar aşa de uşoară. „Să fim siguri că Domnul ne priveşte. Iată ce e mai sigur decât orice certificat.”

Papa povesteşte o întâmplare petrecută la Roma, când un tânăr s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „Te rog, Sfinte Părinte, este tare frumos să vă cunosc, dar, ştiţi, eu nu cred în nimic. Eu nu am darul credinţei.” Ceea ce l-a impresionat pe Papa Francisc a fost faptul că tânărul era conştient că nu avea „darul” credinţei. Credinţa nu este ceva pe care o faci tu să apară. Ce ar fi putut să îi răspundă Papa tânărului care ştia că nu are „darul” credinţei? De fapt noi uităm că trăim pe o stradă cu dublu sens. Nu numai noi ne uităm la Dumnezeu, dar şi Dumnezeu se uită la noi, în ritmul Său. Aşa că Papa i-a răspuns tânărului: „Nu te descuraja. Dumnezeu îţi vrea binele. Lasă-l să se uite la tine. Nimic mai mult.” Este un răspuns admirabil. Iar sfatul acesta ni-l dă Papa tuturor.

Papa Francisc recunoaşte că lucrurile nu sunt deloc uşoare. Cum putem să stăm şi să ştim că Dumnezeu ne caută şi se uită la noi? Mulţi sunt căsătoriţi şi au copii. Este dificil să avem „momente lungi de calm”. Dar nu avem toţi una şi aceeaşi cale. În Biserică există diferite vocaţii şi o mare varietate de forme de spiritualitate. Sf. Vincent de Paul, aşa cum am menţionat la început, spune acelaşi lucru. Şi nici măcar nu trebuie să facem cu toţii acelaşi lucru. Important este să găsim o modalitate prin care „să stăm în picioare” în faţa Domnului. Ori aceasta poate fi făcută în orice „stare de viaţă”. Prin urmare, Papa Francisc nu uită învăţătura clasică, şi anume că dincolo de orice activitate trebuie să stea contemplarea şi liniştea. Acest om de acţiune, care este Papa Francisc, ne reaminteşte lecţiile Sf. Benedict din Nursia. „Am câteva momente în care rămân în prezenţa Domnului, în tăcere, în iubire, în duioşie?” Dacă aceste momente nu se află în inima noastră, „cum oare ar fi cu putinţă ca noi, bieţi păcătoşi, să aprindem din nou în inima noastră iubirea pentru ceilalţi?”

Papa Francisc le-a spus în continuare cateheţilor: „Gândiţi-vă la aceste lucruri”. Acest Papă, ca şi predecesorii săi, ne învaţă cum să ne rugăm şi într-adevăr, cum să ne gândim la aceste lucruri.

II.

Dacă primul pas este „să stai în picioare în faţa Domnului”, al doilea este să îl imiţi pe Cristos ieşind din tine, ca să îi întâlneşti pe ceilalţi. Această recomandare reflectă acel moto dominican – să dăruieşti celorlalţi ceea ce mai întâi ai contemplat tu însuţi în inimă, prin studiu şi tăcere. A face aceasta înseamnă „o experienţă frumoasă, dar şi uşor paradoxală”. Ca să fim cinstiţi, aceasta înseamnă să ieşim din noi înşine. Credinţa însăşi ne îndrumă în această direcţie. Într-o epocă în care totul se centrează pe drepturile noastre, plăcerile noastre, libertatea noastră care să ne permită să facem absolut tot ce vrem, a vorbi despre credinţă celorlalţi pare cel puţin ciudat. Oare nu încălcăm zonele de interes ale celorlalţi?

Şi totuşi, fiecare primeşte credinţa ca pe un dar, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar noi trebuie să o dăruim celorlalţi. „Dumnezeu este întotdeauna centrul”. Dar El ne conduce la comunitate, la toţi ceilalţi. Facem ceea ce Dumnezeu vrea să facem. Ieşim din noi înşine pentru a merge să îi întâmpinăm. Acesta este dinamica: privim la Cristos, mergem spre ceilalţi. Suntem conştienţi că am primit, nu am născocit darul credinţei, acel dar pe care îl oferim celorlalţi. Aşa cum spune Sf. Paul, „iubirea lui Cristos ne obligă”. Dar mai întâi de toate, această iubire pune stăpânire pe noi.

III.

Dacă iubirea pe care o avem nu ne îndeamnă să mergem spre ceilalţi, suntem fiinţe „închise”. Exact aşa este lumea modernă, aşa se şi consideră ea însăşi, închisă în sine, fără să accepte nimic din ceea ce vine din afară. Ieşirea din noi înşine ne aduce al treilea aspect al credinţei. Nu trebuie să ne fie frică să împlinim ceea ce ne cere Domnul să facem. Aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi: „Nu vă temeţi”, au fost adeseori invocate de Papa Ioan Paul al II-lea – „Nu vă temeţi!” Papa Francisc reaminteşte istorisirea despre Iona din Vechiul Testament tocmai ca să ilustreze cele spuse mai sus. Lui Iona i s-a spus să meargă undeva, unde nu vroia deloc să ajungă. Ca atare, a hotărât să stea acasă, ca să scape. Dumnezeu însă avea alte planuri, conform cărora, în cele din urmă, Iona a ajuns în Ninive – exact locul unde nu vroia să meargă. Datorită lucrării pe care a înfăptuit-o acolo, împotriva voinţei lui, cetatea a fost salvată. La fel şi noi, trebuie să ieşim din micile noastre „planuri” despre cum ar trebui să fie lumea şi să îl recunoaştem pe Domnul şi planul Său.

Ce învăţăm de aici? Nu trebuie să ne fie frică să ieşim din mediul nostru ca să îl urmăm pe Domnul, fiindcă Dumnezeu aceasta face mereu. Dacă mergem la „periferii”, la limita civilizaţiei noastre, îl vom găsi acolo pe Dumnezeu, care a ajuns înaintea noastră. Domnul nu este „rigid”. La fel şi noi, trebuie să fim „creativi”. Mai mult încă, trebuie să fim gata de schimbare. De ce? Ca să adoptăm mediul în care vom vesti Evanghelia. Dacă rămânem retraşi în ceea ce credem, suntem „ca o statuie”. Papa repetă ceea ce ne-a mai spus şi înainte. Nu trebuie să rămânem închişi „în grupul nostru, în ceea ce întreprindem noi, în parohiile noastre, în mediul nostru. Trebuie să avem curajul să riscăm, să ieşim din noi înşine.”

Isus nu ne-a spus: „‘Mergeţi înainte şi aranjaţi lucrurile cum trebuie’. Nu. Nicidecum. El ne spune: ‘Mergeţi înainte, Eu sunt cu voi’. Aceasta este frumuseţea şi puterea noastră”. Dumnezeu este întotdeauna cel dintâi, înaintea noastră. El este deja acolo, înaintea tuturor. El este Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Papa spune că în Dieceza de Buenos Aires sunt copii care nu ştiu nici măcar să îşi facă semnul Crucii. Când se întâmplă aşa ceva, înseamnă că „periferia” ne cheamă. „Iar Isus este aici să îi ajute pe copii să înveţe să facă semnul Crucii”. Aşa că Papa Francisc ne spune să stăm în faţa tabernacolului şi să ştim cum să facem semnul Crucii. Cuvintele de încheiere ale discursului Papei Francisc către cateheţi sunt deosebit de elocvente: „Rămâneţi cu Cristos, luptaţi-vă întotdeauna să fiţi una cu Cristos, imitaţi-l în faptele Lui de iubire, în mersul Lui către om, având curajul să ieşiţi pe străzi noi, ca să vestiţi Evanghelia.”

Am petrecut un timp citind această scurtă exhortaţie a papei Francisc. Ştim dintr-o carte nou apărută, Lista lui Bergoglio, că omul acesta, Papa, a fost un erou adevărat în cursul absolutismului în Argentina. El spune multe lucruri uimitoare. Dar în subsidiar, el doreşte ca fiecare să ştie bine ceea ce ne învaţă credinţa. Iar dacă un tânăr nu are „darul credinţei”, el nu este alungat, ci i se spune „să îl lase pe Domnul să îl privească. Nimic mai mult.” Unele lucruri sunt, evident, numai în mâinile Domnului. Trebuie să îl lăsăm pe Isus să ne privească, să mergem spre ceilalţi şi să nu avem frică.

Dacă citim cu atenţie, vedem că Papa cunoaşte bine numeroasele obstacole pe care le întâmpinăm în lume şi care fac aproape imposibil de realizat lucrarea pe care suntem îndemnaţi să o săvârşim. Şi totuşi, el nu se descurajează. La fel ca Papa Ioan Paul II şi Papa Benedict XVI, Papa Francisc are „peşti” mult mai mari în minte decât a-i învăţa pe alţii semnul Crucii. Dar trebuie să începem de aici. Privim cu oarecare îngrijorare faptul că Papa Francisc nu consideră nici Islamul, nici pe umaniştii seculari, nici pe chinezi, hinduşi şi pe toţi ceilalţi drept obstacole insurmontabile. El însuşi spune despre sine că uneori este „naiv”, deşi este un lucru uimitor când vedem cum Papii timpurilor moderne rămân mereu în centrul atenţiei întregii lumi. Papa Bergoglio începe prin înălţarea credinciosului la a vedea şi a trăi ceea ce îi oferă credinţa. Şi aceasta, fiindcă percepe prea multă stagnare în sufletele creştinilor: de aceea îi cheamă şi îi provoacă.

Uneori, te simţi istovit imaginându-ţi activitatea febrilă pe care o consideră Papa ca fiind necesară din partea unui creştin. Totuşi, Dumnezeu este Cel dintâi care înfăptuieşte totul. În această exhortaţie, Papa Francisc se vădeşte plin de grijă ca noi să începem prin a fi în faţa Domnului, şi nu prin a-i spune Domnului ce gândim, fiindcă în felul acesta aşteptăm instrucţiuni şi inspiraţie. Nu mai este nevoie să spunem că acest tip de abordare scurtcircuitează toate temele „centrale” politice şi economice, ca să restabilească ce anume este cu adevărat „Cel dintâi”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *