Infailibilitatea papală. Principalele argumente apologetice

Teme: Apologetică.
Etichete: .
Publicat la 2 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: CatholicAnswer.org
Traducere: Monica Culei
Sursa: CatholicAnswer.org

Petru primind cheile

Petru primind cheile

Învaţatura Bisericii Catolice cu privire la infailibilitatea Papei este în general înţeleasă greşit de către cei din afara Bisericii. În particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe Biblie adesea confundă carisma „infaibilitaţii” Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imaginează că creştinii catolicii cred că Papa nu poate păcătui. Alţii, care nu fac această greşeală, cred însă că Papa se bazează pe vreo amuletă sau incantaţie magică atunci când dă o definiţie infailibilă.

Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar să explicăm exact ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absenţa păcatului. Nici nu este o carismă care aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învaţă în mod solemn o doctrină ca fiind un adevăr de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: „Cei care vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Luca 10,16), şi „Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri” (Matei 18,18).

Definiţia infailibilităţii dată de Conciliul Vatican I

Redăm mai jos definiţia infailibilităţii, aşa cum a fost ea formulată de Conciliul Vatican I – desfăşurat pe timpul Papei Pius al IX-lea – în constituţia dogmatică Pastor Aeternus, n. 4.

„… De aceea, Noi, rămânând fideli tradiţiei primite dintru începuturile credinţei creştine, pentru slava lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, pentru propăşirea religiei catolice şi pentru mântuirea popoarelor creştine, cu aprobarea Sacrului Conciliu, proclamăm şi definim dogma revelată de Dumnezeu, că Pontiful Roman, când vorbeşte ex cathedra , respectiv când îşi exercită suprema funcţie de Păstor şi de Învăţător al tuturor creştinilor, şi în virtutea supremei sale puteri apostolice defineşte o doctrină privind credinţa şi moravurile, [prin ea] obligă întreaga Biserică, prin dumnezeiasca asistenţă promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care divinul Mântuitor a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea doctrinei privitoare la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiţii ale Pontifului Roman sunt imutabile prin ele însele, şi prin consensul Bisericii.” (Dat la Roma, în sesiunea publică celebrată solemn în Bazilica Vaticană, în anul 1870 de la Întruparea Domnului, la 18 iulie, al 25-lea an al Pontificatului Nostru).

Explicaţia oferită de Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilităţii după cum urmează: „Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă.” (Lumen Gentium 25).

Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei ca şi cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Aşa cum a arătat Conciliul Vatican II, este o carismă de care „se bucură Pontiful roman, capul Colegiului Episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru.”

Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din aceste texte petrine: Ioan 21,15-17 („Paşte oile mele…”), Luca 22,32 („M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta”) şi Matei 16,18 („Tu eşti Petru…”)

Bazat pe mandatul lui Cristos

Cristos a poruncit Bisericii să propovăduiască toată învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia Duhului Sfânt, care o va „călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune garantează că Biserica nu se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.

Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltare a înţelegerii credincioşilor îşi are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: „Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa apostolică şi de unde nu pot apărea erori?” (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a surprins atitudinea acelor vremuri când spunea: „Roma a vorbit, cazul s-a închis” (Predici 131,10).

Unele clarificări

O declaraţie infailibilă – fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor – este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.

Luaţi un catehism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmaţie oficială a Papei. De fapt, există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.

Pentru un catolic cu educaţie, subiectul este simplu, şi paragrafele de mai sus, cu trimiterile lor, pot fi suficiente. Alta este însă problema cu creştinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei, infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă, pentru că înţelegerea pe care o dau acesteia este adesea incorectă.

Unii întreabă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Repetăm, infailibilitatea nu este o garanţie că Papii nu vor păcătui şi nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfinţenie găsit la Papi de-a lungul istoriei, „Papii răi” fiind foarte rari). Alţii se întreabă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale, privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă.

Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevărurile care trebuie să fie cunoscute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn şi oficial un „adevăr” care, de fapt, este eroare. Aceasta nu îl ajută să ştie ce este adevărat, nici nu îl „inspiră ” să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl învăţăm cu toţii – prin studiu -, deşi, pentru a fi clari înţeleşi, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.

Petru nu e infailibil?

Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a nu ofensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe această temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o problemă de credinţă sau morală.

Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate – ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, comportamentul său greşit din acel episod nu este contrar nici infailibilităţii papale în general.

Întorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite „erori ale Papilor”. Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, la care se întorc toţi opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri aparent mai solide. Nu e cazul să intrăm în detalii aici – orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că nici unul dintre cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I în Pastor Aeternus.

„Cazul favorit”

Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină), nu două firi (una divină şi una umană), aşa cum susţine dreapta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie. Aşa cum explică Ronald Knox, „din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definit o doctrină.”

Respingerea infailibilităţii papale de către cei ce nu recunosc Tradiţia ci doar Biblia este provocată de concepţia lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu este aici locul pentru a da o demonstraţie elaborată a înfiinţării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe apostoli înfiinţând, după instrucţiunile Învăţătorului lor, un organism vizibil, şi că fiecare scriitor creştin din primele veacuri – şi de fapt, aproape toţi creştinii până la Reformă – au recunoscut dintotdeauna că Cristos a stabilit un organism activ.

Un exemplu al acestei credinţe vechi vine de la Sfântul Ignaţiu de Antiohia. În scrisoarea sa din secolul al II-lea către Biserica din Smirna, el scrie: „Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica”. (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil, pentru a putea fi găsibil), şi s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, a fost garantată prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).

Duhul Sfânt este cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial, şi această carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Aşa cum a promis Cristos, porţile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii; de aceea, ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.

Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va „neglija” să ne înveţe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod. Ar fi frumos dacă ar fi atoateştiutor şi impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială creştină. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.

Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va înceta niciodată să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul potrivit căreia Biserica „este stâlpul şi temelia adevărului” (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Cristos discipolilor săi, „Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine” (Luca 10,16).

articol apărut iniţial în Familia creştină, 1/2003

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *