Educaţia femeilor este o idee modernă?

Teme: Învăţământ.
Etichete: .
Publicat la 25 octombrie 2013.
Print Friendly

Autor: Catherine Brown Tkacz
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: This Rock, martie 2008

Sf. Ecaterina de Sienna

Sf. Ecaterina de Sienna

Mulţi cred că educaţia femeilor este o idee modernă, pornită din Iluminism. Ar fi surprinşi să afle că Sf. Ieronim, unul dintre Doctorii Bisericii, a scris în anul 407 d.C., citându-l pe predecesorul său grec, Origene: „Părinţii ar trebui să-şi educe fiicele la fel ca şi pe fii”. Educaţia fetelor şi a femeilor îşi are originile în antichitate, şi are puternice rădăcini ebraice şi greco-latine. La Regensburg, în 2006, Papa Benedict al XVI-lea a reamintit de „elenizarea” iudaismului şi apoi a creştinismului în perioada antichităţii, când învăţătura grecilor a fost sintetizată cu revelaţia. Această elenizare a promovat educaţia femeilor. Un mare stimul în educaţia femeilor a fost însă recunoaşterea creştină a egalităţii dintre sexe. În fond, capacitatea egală de a înţelege şi trăi credinţa se bazează pe capacităţile intelectuale egale.

Pentru a înţelege rădăcinile educaţiei femeilor în tradiţia creştină, trebuie să privim mai întâi la Scriptură. În Vechiul Testament avem câteva referinţe la educaţia tinerilor evrei. Unele pasaje ne arată mamele implicate în educaţia fiilor lor în moduri care demonstrează propria dezvoltare intelectuală a femeilor. De exemplu, în cartea Proverbelor 31, regele Solomon scrie despre mama sa care îl îndrumă în virtute. Ea a participat personal la educaţia fiului său şi Solomon a considerat important să consemneze sfatul ei în propriile ei cuvinte. Mai târziu, în cărţile Macabeilor (scrise în secolul II î.C.), mama sfântă a celor şapte fraţi martiri este de asemenea descrisă ca implicându-se în educaţia fiilor ei. Înainte ca ultimul fiu să-i fie omorât, această femeie, numită de tradiţie Salomoni, îi aminteşte băiatului de educaţia sa, învăţătura teologică primită de la învăţătorul său, cunoştinţele lui despre experienţa lui Daniel în cuşca leilor şi a celor trei evrei închişi în cuptorul de foc. Această enumerare detaliată de către Salomoni a exemplelor biblice arată cât de erudită era la rândul ei această femeie.

Educarea în virtute a Susanei

Biblia consemnează un caz specific de educaţie a unei femei: cazul Susanei. Cartea lui Daniel relatează: ” Părinții ei erau drepți și au învățat-o pe fiica lor după Legea lui Moise” (Daniel 13,3). Această enunţare simplă dă o informaţie de preţ. Ambii părinţi erau drepţi, şi mama ei, la fel ca şi tatăl, a avut un rol în educaţia Susanei. Cât despre conţinutul educaţiei pe care a primit-o Susana, expresia „legea lui Moise” se poate referi doar la Torah, dar poate avea şi un înţeles mai larg, indicând întreaga Scriptură ebraică. Evident că această semnificaţie mai largă a expresiei corespunde cu educaţia Susanei, deoarece acţiunile şi cuvintele ei ulterioare oglindesc o bună înţelegere a Scripturii şi a teologiei iudaice.

Într-un moment de criză, când judecătorii nelegiuiţi au ameninţat-o cu moartea, Susana a fost capabilă să parafrazeze Scriptura, refuzându-i şi afirmându-şi credinţa (Daniel 13,22-24). Mai mult, Susana a parafrazat nu orice pasaj din Scriptură: această femeie, în pericol de a-şi pierde viaţa, s-a identificat cu una dintre cele mai importante figuri ale credinţei ei – l-a citat pe regele David (1Cronici 21,13). Mai târziu, când a fost condamnată la moarte pe nedrept, Susana s-a rugat (Daniel 13,42-43), şi cuvintele ei arată că avea o înţelegere deplină a sfinţeniei lui Dumnezeu, a faptului că este atotştiutor şi a eternităţii Lui. Clar educaţia primită a ajutat-o să acumuleze aceste cunoştinţe teologice.

Mărturia de credinţă a Martei

Îndreptându-ne spre Noul Testament, pentru a aprecia respectul dat aici capacităţii femeilor de a înţelege, trebuie să atragem mai întâi atenţia asupra rolului raţiunii în credinţă. Lumea modernă de multe ori sentimentalizează „credinţa”, ca şi cum ar fi în esenţă emoţională şi nerelaţionată cu raţiunea. Tradiţia iudeo-creştină, însă, recunoaşte că raţiunea şi credinţa sunt unite. Papii recenţi, printre care Leon al XIII-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea, au subliniat viziunea catolică a uniunii dintre raţiune şi credinţa. Atâta în Noul cât şi în Vechiul Testament, miracolele sunt prezentate drept semne ale puterii divine pe care o persoană raţională le înţelege. Cu siguranţă orbul din naştere a recunoscut în miracolul vindecării sale o dovadă a faptului că Isus este „de la Dumnezeu” (Ioan 9,30-33; vezi şi Ioan 15,24). În această perspectivă poate fi înţeleasă raţiunea şi credinţa diferitelor femei amintite în Biblie.

Cea mai completă mărturisire de credinţă făcută de cineva în Noul Testament este cea a Sf. Marta din Betania: „Da, Doamne; eu am crezut (pisteuo) că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” (Ioan 11,27). La fel ca Sf. Petru, ea foloseşte cuvântul grec pisteuo pentru credinţa ei. Acest cuvânt înseamnă „am ajuns la cunoştinţa faptului”, şi Papa Benedict al XVI-lea însuşi l-a tradus ca atare când a vorbit despre mărturia de credinţă a lui Petru (The Apostles, 51). Interesant că pisteuo este rădăcina cuvântului epistemologie, care este analiza filosofică a procesului cunoaşterii.

Maria cunoştea Scriptura

Creştinii acceptă realitatea că femeile sunt capabile să îşi proclame credinţa în moduri inspirate şi informate. Un prim exemplu este „Magnificat”, lauda Mariei adusă lui Dumnezeu, bogat exprimată în limbajul Vechiului Testament. (Doar în ultimele decenii unii biblişti, ca David Brown, au afirmat că Maria „nu ar fi putut” compune Magnificat-ul, ci au presupus că a fost scris mai târziu, probabil de un bărbat). Este demn de remarcat faptul că pentru mai bine de 2000 de ani, creştinii nu au avut nici o dificultate în a o credita pe Maria cu capacitatea de a înţelege tradiţia ei religioasă şi Scriptura şi de a-l lăuda pe Dumnezeu în termeni adecvaţi acesteia. Gândiţi-vă cât de des Fecioara Maria a fost reprezentată ţinând o carte în scena Bunei Vestiri, simbol al intelectului ei bine format.

Îndemnurile Părinţilor

Dovezile biblice arată că femeile au fost considerate, la fel ca şi bărbaţii, capabile de dezvoltare intelectuală şi de aceea demne de a fi educate. Isus a subliniat egalitatea spirituală dintre sexe, deschizând rolul intelectual al femeilor în relaţie cu bărbaţii, dincolo de precedentele ebraice sau păgâne. Acest lucru este grăitor, deoarece în scrierile ebraice antice târzii sunt indicaţii despre unele femei care studiau Scriptura şi comentariile biblice.

Învăţăturile Părinţilor Bisericii şi arta paleocreştină demonstrează profunda apreciere creştină pentru femeile educate. De exemplu, Hipolit din Roma, Ciprian din Cartagina şi Didimus cel Orb au prezentat educaţia Susanei drept una exemplară. Maximus îndemna soţiile să fie „informate asupra Bibliei”, urmeze exemplul femeilor biblice, incluzând-o pe Susana. Origene a citat un verset din istoria ei şi apoi a comentat: „Această mărturie trebuie să fie folosită pentru a îndemna părinţii să-şi educe nu doar fii ci şi fiicele în conformitate cu legea lui Dumnezeu şi studiul divin” (Stromata 10). Sf. Ieronim a repetat îndemnul său şi astfel a devenit larg răspândit în Occidentul latin.

Femeile sfinte ale Sf. Ieronim

Odată cu dezvoltarea mănăstirilor creştine, s-au dezvoltat şi şcolile monastice. Un caz bine documentat descrie un grup de femei nobile din Roma care căutau îndrumarea Sf. Ieronim. În timp ce a început lucrul la ceea ce avea să devină traducerea Vulgata a Bibliei, Ieronim a devenit îndrumătorul spiritual şi intelectual al acestor femei, primele femei din Roma care au adoptat viaţa monastică. Ele şi-au modelat vieţile după exemplul părinţilor din pustie. Toate aceste femei au parcurs un intens studiu biblic. Sub îndrumarea Sf. Ieronim, ele au învăţat şi ebraica, pentru a putea, ca şi el, să se roage psalmii în limba lor originală. Au mers în Betleem şi au fondat acolo o mănăstire dublă.

Dovezi clare arată că Sf. Ieronim a considerat femeile egale capabile cu bărbaţii de o astfel de viaţă religioasă, atât în simplitatea ei ascetică cât şi în studiul intelectual riguros al Scripturii şi al teologiei. Marcella, o văduvă mult mai în vârstă decât Sf. Ieronim, locuia pe Colina Aventină din Roma şi şi-a trăit viaţa în izolare pentru a putea studia Biblia, a-l preamări pe Dumnezeu şi a practica asceza. Blaesilla, Sf. Eustochium, Albina, Asella, Marcellina şi Felicita au trăit în comunitatea ei.

Măiestria Sf. Paula în ebraică

Sf. Paula (347-404), cu 16 ani mai tânără decât Sf. Ieronim şi de asemenea membră a comunităţii Marcellei, a devenit una dintre cele mai importante fiice spirituale ale lui Ieronim. Şaisprezece scrisori scrise de Sf. Ieronim Paulei privesc probleme lingvistice şi teologice. Este evident că ea a citit mult despre exegeză, iar sfântul i-a împrumutat lucrări din biblioteca sa. Îi răspundea la întrebări tehnice privind lingvistica ebraică, şi i-a dat ample explicaţii despre numele ebraice ale lui Dumnezeu, şi despre termeni ca Aleluia, Amin, Maranatha, Selah, ephod şi teraphim. O scrisoare a fost dedicată interpretării Psalmului 127. De asemenea, i-a scris despre ereziile montanismului şi novaţianismului.

Melania cea Bătrână a fost lăudată de Ieronim pentru erudiţia sa: el a amintit că ea nu doar a citit, ci a şi recitit şi stăpânit tradiţia greacă şi latină a comentariilor biblice, înainte de a accepta să predea acest subiect. Ieronim a răspuns la întrebările femeilor privind termenii religioşi tehnici şi interpretarea biblică, la fel cum a răspuns la astfel de întrebări adresate de către bărbaţi. La fel a făcut şi Sf. Augustin. Din corespondenţa, este evident faptul că le-a considerat pe femei bine educate.

Un plan de studii riguros pentru fete

Ieronim a trimis scrisori şi părinţilor nobili care doreau sfaturi privind educarea fiicelor lor, şi el îi sfătuia pentru studii exigente ale Bibliei şi ale comentariilor biblice. De exemplu, în 401-402, a scris un tratat lung pe acest subiect şi a invitat o mamă să-şi trimită fiica la Betleem, ca să fie instruită la mănăstirea dublă de el însuşi şi de bunica ei, învăţata Paula. Pe când fata avea 16 ani, era deja în Betleem, educată acolo.

Multe metode atractive de învăţare au fost expuse de Ieronim, ca de exemplu învăţarea alfabetului sub formă de joc. Chiar şi aşa, stricteţea era prezentă: copiii trebuiau să înveţe atât greaca cât şi limba lor maternă, latină, să citească Biblia şi să studieze comentariile biblice. Sf. Ieronim a recomandat un program al cărţilor biblice, începând cu Psalmii şi ajungând curând la Evanghelii (amânând Cântarea Cântărilor până ce fetele vor atinge o mai mare maturitate). Ieronim a inclus un sfat similar şi în scrisoarea către Gaudentius, legat de educaţia fiicei acestuia, Pacatula.

Jurnalul de călătorie al Egeriei

Multe dintre textele existente scrise de femei creştine au fost compuse de călugăriţe. Una dintre ele a fost Egeria. La sfârşitul secolului al IV-lea, ea a călătorit din partea de vest a Mediteranei până în Ţara Sfântă şi a scris un jurnal detaliat al experienţelor ei, descriind în detaliu Liturghiile, de multe ori incluzând şi lecturile biblice din timpul slujbelor liturgice. Scrierea ei este foarte valoroasă, fiind o mărturie timpurie a celebrărilor liturgice în Ierusalim şi împrejurimi.

Compozitoare şi dramaturge

Femeile s-au numărat printre imnografii greci: Theodosia, călugăriţa Thekla, Kassia Melodista (toate în secolul al IX-lea) şi Palaiologina (în secolul al XIV-lea). Stareţa Hroswitha din Gandersheim (secolul al X-lea) a scris piese în limba latină, care au fost puse în scenă de călugăriţe, şi Herrad din Landesberg (1130-1195) a scris prima enciclopedie pentru femeilor, Hortus Deliciarum, bazându-se pe filosofi antici dar şi pe Augustin, Boethius şi Anselm, şi importanţi poeţi creştini ca Prudentius. Înţelepciunea şi sfinţenia au fost recunoscute şi în femeile care aveau o viaţă domestică. Sf. Augustin aminteşte cum mama sa, Sf. Monica, a dobândit cea mai înaltă experienţă intelectuală şi spirituală posibilă pentru o fiinţă umană.

A patra capadociană

Istoricul Jaroslav Pelikan spune că Sf. Macrina, cea mai în vârstă din zece fraţi, trebuie privită drept „a patra capadociană” datorită studiilor sale serioase de teologie şi filosofie. Pelikan o pune în acelaşi grup cu cei trei mari părinţi capadocieni, fraţii săi Sf. Grigore de Nyssa şi Sf. Vasile cel Mare, şi Sf. Grigore de Nazianz. „La moartea părinţilor lor, ea a devenit educatorul întregii familii, atât pentru cultura creştină cât şi pentru cea clasică. Prin filosofia şi teologia ei, Macrina a fost învăţătoare şi celor doi fraţi ai săi, care au fost episcopi şi teologi…” (Jaroslav Pelikan, Creştinism şi cultura clasică: Metamorfoza teologiei naturale în întâlnirea creştinismului cu elenismul, 8-9)

Sf. Grigorie de Nyssa a scris despre sora sa că „prin filozofie s-a ridicat la cea mai înaltă limită a virtuţii umane”. Mai mult, în scrierile sale „Viaţa Macrinei” şi „Despre suflet şi înviere”, dialoguri între el şi sora sa Macrina, o numeşte drept un al doilea Socrate, creştin. La acestea se poate adăuga influenţa în educaţie dincolo de cercul lor familial, Macrina şi fratele său Petru fondând o mănăstire dublă.

Mai important ca niciodată

Educarea fetelor şi a femeilor a continuat să fie preţuită şi în Evul Mediu. În secolul al XI-lea, Petru Abelard, într-o predică adresată unei comunităţi monastice feminine, a extins spusele Sf. Ieronim, adăugând că noi creştinii trebuie mai mult decât evreii să împărtăşim cuvântul Scripturii, revelaţia şi teologia, de aceea educaţia este o cerinţă mai importantă decât înainte.

Educarea fetelor a fost subiectul unui tratat scris de dominicanul Vincent de Beauvais (1190-1264), un text pe care probabil l-a folosit şi într-o predică. El arată că atât fetele cât şi băieţii ştiu să scrie şi să citească în franceză şi latină, şi pe lângă aceasta el îi sfătuia pe părinţi să îşi instruiască copii în „litere şi morală”. Gertrude de Hackeborn (secolul al III-lea), o călugăriţă benedictină în mănăstirea din Helft, a strâns o vastă bibliotecă în mănăstire şi le-a învăţat pe călugăriţe artele liberale şi autori clasici, pentru ca ele să înţeleagă mai bine Scriptura şi spiritualitatea.

Apariţia Universităţilor

În secolul al XII-lea, Episcopii au căutat o modalitate de a educa clerul secular, şi astfel au apărut universităţile. Acesta a fost un context diferit, urban, pentru educaţie, în afara casei sau a mănăstirii. Femeile, nefăcând parte din cler, au continuat să primească educaţie acasă şi în mănăstirile de călugăriţe. Instruirea din universităţi ajungea la ele la mâna a doua, adică bărbaţii care studiau în universităţi instruiau la rândul lor femeile, acasă sau în cadrul mănăstirilor.

Dominicanii au creat o nouă instituţie educaţională, casele de studii, unde tinerii membrii ai ordinului erau educaţi în mănăstire de către preoţi care urmaseră studiile universitare. De exemplu, Albert cel Mare, care a predat la Universitatea din Paris, a fondat casa de studii dominicană din Koln. Predicile dominicane făceau o expunere raţională a Scripturii, a credinţei şi a moralei spre beneficiul credincioşilor. Preoţii de asemenea predau surorilor atât dominicane cât şi din alte ordine, cărora le erau şi îndrumători spirituali.

Corespondenţi învăţaţi

Femeile educate corespondau de asemenea cu bărbaţii erudiţi pe teme intelectuale. Uneori femeile căutau o educaţie mai aprofundată sau sfaturi; alteori ele erau cele care le dădeau. Alteori corespondenţa se datora prieteniei intelectuale sau unei dezbateri. Femei consacrate precum Paula (în Roma şi Betleem) şi Hildegard von Bingen au ţinut astfel de corespondenţe; la fel şi o femeie laică, Christine de Pisan (+ 1363). Sf. Ecaterina de Sienna (1347-1380), declarată Doctor al Bisericii în 1970, este renumită pentru influenta şi erudita sa corespondenţă, de aproape 400 de scrisori.

Suprimarea protestantă

În secolele XVI-XVII, odată cu dezvoltarea secularismului, a scăzut respectul faţă de femei. Patricia Ranft a făcut o conexiune între valoarea demnităţii spirituale în general şi a femeii în special. Reformatorii protestanţi au atacat instituţiile catolice pentru că „au favorizat vizibilitatea şi statutul înalt” al femeilor. Acolo unde mănăstirile au fost desfiinţate, la fel s-a întâmplat şi cu educaţia femeilor, iar acolo unde au fost distruse imaginile, la fel a fost distrusă şi amintirea femeilor educate, din Biblie şi din primele 15 secole de creştinism.

NOTE

Educaţia creştină timpurie

Studiul Scripturii şi al comentariilor biblice a constituit apogeul educaţiei creştine în Biserica primară şi în Evul Mediu. Artele liberale constituiau o educaţie clasică în Roma antică, unde oamenii liberi aveau oportunitatea să studieze. Opusul erau sclavii şi oamenii săraci, care nu îşi permiteau să îşi angajeze profesori. În mod tradiţional, erau şapte arte liberale: gramatica, retorica şi logica pregăteau elevul pentru studiile mai aprofundate: geometria, aritmetica, muzica şi astronomia. Studiul gramaticii şi al retoricii implica citirea şi analiza textelor literare şi istorice, iar pentru creştini studiul Biblie şi al comentariilor biblice era inclus tot aici, sau înlocuia total textele păgâne.

Creştinismul a extins posibilităţile de studiu pentru credincioşi. Înainte trebuia să fii născut într-o familie suficient de bogată pentru a plăti profesorii. În creştinism, dacă cineva intra într-o comunitate religioasă, beneficia de educaţie. Şi copiii erau duşi la mănăstiri greceşti sau latine pentru a fi educaţi, iar părinţii care îşi educau copii acasă scriau teologilor cerând sfaturi. Sf. Vasile cel Mare a elaborat un plan de învăţământ şi o metodă de predare pentru copii. El a folosit convingerea şi metode atractive în locul obligativităţii şi forţării copiilor să lucreze.

Mănăstirile duble

Comunităţile monastice duble erau des întâlnite. Prima mănăstire de femei, fondată în secolul al IV-lea la Tabennisi, a fost asociată cu una de bărbaţi. Fondatori au fost Pahomie şi sora lui Maria. Mănăstirile duble au început şi au înflorit în Orientul Apropiat, incluzând cele fondate de Macrina şi fratele său Petru, de asemenea de Ieronim şi Paula la Betleem. În Europa, regula Sf. Benedict (c. 530) a implicat educarea persoanelor consacrate, atât bărbaţi cât şi femei, şi mănăstirile duble erau larg răspândite. Existau în Anglia anglo-saxonă, în Galia, probabil în Irlanda, cu siguranţă în Spania, unde se pare că erau în jur de 200, în Italia, Sardinia şi Germania. În aceste mănăstiri, atât femeile erudite cât şi bărbaţii învăţau atât surorile cât şi fraţii. Hilda din Whitby (614-680), de exemplu, a condus educaţia multor bărbaţi, dintre care 5 au devenit Episcopi. Din secolul al X-lea, mănăstirile separate erau mult mai frecvent întâlnite, deşi în secolul al XIV-lea au reînceput să apară mănăstirile duble, în special în Ordinul Sfântului Răscumpărător, înfiinţat de Sf. Brigitta a Suediei (+ 1373).

Amintiri vizuale ale înţelepciunii feminine

Pe la sfârşitul secolului al III-lea, artiştii pictau adesea femei ţinând cărţi. Vedem astfel de femei în fresce, pe sarcofage şi pe medalioane de sticlă. Susana şi alte femei sfinte erau reprezentate ţinând un sul al Scripturilor sau o carte, simbolizând înţelepciunea şi educaţia lor religioasă. Arta creştină de mai târziu a continuat să reprezinte femei precum Sf. Ecaterina de Sienna ţinând cărţi sau suluri, pe care erau scrise propriile cuvintele lor. Aceste imagini decorau biserici, pentru ca toţi să le vadă, iar ilustraţiile manuscriselor le prezentau înaintea clasei nobilimii. Aceste reprezentări erau amintiri vizuale ale faptului că femeile pot fi erudite şi înţelepte. O consecinţă a reformei protestante, care a distrus în mare măsură arta religioasă, a fost şi reducerea radicală a vizibilităţii femeilor educate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *