Lungimea predicilor. Aducerea animalelor la Liturghie

Teme: Întrebări.
Etichete: , .
Publicat la 22 octombrie 2013.
Print Friendly

Autor: pr. Edward McNamara
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit.org

Redăm în continuare răspunsurile la două întrebări date de pr. Edward McNamara, membru al Legionarilor lui Cristos, profesor de liturgică la Universitatea Regina Apostolorum din Roma. Sursa este o rubrică de întrebări şi răspunsuri a agenţiei Zenit (materialele sunt din 20 august, respectiv 10 septembrie a.c.).

Nici prea lungă, nici prea scurtă

Nici prea lungă, nici prea scurtă

– În câteva rânduri am participat la Liturghie, duminica, într-o parohie din afara Diecezei mele. De fiecare dată preotul celebrant a ţinut predica nu mai mult de un minut. Cu adevărat, anunţurile de la sfârşitul Liturghiei erau mai lungi decât predica lui. Există vreo regulă ce reglementează cât de lungă să fie o predică?

– Mai rar o astfel de bucurie, ca un credincios să se plângă despre scurtimea predicii. Este semnul unei adevărate foamete după explicarea substanţială a cuvântului lui Dumnezeu. Din păcate există relativ puţine indicaţii în normele oficiale privitoare la lungimea predicii. Este într-un fel inevitabil, datorită aşteptărilor care diferă de la o cultură la alta, chiar şi de la un strat social la altul. Există unele culturi care aşteaptă discursuri lungi în timpul Liturghiei, altele îşi pierd răbdarea după şase minute.

La numărul 24 din Introducerea la Lecţionar se spun următoarele despre predică: „Predica, prin care, de-a lungul anului liturgic, sunt extrase din textul sacru mistere ale credinţei şi norme de viaţă creştină, ca parte din Liturgia Cuvântului a fost recomandată adesea şi în special în constituţia liturgică a Conciliului Vatican II, şi este într-adevăr indicată în anumite cazuri. Predica la Liturghie este de obicei susţinută de cel care prezidează celebrarea, în virtutea faptului că arată cum cuvântul lui Dumnezeu, care a fost proclamat, împreună cu Liturghia Euharistică, devine ‘un fel de proclamare a minunilor lui Dumnezeu în istoria mântuirii sau în misterul lui Cristos’. De asemenea, misterul pascal al lui Cristos, care este vestit de lecturi şi de predică, este pus în practică prin jertfa Liturghiei. Mai mult, în predicarea Bisericii Sale, Cristos este mereu prezent şi activ.”

„Astfel, predica, fie că explică cuvântul Sfintei Scripturi care a fost proclamat, fie alt text liturgic, trebuie să conducă comunitatea credincioşilor la o celebrare activă a Euharistiei, pentru ca ei să exprime în stilul lor de viaţă ceea ce au primit prin credinţă. Prin această explicare vie a cuvântului Dumnezeu, care este citit, celebrarea Bisericii, în desfăşurare, poate să dobândească o mai mare eficienţă dacă predica este cu adevărat rodul meditaţiei, bine pregătite, nici prea lungă, nici prea scurtă, şi dacă ţine cont de nevoile tuturor celor prezenţi, inclusiv ale copiilor şi ale celor fără pregătire religioasă”.

Exortaţia apostolică „Verbum Domini”, a Papei Benedict al XVI-lea, are, la numărul 59, un frumos pasaj despre importanţa predicii. „Sunt diferite şi îndatoririle şi funcţiile care revin fiecăruia în privinţa cuvântului lui Dumnezeu: credincioşilor le revine să îl asculte şi să îl mediteze; în schimb, să îl expună revine numai celor care, în virtutea hirotonirii sacre, au îndatorirea magisterială, sau celor cărora le este încredinţată exercitarea acestei slujiri, adică Episcopi, preoţi şi diaconi. De aici se înţelege atenţia care a fost dată în Sinod temei predicii. Deja în Exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis am amintit că în relaţie cu importanţa Cuvântului lui Dumnezeu este şi necesitatea de a îmbunătăţi calitatea predicii. De fapt, ea este parte a acţiunii liturgice; are misiunea de a favoriza o înţelegere mai deplină a Cuvântului lui Dumnezeu şi o eficacitate mai mare a lui în viaţa credincioşilor. Predica reprezintă o actualizare a mesajului biblic, astfel încât credincioşii să fie conduşi să descopere prezenţa şi eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu în ziua de astăzi a propriei vieţi.”

„Ea trebuie să conducă la înţelegerea misterului care se celebrează, să invite la misiune, dispunând adunarea la mărturisirea credinţei, la rugăciunea universală şi la liturgia euharistică. Prin urmare, cei care prin slujire specifică sunt delegaţi la predicare să îndrăgească într-adevăr această misiune. Trebuie să se evite predici generice şi abstracte, care ascund simplitatea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi divagaţii inutile care riscă să atragă atenţia mai degrabă asupra predicatorului decât la inima mesajului evanghelic. Trebuie să fie clar pentru credincioşi că ceea ce stă la inima predicatorului este să îl arate pe Cristos, care trebuie să fie în centrul oricărei predici. Pentru aceasta este nevoie ca predicatorii să aibă încredere şi contact asiduu cu textul sacru, să se pregătească pentru predică în meditaţie şi în rugăciune, pentru ca să predice cu convingere şi pasiune.”

„Adunarea sinodală a îndemnat să se ţină cont de următoarele întrebări: ‘Ce anume spun lecturile proclamate? Ce anume îmi spun mie personal? Ce anume trebuie să spun comunităţii, ţinând cont de situaţia concretă?’ Predicatorul trebuie să se lase interpelat cel dintâi de Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl vesteşte, pentru că, aşa cum spune Sfântul Augustin: ‘Este fără îndoială fără rod cel care predică în exterior cuvântul lui Dumnezeu şi nu îl ascultă în interiorul său’. Să fie îngrijită cu atenţie deosebită predica duminicală şi în solemnităţi; dar să nu se neglijeze nici în timpul săptămânii la Liturghiile cu popor, când este posibil, să se ofere scurte reflecţii, adaptate situaţiei, pentru a-i ajuta pe credincioşi să primească şi să facă rodnic Cuvântul ascultat.”

Aceasta este provocarea pe care Biserica o propune preoţilor şi diaconilor în predicarea lor. Pare atunci greu de crezut că i s-ar putea răspunde într-o predică de un minut. Biserica recomandă să fie scurtă, mai ales pentru că ea trebuie să fie încadrată corespunzător, proporţional în întreaga celebrare. Nu ar fi potrivită de exemplu o predică de 20 de minute, pentru ca apoi să alergi prin partea rămasă din Liturghie. Dar trebuie ţinut cont şi de factorii culturali, fiind aproape imposibil să fixezi nişte reguli stricte şi generale. S-ar putea spune că duminica o predică de şase minute ar fi minimală, dar despre maxim este mai greu să vorbim. Cred că criteriul proporţiei cu restul celebrării este un indicator bun, alături de aşteptările credincioşilor în contextul situaţiei pastorale concrete.

Când se poate, când nu

Când se poate, când nu

– Aş dori unele clarificări pe tema aducerii la Liturghie a unor animale, precum câinele.

– Căutând un răspuns, în mai multe limbi chiar, nu am găsit prea multe în normele Bisericii pe această temă. Chiar şi legislaţia civilă diferă mult. Legea italiană, de exemplu, permite câini în lesă în aproape orice spaţiu public, mai puţin acolo unde se pregăteşte mâncare. Câinii-călăuză pentru orbi sunt însă admişi şi în astfel de locuri. În alte ţări, intrarea în spaţii publice cu animale este mai restrictivă, sau decizia este lăsată pe umerii celor ce deţin sau răspund de respectivele spaţii.

Cultura locală şi atitudinea faţă de animale reprezintă alţi factori importanţi. Unele societăţi au o atitudine pozitivă faţă de prezenţa animalelor de casă, în timp ce altele nu sunt atât de primitoare. Nu pare să existe vreo normă universal acceptată. Şi lucrurile stau aproximativ tot aşa în cazul bisericilor. Din ceea ce am putut să văd consultând diverse surse, în majoritatea cazurilor se pare că decizia este lăsată la latitudinea preotului, care trebuie să decidă în baza principiilor generale şi a situaţiei locale. În majoritatea cazurilor, preoţii descurajează credincioşii de la a-şi aduce animalele de casă la biserică, cu o singură excepţie: animalele de companie necesare pentru bolnavi sau pentru persoanele cu dizabilităţi.

Această poziţie este împărtăşită şi de majoritatea credincioşilor. Cei mai mulţi consideră nepotrivit să aduci un animal la biserică şi dacă sunt mai multe cu atât lucrurile ar deveni mai neconfortabile. Printre motivele reţinerii faţă de animale la Liturghie se numără următoarele:

– Majoritatea credincioşilor vin la biserică pentru a-i aduce cult lui Dumnezeu cu atenţia neîmpărţită. Dacă doresc să se distreze sau să se relaxeze, merg la un concert sau la o piesă de teatru. Dacă doresc să se bucure de compania propriului animal, merg cu el în parc. În plus, cu siguranţă au atâtea contexte în care trebuie să se despartă de animalul lor: când merg la serviciu, la un spectacol sau la vreun eveniment social mai select. De aceea, nu există un motiv real să îşi aducă animalul la biserică, unde poate deveni element de distragere a atenţiei pentru proprietar şi pentru ceilalţi prezenţi la slujbă.

– Animalele nu beneficiază de pe urma celebrării, iar mediile închise ar putea să fie chiar o sursă de stres pentru respectivele animale. O excepţie notabilă ar fi ziua de binecuvântare a animalelor, în unele părţi făcută în sărbătoarea Sfântului abate Anton (7 ianuarie) sau a Sfântului Francisc de Assisi (4 octombrie). Dar chiar şi cu aceste ocazii, celebrarea are de regulă loc în faţa uşilor bisericii şi mai rar în interiorul clădirii.

– Chiar şi cele mai bine dresate şi mai curate animale pot să provoace totuşi alergii şi fobii, la cei mici dar şi la cei mari. Majoritatea creştinilor ar evita să provoace, chiar şi involuntar, astfel de dificultăţi pentru ceilalţi creştini participanţi la Liturghie.

Sunt doar câteva dintre motivele pentru care preoţii şi credincioşii nu sunt în general în favoarea aducerii de câini sau alte animale la biserică. Pot să fie excepţii sau pot să fie politici mai tolerante în anumite zone, dar cred că aceasta este opinia generală. Acest fapt nu înseamnă că Biserica ar avea o percepţie negativă asupra animalelor sau că nu le-ar aprecia ca parte a creaţiei lui Dumnezeu. Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă aşa:

„2415. Porunca a şaptea cere respectarea integrităţii creaţiei. Animalele, ca şi plantele şi lucrurile neînsufleţite, sunt în mod natural destinate binelui comun al omenirii din trecut, din prezent şi din viitor. Folosirea resurselor minerale, vegetale şi animale ale Universului nu poate fi separată de respectarea exigenţelor morale. Stăpânirea acordată de Creator omului asupra lucrurilor şi fiinţelor nu este absolută; ea este măsurată de grija pentru calitatea vieţii aproapelui, inclusiv a generaţiilor viitoare; cere un respect religios faţă de integritatea creaţiei.”

„2146. Animalele sunt făpturi ale lui Dumnezeu. El le înconjoară cu grija sa providenţială[10]. Prin simpla lor existenţă, ele îl binecuvântează şi îi aduc slavă. Aşadar oamenii le datorează bunăvoinţă. Ne vom aminti cu ce delicateţe se purtau cu animalele sfinţi ca Francisc din Assisi sau Filip Neri.”

„2147. Dumnezeu a încredinţat animalele celui pe care l-a creat după chipul său[12]. Aşadar e legitimă folosirea animalelor pentru hrană şi confecţionarea îmbrăcămintei. Pot fi domesticite ca să-i fie de folos omului la muncă şi în clipele de răgaz. Dacă rămân în limite rezonabile, experienţele medicale şi ştiinţifice pe animale sunt practici moralmente admisibile, deoarece contribuie la îngrijirea ori salvarea unor vieţi omeneşti.”

„2148. Este contrar demnităţii umane faptul de a supune animalele la suferinţe inutile sau de a face risipă cu viaţa lor. De asemenea, este nedemn să se cheltuiască pentru ele sume care ar trebui în mod prioritar să aline mizeria oamenilor. Putem iubi animalele, dar nu trebuie să deturnăm în direcţia lor afecţiunea datorată numai persoanelor.”

A nu aduce animale la Biserică nu înseamnă a le desconsidera, ci doar a înţelege că spaţiul liturgic nu este spaţiul potrivit pentru ele, nici pentru a-ţi arăta respectul sau atenţia faţă de ele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *