Instrucţiuni Pastorale pentru Prima împărtăşanie a copiilor

Teme: Cateheză.
Etichete: .
Publicat la 20 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Nicolae Brînzeu
Sursa: Episcopia Lugojului, 1934

Nota editorului: Acest text este foarte vechi. Din 1934! Cu toate acestea, am considerat utilă recuperarea lui, prin republicare online, ca un instrument care să ajute reflecţia necesară în Biserica Greco-Catolică privitor la Prima Împărtăşanie. Am căutat să menţinem textul cât mai aproape de original, intervenind doar în unele locuri pentru a face textul mai uşor de citit şi de înţeles astăzi. Materialul ne permite să vedem percepţia înainte de 1948 asupra Primei Împărtăşanii.

1. Importanţa pregătirii

Instrucţiuni Pastorale

Instrucţiuni Pastorale

Prima împărtăşanie se face numai odată in viaţă. De impresiile ce le lasă ea, depinde în mare parte zelul şi devoţiunea cu care îşi face copilul împărtăşaniile de aici înainte, până la sfârşitul vieţii Iui.

De aceea trebuie bine pregătite atât dispoziţia sufletească a copiilor, cât şi condiţiile externe, în care are să se facă prima împărtăşanie.

Copiii se pregătesc colectiv, dar fiecare are să primească întreagă pregătirea individual. Prin urmare, dacă un copil lipseşte la o oră de instrucţie, cu el trebuie făcută deosebit materia parcursă, înainte de a se continua în comun. Mai trebuie luat seama la pregătire şi de condiţiile speciale ale fiecărui elev în parte, atât în ce priveşte cunoştinţele religioase, capacitatea de a înţelege, caracterul, cât şi în ce priveşte condiţiile de trai în care se găseşte. Preotul va ţine seamă de toate acestea, precum şi de felul cum se comportă copiii sub durata pregătirii.

2. Durata pregătirii

Depinde de împrejurări. Unde comunicarea cunoştinţelor necesare reclamă mai mult timp, cum e cu copiii care nu umblă la şcoală, sau în ţările unde religia nu se învaţă la şcoală, pregătirea e mai lungă. Acolo însă unde avem de-a face numai cu copii care frecventează şcoala şi au fost catehizaţi regulat, pregătirea reclamă o durată mai scurtă. Autorii cer de comun 6-12 săptămâni, cu 2-4 ore la săptămână.

Presupunând deci că prima cuminecare se face în Duminica Floriilor, în împrejurări regulate la noi preotul poate începe pregătirea la începutul Paresimilor (al Triodului).

3. Etatea copiilor

În sensul enciclicei „Quam singulari”: etatea în care copilul a ajuns la pricepere, ca să poată face deosebire între preasfântul sacrament şi o mâncare comună. Deci, anul al 7-lea. Poate fi şi ceva mai înainte sau ceva mai târziu.

Aici trebuie să facem menţiune de o anumită mentalitate ce s-a dezvoltat în Apus pe această chestiune, mentalitate pe care o înfierează şi enciclica de mai sus. În Germania ajunsese treaba până acolo încât prima cuminecare solemnă se făcea abia la încheierea cursului primar. După apariţia enciclicei a trebuit să se cedeze din acest punct de vedere; dar şi după aceea s-au mai ivit autori care cer ca să nu se cuminece copiii până nu vor fi făcut mai multe spovedanii [1]. Ori azi am ajuns deja acolo că se admite cuminecarea copiilor chiar înainte de a avea nevoia de a se spovedi [2].

Afară de unii preoţi crescuţi în acel spirit al Apusului, poporul nostru a rămas străin de această mentalitate; în conştiinţa poporului românesc a rămas necesitatea de a se împărtăşi copiii chiar şi prin simularea sacramentului, cum am arătat-o altă dată. De aceea la noi executarea enciclicei papale în privinţa aceasta nu poate întâmpina nici un obstacol. Trebuie totuşi să ne dăm seama, în împrejurările şcolare de la noi, în care clasă ar fi mai potrivit să se cuminece pentru prima oară copiii?

Fiindcă la noi copiii intră în şcoală la 7 ani, nu ar fi nici o piedică să aibă prima împărtăşanie în clasa întâia primară. Cele mai necesare cunoştinţe le primesc până în timpul Paresimilor: despre Dumnezeu, Sf. Treime, întruparea lui Hristos, Preacurata… – restul îl pot primi pe durata pregătirii speciale. Totuşi, având în vedere că până aici nu ştiu alte rugăciuni decât Tatăl nostru şi Născătoarea, şi că de acasă copiii noştri sunt slab introduşi în practicile religioase, pare mai convenabil ca, afară de cazuri excepţionale, prima împărtăşanie să rămână pentru clasa a 2-a primară. În nici un caz însă mai mult decât clasa 2-a şi peste etatea de 8 ani să nu se amâne.

4. Pregătirea însăşi

Nu numai preotul sau copiii trebuie să fie în clar cu importanţa pregătirii, ci şi părinţii. Înainte de a începe pregătirea – şi mai ales înainte de a începe prima oră – preotul va vorbi în biserică credincioşilor despre acest lucru, convingându-i de gravitatea lui şi solicitându-le concursul. Depinde mult de înţelegerea ce o au părinţii pentru cauză. În mare parte de ei depinde participarea regulată a copiilor la orele de instrucţiune, ca să nu vorbim de concursul special ce îl dau şi la solemnitatea primei împărtăşanii; tot ei sunt în măsură de a seconda opera preotului prin tratamentul copiilor acasă, pe durata pregătirii.

De aceea, preotul neapărat să producă şi interesul părinţilor.

Se va face apoi recensământul copiilor ce sunt a se pregăti. Îi va aduna de la diferitele şcoli şi de pe acasă – dacă nu umblă la şcoală – şi în acord cu ei, cu părinţii şi cu învăţătorii, va stabili locul şi orele în care se va ţine instrucţia.

Locul ar fi potrivit să fie biserica. Dar după felul în care se poartă copiii înainte şi după instrucţiune, ba chiar în decursul aceleia, autorii sunt unanimi în a recomanda ca loc al pregătirii o sală de la şcoală ori alt local particular, numai biserica nu. Se va merge însă cu copiii la biserică de mai multe ori în decursul pregătirii, atât pentru a le face cunoscut interiorul ei, cu scopul fiecărei părţi, cât şi pentru anumite devoţiuni în comun, ce sunt necesare în legătură cu pregătirea.

Timpul mai potrivit pentru instrucţie ar fi în orele de dimineaţă, dar acestea cu greu se pot găsi. De aceea se vor căuta ceva ore de după masă, în care toţi copiii pot fi liberi. Două ore pe săptămână vor ajunge.

Din cele aici expuse iese în evidenţă că pregătirea pentru prima cuminecare nu se poate face în orele comune de religie, ci trebuie să aibă ore speciale. Cine ar încerca altcumva, ar risca să se aleagă cu experienţe triste: copiii pe care nu îi priveşte această instrucţie, prin prezenţa lor, ar turbura liniştea; pe de altă parte, întreaga muncă s-ar deprecia simţitor.

Materia de propus este cea din „Catehismul primei cuminecări” ori din lecţiunile de model. Aici e minimul; dar pot fi lărgite şi sistemul de propunere poate fi modificat după cunoştinţele ce le au deja elevii, mai ales în cazul că nu avem decât elevi din clasa a 2-a.

Scopul pregătirii este:

1. Pregătirea cuminecării fructuoase, prin:

a) comunicarea de cunoştinţe potrivite cu etatea,

b) pregătirea inimii, lepădarea obiceiurilor păcătoase şi producerea marelui devotament pentru sfânta Taină a altarului;

2. Transmiterea unei reguli de viaţă, prin care să se construiască în anii următori:

a) ordinea peste zi: rugăciuni, participare la liturghie şi la doctrina religiei, vizitarea preasfântului sacrament,

b) deprinderea anumitor virtuţi, potrivite la anii tinereţii, precum: ascultarea, castitatea, dragostea de adevăr, învingerea de sine, iubirea aproapelui.

Fireşte, toate acestea nu se pot obţine numai prin pregătirea teoretică; este nevoie de deprinderi religioase şi de iniţieri metodice. Unii autori găsesc potrivit ca, de la început, copiii să aducă câte un caiet, în care îşi scriu diferite noţiuni şi propuneri, după cum le dictează preotul. Se merge până acolo încât deja aici vor să deprindă pe copii cu ceea ce se face de altfel în diferitele asociaţii (vezi, relativ la clerici, Hodegetica, pg. 114): însemnări zilnice asupra diferitelor acte săvârşite cu regularitate sau nu, după exemplul din imagine.

(În tabelul de mai sus, + înseamnă da; 0 nu; liniile | înseamnă de atâtea ori.)

Dacă cineva poate ajunge până aici cu deprinderea copiilor la ordine, este foarte bine [3]; în tot cazul, tot ce este în legătură cu prima împărtăşanie, este mai durabil.

În legătură cu pregătirea se vor recita şi învăţa în comun rugăciunile (dacă nu le ştiu deja) Tatăl nostru, Născătoare, Împărate ceresc, Preasfântă Treime, cele Şapte Taine, Poruncile, Crezul (dacă se poate), apoi rugăciunile dinainte de cuminecare şi actele diferitelor virtuţi dinainte şi după cuminecare.

Câteva cântece încă trebuie învăţate neapărat. Ele captivează mai mult şi lasă impresie mai durabilă. Însăşi solemnitatea primei cuminecări nu se poate închipui fără cântarea argintie a micilor nevinovaţi.

Dar fiindcă în ritul nostru cântări euharistice – afară de priceasna „Cinei Tale” – nu prea avem, va fi absolut necesar să înveţe copiii câteva cântări euharistice şi mariane, introduse mai nou la „Binecuvântarea euharistică” şi la serbările mariane. Asemenea cântări sunt: „Vino, Isuse”, „Te ador, Isuse”, „Noi vrem pe Domnul”, „Sub steagul Tău, Marie”. Ele se pot găsi în broşurile: „Binecuvântarea euharistică”, „Ora de Adoraţie” şi „Ce sunt Reuniunile Mariane?”

Ceea ce trebuie să spunem, în legătură cu pregătirea elevilor, sunt următoarele.

Preotul să se prezinte punctual la orele de pregătire. Întreagă ţinuta lui să trădeze că este vorba de ceva extraordinar. Tonul lui să fie grav, plin de demnitate. El să nu fie supărăcios, să nu se irite, cu atât mai puţin să înjure ori să batjocorească pe copii. Pedepse corporale absolut să nu aplice. Ca pedeapsă s-ar putea aplica amânarea cuminecării la respectivul copil, dacă nu ar fi temerea că prin aceasta se deşteaptă sentimente de antipatie în el. Nici laude multe să nu pună pe copii, ci ca recompensă la cei buni să le dea câte o iconiţă, ori altceva ce se referă la sfânta împărtăşanie.

În lecţia de introducere – şi după aceea în decursul pregătirii – preotul se va referi la Isus în Betleem şi în biserică: cum au mers păstorii şi magii la el, cum l-a primit în braţe dreptul Simion, cum a petrecut Isus în biserică… Istoria biblică peste tot ne dă multe mijloace de ilustrare a învăţăturii sfinte.

5. În vederea serbării

Ziua în care va avea loc solemnitatea primei împărtăşiri se stabileşte, desigur, înainte de a începe pregătirea, căci de aceasta depinde termenul la care începe instruirea copiilor. Data solemnităţii are să cadă în ciclul pascal, în rest depinde de împrejurări ce zi să se aleagă. În Apus unii o pun în Duminica Tomii, alţii la Ispas (Înălţarea Domnului), ori altă Duminică între Paşti şi Înălţare.

La stabilirea zilei trebuie avute în vedere următoarele:

Se recomandă ca deodată cu copiii să se cuminece şi părinţii, rudele lor şi alţii. Sacra Congregaţie a Indulgenţelor, prin decretul din 12 iulie 1905, a acordat: a) Indulgenţă plenară pentru primii comunicanţi (copiii), dacă se roagă pentru intenţiile sfântului Părinte; b) Indulgenţă plenară pentru rudele primilor comunicanţi până la a treia spiţă, dacă spovediţi fiind se cuminecă şi ei cu copiii şi se roagă pentru intenţiile sfântului Părinte; c) Indulgenţă de şapte ani şi de şaptezeci de ori patruzeci de zile pentru toată lumea, care asistă cel puţin cu inimă înfrântă (corde saltem contrito) la solemnitatea primei împărtăşiri.

De aici urmează că solemnitatea primei împărtăşiri trebuie să o punem într-o zi în care poate participa cât mai multă lume, care să se împărtăşească şi ea. Trebuie, deci, să se aleagă o zi de Duminică ori sărbătoare, oricât de convenabil ar fi altfel – pentru copii – ca împărtăşirea lor să se facă într-o zi de peste săptămână, când liturghia este mai de dimineaţă. Dacă preotul – consultând şi pe unii dintre credincioşii lui – prevede că şi după Paşti vor fi oameni care să se împărtăşească împreună cu copiii – că ceilalţi copii de şcoală încă se împărtăşesc cu ei, este oarecum firesc – va putea stabili o Duminică ori sărbătoare de după Paşti (sărbătoare poate fi sf. Gheorghe, pentru de Ispas fiind comemorarea eroilor, nu poate fi combinat [cu prima împărtăşanie]; dacă nu, o va pune înainte de Paşti). Unde se ţin Sâmbetele de Paresimi şi vine popor mult la biserică în Sâmbăta lui Lazăr, această zi este foarte potrivită. În caz contrar rămâne Duminica Floriilor.

În cele două Duminici precedente, preotul va atrage atenţia poporului asupra solemnităţii ce urmează, invitându-l la demnă participare. Cu părinţii care au copii de împărtăşit pentru prima oară, va trata deosebit, stăruind ca şi din partea lor să facă tot posibilul pentru promovarea solemnităţii. Copiii vin îmbrăcaţi în haine curate, eventual noi, iar fetele în rochiţe albe, cu voal şi cu cunună. Practica aceasta, introdusă în Franţa mai întâi, este criticată de unii ca periculoasă, din cauză că de la lumânările pe care le ţin fetiţele voalate se poate porni incendiu. Admitem această obiecţie la bisericile unde este mare aglomeraţie de copii, dar la noi nu prea este cazul, aşa că având în vedere impresia deosebită ce o produce serbarea primei cuminecări în forma aceasta, nu putem decât să o recomandăm.

În săptămâna ultimă, atât cât se poate, preotul să fie zilnic măcar o oră cu copiii. Şi fiindcă atunci deja nu mai e aşa frig, orele acestea se pot ţine în biserică. Se face o recapitulare a celor învăţate, recitarea rugăciunilor, emiterea actelor necesare înainte şi după cuminecare, se cântă. În special: Luni şi Marţi se face recapitularea celor învăţate (textele de memorizat sunt cele sau din „Catehismul primei cuminecări” de Gasparri, sau din „Micul Catehism”), Miercuri şi Joi se face pregătirea pentru buna spovadă. Aici observăm că dacă au copiii carte de rugăciuni cu „oglinda sufletului”, pot să se pregătească de acolo, dar nu e bine ca în carte să-şi sublinieze păcatele.

Vineri se face pregătirea de cuminecare. Sâmbătă după masă se face spovada. Este bine să fie şi alt confesor, nu numai preotul locului, chiar ideal ar fi ca acesta nici să nu spovedească, numai pe aceia care îl solicită. Este inutil să spunem că odată cu primii comunicanţi se spovedesc şi ceilalţi copii de şcoală şi altă lume.


sursa

6. Ziua sărbătorii

Toată lumea ştie că este zi de o importanţă deosebită. Lumea se întreabă pe stradă, dis-de-dimineaţă: mergi la biserică? dar dumneata mergi?

Biserica este frumos împodobită. La vremea aceasta încă nu sunt flori, poate nici ramuri verzi în natură, se aduc însă vase cu flori de la casele creştinilor, precum şi ceva covoare frumoase, cu care se împodobesc altarul, tetrapodurile, stranele etc.

Liturghia începe mai de timpuriu decât altă dată. Copiii se adună – cu toţii – la şcoală ori la locul întâlnirilor şi de acolo sunt conduşi – de către învăţător ori altă persoană potrivită – la biserică, mergând înainte primii comunicanţi mai solemn îmbrăcaţi. În biserică sunt aşezaţi în rânduri potrivite, băieţii de o parte, fetele de alta. Vor avea în permanenţă un supraveghetor. De la începutul Liturghiei, pe cât se poate, cântă elevii în cor. În loc de priceasnă, vor cânta cu dulcea lor voce: „Vino, Isuse, în inima mea…” După ce s-a cuminecat preotul, deschide uşile împărăteşti şi ţine o scurtă, dar absolut scurtă, alocuţiune (de cel mult trei minute), apoi cântă: „Cu frica lui Dumnezeu… vă apropiaţi!”, cu rugăciunea „Cred Doamne…”

Cuminecarea se face pe rând, întâi – fireşte – primii comunicanţi, începând cu fetele, de la cei mai mici până la cel mai mari. Urmează restul de elevi şi apoi adulţii.

La rugăciunea amvonului preotul ţine a doua alocuţiune, care acum poate fi de 5 minute, prin aceasta le leagă de suflet cum să păstreze cu sfinţenie marele dar primit în inimile lor, apelând în această privinţă şi la părinţi. După binecuvântare şi dezlegare, până ce preotul împarte anafora, copiii vor cânta tot în cor: „Te ador, Isuse…” (cel mult trei strofe: două de la început şi cea de la sfârşit), eventual şi „Noi vrem pe Domnul…” Apoi copiii vor merge acasă frumos în compania părinţilor.

Unii sunt de părerea că în legătură cu prima cuminecare să se facă şi înnoirea legămintelor de la botez, alţii cred că aceasta să se facă la cuminecarea solemnă ce se face cu ocazia absolvirii cursului primar. Această solemnitate la noi încă nici nu este introdusă, dar va trebui să se introducă. Ea este mai necesară decât examenul de absolvire ce se dă în faţa autorităţilor şcolare.

În unele părţi este obiceiul că îşi duc copiii cu ei ceva de gustare la biserică, şi imediat ce s-a cuminecat unul, iese afară şi începe a mânca. Pare că s-ar prăpădi dacă ar mai aştepta puţin până la sfârşitul Liturghiei, când merge acasă. Acest obicei, care aduce grave prejudicii sentimentelor de care trebuie să fie cuprinşi copiii după cuminecare, trebuie eliminat cu orice preţ.

În legătură cu prima cuminecare se dau copiilor şi ceva cadouri, mai bine zis suveniruri. Mai potrivite sunt icoanele speciale, prevăzute cu inscripţia cuvenită. Acestea se pun în ramă şi se păstrează la loc vizibil.

7. După prima cuminecare

Preotul va căuta posibilitatea ca de aici înainte cât mai des să se împărtăşească copiii. Patru împărtăşiri în comun ale copiilor sunt minimul ce se face în condiţii normale: la începutul anului şcolar, la Crăciun, la Paşti şi la sfârşitul anului şcolar. Dar vor fi îndemnaţi copiii să se împărtăşească mai des, li se va explica că nu trebuie să se spovedească înainte de fiecare împărtăşanie, ci se pot împărtăşi de mai multe după aceeaşi spovadă, dacă nu au păcate grele şi se căiesc totdeauna de ele. Acelaşi lucru trebuie să-l înveţe întreg poporul nostru, ca să se împământenească şi la noi deasa cuminecare.

De încheiere, o singură chestiune.

Oare în parohiile mici, cu abia 2-3 copii, putem introduce şi menţine solemnitatea primei împărtăşanii? Răspundem hotărât: da! Dacă numai pentru o pereche de oameni, ce se cunună, se face atâta solemnitate la biserică, pentru doi copii care primesc o taină şi mai sublimă, nu s-ar putea face solemnitate la biserică? Chiar în asemenea localităţi, unde este număr foarte mic de copii, preotul are pe de o parte posibilitatea de a se ocupa mai bine de ei, pe de altă parte la o turmă mică prinde şi mai bine exemplul salutar pe care-l oferă pentru adulţi prima împărtăşire a copiilor.

8. Vino, Isuse

Vino, Isuse, în inima mea,
Vino iubirea mea scumpă.
Adu cu Tine şi dragostea Ta,
Iar pe Satana-l alungă.

Domnul meu dulce şi îndurător,
Sufletul meu Te doreşte.
Pieptul meu astăzi, arde de dor
Şi tot la Tin’se gândeşte.

Tu eşti cu mine, aici, eşti acum,
Aici eşti aproape de mine.
Puterile toate, toate le-adun,
Să cuget numai la Tine.

Tu, cel mai Sfânt, Stăpânul meu drag,
Umple gândirea mea toată.
Inima, mintea la Tine m-atrag,
Şi Maica Ta Preacurată.

Aici eşti, Te simt, cu drag Te doresc,
Dragostea Ta mă robeşte.
Uit de dureri, păcatul strivesc,
Inima mea Te iubeşte.

Cu Tine Preasfinte, oriunde voi fi,
Nu tremur, nu mă tem de nimica;
Ci tot mai cu foc, iubind Te voi iubi,
Şi nu voi şti ce e frica.

Note:
[1] E. Huck, Der erste Buszunterricht, Freiburg, Herder 1914, pp. 24-25
[2] Vezi: Kath. Kirchenzeitung (Salzburg) 1931, pp. 135-136 şi Cuvântul Adevărului (Bicsad) 1931, nr. 4, pp. 365-367.
[3] Gabriel, Erstkommunionunterricht, Paderborn (Schoningh) 1925, pg. 66.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *