Dumnezeu l-a ales în 1978 pe Karol Wojtyla

Teme: Istorie, Personalităţi.
Etichete: , .
Publicat la 3 octombrie 2013.
Print Friendly

Autor: Radu Capan
Sursa: Familia creştină, 1/2003

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Luna octombrie a acestui an prilejuieşte aniversarea a 25 de ani de la alegerea ca Papă a Cardinalului polonez Karol Wojtyla. Vă propunem prin acest articol o întoarcere în timp, în anul 1978, pe care o considerăm utilă pentru toţi: pentru cei tineri, care fie nu erau născuţi, fie erau prea mici pentru a înţelege momentul, dar şi pentru cei mai puţin tineri, care din cauza regimului de atunci nu au putut trăi „în direct” evenimentul. Folosind diverse surse, indicate la bibliografie, vom încerca să retrăim unele dintre acele zile.

99 de voturi pentru Cardinalul de Cracovia

Dintre cele opt Conclavuri ale secolului al XX-lea, două au avut loc în anul 1978. Moartea Papei Paul al VI-lea la 6 august 1978 avea să ducă la convocarea la 25 august a unui Conclav care, surprinzător de rapid, l-a ales la al treilea scrutin pe Cardinalul Albino Luciani, cel care şi-a luat numele de Ioan Paul I. Printre participanţii la Conclav s-a aflat şi Cardinalul Karol Wojtyla, care a primit câteva voturi. „A fost pentru prima dată când Wojtyla a luat în mod realist în considerare posibilitatea de a deveni Pontif şi acea idee i-a stârnit panică”, a declarat mai apoi un jurnalist american, corespondent la Roma pentru săptămânalul Time. „Mi-a mărturisit că de fiecare dată când era citit numele său, era cuprins de o ‘agitaţie groaznică’ la ideea că trebuie să-şi lege de gât uriaşa răspundere a Pontificatului.” A „scăpat” atunci, însă doar pentru ceva mai puţin de două luni… La 28 septembrie a aceluiaşi an, Papa Ioan Paul I moare, astfel că la 14 octombrie a fost convocat un nou Conclav. Acesta s-a încheiat după două zile, la 16 octombrie, cu alegerea ca Papă a Cardinalului de Cracovia, care şi-a luat numele de Ioan Paul al II-lea, în memoria predecesorului său.

Oricât de secrete se doresc a fi aceste Conclave, presa reuşeşte să afle ulterior multe detalii. Se ştie astfel că pentru Cardinalul Wojtyla au votat 99 dintre cei 111 Cardinali cu drept de vot, cu unul în plus faţă de cei care l-au votat pe predecesorul său. În primele două zile, italienii au condus în alegeri: Cardinalii Giuseppe Siri, Arhiepiscop de Genova, şi Giovanni Benelli, Arhiepiscop de Florenţa, erau favoriţi, dar Conclavul nu reuşea să ajungă la un candidat unic ce să întrunească cele două treimi cerute pentru alegere. Un Cardinal francez i-a mărturisit premierului italian de atunci, Giulio Andreotti: „până inclusiv luni dimineaţa le-am acordat sufragiile confraţilor noştri italieni, mai ales la doi dintre ei care adunau un semnificativ consens. Verificata imposibilitate de unificare consensuală ne-a adus în pauză la convingerea că a apărut momentul pentru o altă opţiune. Iar hotărârea s-a născut uimitor de repede: Arhiepiscopului de Cracovia i-a lipsit un singur buletin pentru a obţine o sută de voturi.”

Dacă la Conclavul din luna august Karol Wojtyla a fost agitat auzind că a primit câteva voturi, la al doilea Conclav, din octombrie, el a fost calm. Fusese avertizat de către conaţionalul său, Cardinalul Wyszinski, despre această posibilitate, avea să mărturisească mai târziu Papa, fiind somat să nu cumva să refuze alegerea, ci să o considere ca pe o chemare de a conduce Biserica la intrarea în mileniul al treilea. Aşa s-a şi întâmplat. Însuşi Papa Ioan Paul al II-lea dezvăluie din culisele Conclavului: „la începutul celei de-a doua zile, totul era deja clar: simţeam intervenţia Sfântului Duh printre Cardinali şi intuiam rezultatul”. Se pare că mutarea dinspre un posibil Papă italian spre Karol Wojtyla i se datorează în parte Cardinalului austriac Franz Koenig. Cert este, din mărturiile unor Cardinali electori, că luni, la amiază, Cardinalul de Cracovia începea să câştige teren tot mai mult. Aşa se face că în al optulea scrutin, la ora 17 şi 20 de minute, Karol Wojtyla reunea voturile necesare pentru a fi Papă. Cardinalul Jean Villot, care asigura conducerea provizorie, l-a întrebat: „Accepţi alegerea?” Răspunsul i-a fost: „Supunându-mă credinţei în Isus Cristos, Domnul meu, cu încrederea în Maica Domnului şi a Bisericii, în ciuda dificultăţilor atât de mari, accept.”

Habemus Papam Carolum Wojtyla

La 18 şi 18 minute, voturile arse scoteau un fum alb anunţând credincioşii că a fost ales Papa. La 18 şi 43 de minute, Cardinalul Pericle Felici anunţa din loja Bazilicii San Pietro: „Annuntio vobis gaudium magnum Habemus Papam Carolum Wojtyla, qui sibi nomen imposuit Ioannem Paulum II”. În piaţă s-a aşternut tăcerea. Motivul: lumea nu înţelegea cine a fost ales. După secunde bune, mulţimea află din om în om că este vorba de un polonez, şi revine la viaţă exprimându-şi bucuria. Câteva minute mai târziu, acelaşi balcon este scena unei mici procesiuni, încheiată de noul Papă, încadrat de câţiva Cardinali. Era Papa Ioan Paul al II-lea, până atunci Cardinalul Karol Wojtyla de Cracovia.

Noul Papă îşi începe cu vocea transformată de emoţie primul discurs: „Lăudat să fie Isus Cristos. Iubiţi fraţi şi surori…” Piaţa izbucneşte în aplauze, de bucuria contactului cu noul Papă, dar şi pentru că acesta li s-a adresat romanilor pe limba lor, în italiană. Mulţi se aşteptau ca discursului noului Pontif să fie tradus, dar se surprinderea lor au auzit o italiană clară. „Cu toţii suntem încă îndureraţi după moartea preaiubitului nostru Papă Ioan Paul I.” Din nou discursul este întrerupt de aplauze, nu din lipsă de respect pentru Papa Ioan Paul I, ci din bucuria romanilor de a avea un Papă polonez dar care le vorbeşte atât bine limba. „Şi iată că Eminenţele lor Cardinalii au chemat un nou Episcop la Roma. L-au chemat dintr-o ţară îndepărtată… îndepărtată, dar întotdeauna apropiată prin comuniunea în credinţă şi prin tradiţia creştină.” Aplauzele izbucnesc din nou. „Mi-a fost teamă să primesc această numire, dar am făcut-o în spiritul ascultării în faţa Domnului nostru Isus Cristos şi cu încrederea totală în Maica sa, Preasfânta Fecioară.”

Parcă prinzând curaj, noul Papă devine şi mai cald: „Nu ştiu dacă pot să mă exprim bine în limba voastră… în limba noastră italiană.” După care: „Dacă greşesc, mă veţi coricta.” Italienii recunosc greşeala tipică celor care au studiat mai mult latina decât italiana. Ei râd, izbucnesc în aplauze şi îi strigă Papei: „Te vom corecta!” De fapt, Papa poate fi recunoscător acestor greşeli de limbă ce i-au caracterizat începutul pontificatului: ele l-au făcut drag italienilor, un poet, Elio Filippo Accrocca, având chiar să le numească „Splendidele greşeli de limbă italiană”. Pe acest fond de simpatie, Papa continuă şi îşi încheie primul său discurs: „Mă prezint vouă, tuturor, pentru a mărturisi credinţa noastră comună, speranţa noastră, încrederea noastră în Maica lui Cristos şi a Bisericii, dar şi pentru a porni din nou pe acest drum al istoriei şi al Bisericii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor.” Momentul se încheie cu prima binecuvântare „Urbi et Orbi” acordată mulţimii de noul Papă.

Neîncredere şi teamă

După ce a primit atât de ferm şi calm numirea ca Succesor al lui Petru, Papa a părut a conştientiza un lucru la care nu se mai gândise până atunci: era polonez! cum va fi el primit de romani, de italieni în general? După sute de ani, la Vatican sosea din nou un Papă neitalian. Această tensiune pe care o simţea în suflet – nejustificată, ştim noi acum, căci Papa a fost imediat iubit de italieni – este demonstrată de intervenţiile lui din acea vreme. Avea să îi scrie chiar şi premierului italian, ca şi cum ar fi fost nevoie de explicaţii pentru a linişti naţiunea.

În a treia zi după numire, Papa le spunea Cardinalilor: „Venerabili fraţi, a fost un act de încredere şi în acelaşi timp de mare curaj acela prin care aţi dorit să chemaţi ca Episcop de Roma un ‘ne-italian’. Nu putem spune nimic mai mult, ci doar să plecăm capul în faţa acestei decizii a Sacrului Colegiu.” La instalarea ca Papă, a amintit din nou originile lui poloneze şi adopţia sa romană: „Pe Scaunul lui Petru din Roma se urcă astăzi un Episcop care nu este roman. Un Episcop care este fiul Poloniei. Dar din acest moment devine şi roman. Da, roman!” Mintea Papei căuta idei prin care să uşureze romanilor acceptarea unui Papă polonez.

În acest sens, Papa avea să îşi găsească sprijin chiar în Principele Apostolilor: Sfântul Petru. În discursul ţinut după rugăciunea Angelus din 5 noiembrie, deci la doar câteva săptămâni de la alegere, Papa mărturisea: „În timpul Conclavului, după alegere, mă gândeam: ce le voi spune romanilor când mă voi prezenta în faţa lor ca Episcopul lor, provenind dintr-o ‘ţară îndepărtată’, din Polonia? Mi-a venit atunci în minte imaginea Sfântului Petru. Şi m-am gândit: cu aproape două mii de ani în urmă şi strămoşii voştri au acceptat un nou venit; acum deci şi voi veţi primi pe un altul, pe Ioan Paul al II-lea, aşa cum l-aţi întâmpinat odinioară pe Petru din Galilea.” Aceeaşi idee avea să o repete în aceeaşi zi în rugăciunea adresată Sfintei Ecaterina în biserica Santa Maria sopra Minerva.

Dar poate cel mai impresionant apel la a fi acceptat l-a rostit la 12 noiembrie, la preluarea în posesiune a Bazilicii San Giovanni in Laterano: „Eu, noul Episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea, polonez de origine, mă opresc în pragul acestui templu şi vă cer vouă să mă primiţi în numele Domnului. Vă rog să mă primiţi aşa cum i-aţi primit, de-a lungul secolelor, pe predecesorii mei. Nu sunt aici prin voinţa mea. Dumnezeu m-a ales. În numele Domnului vă rog deci: primiţi-mă.” Papa s-a convins în anii ce au urmat că a fost acceptat încă din prima clipă, fără să fie însă vreodată mulţumit de cât a făcut pentru romani. A vizitat peste 300 dintre parohiile Diecezei de Roma, şi cu toate acestea, într-una din vizite a declarat: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste vizite. Aşa, chiar şi printr-o scurtă vizită, pot fi – măcar pentru puţin timp – Episcopul Romei. Mi se spune că fac destule ca Episcop al Romei, dar eu spun mereu că nu e destul.”

Cine este noul Papă?

În zilele dinainte de 16 octombrie 1978, jurnaliştii se specializau în „preziceri” despre cine va fi următorul Papă. În zilele care au urmat, ocupaţia lor s-a schimbat în „documentarea biografică”, pentru a scrie lumii cine este noul Papă. Iar cei mai căutaţi au fost oamenii care până atunci trăiseră aproape de Karol Wojtyla. Unul dintre „experţii” în perioada pre-pontificală solicitaţi intens atunci a fost un prieten al lui Karol Wojtyla, preotul Malinski Mieczyslaw, astăzi, la cei 80 de ani ai săi, rector al bisericii Sf. Francisc de Sales din Cracovia.

În cartea sa de amintiri despre Karol Wojtyla, pr. Malinski aminteşte frenezia cu care jurnaliştii îl căutau pentru a afla informaţii despre noul Papă. Încercând să îl descrie, el declara: „În primul rând este un om care se roagă mult. Dacă aş căuta o imagine pentru a-i caracteriza personalitatea, aş zice: este un om îngenuncheat în faţa Sfântului Sacrament. […] În al doilea rând, este o persoană care ştie să lucreze extrem de intens. A dobândit o enormă capacitate de concentrare, de reflexie şi de meditare pentru tot ce este pe cale să facă, să spună. […] În al treilea rând, este un om sărac. Nu dă atenţie lucrurilor de ordin material. Practic, nu are nimic. Sărăcia sa, dealtminteri ca şi munca sa, rezultă din viaţa sa trăită cu Dumnezeu, din imitarea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, din scopul pe care şi l-a fixat de a se dărui în întregime în slujba lui Dumnezeu şi în slujba pastorală a oamenilor.”

„În al patrulea rând, este un om perfect pregătit pentru acest nou rol. A lucrat întreaga viaţă, înainte de toate, ca păstor, în sensul literal al cuvântului. […] În al cincilea rând, este un om foarte accesibil. Din clipa în care te întâlneşti cu Wojtyla, simţi că nu există pentru el nimic mai important pe pământ decât persoana cu care vorbeşte. Pe scurt: ştie să asculte.” Într-un alt interviu, preotul care a prezis printre primii alegerea Cardinalului Wojtyla ca Papă, vorbea astfel despre simplitatea noului Suveran Pontif: „Se simţea mai bine când era simplu preot. Era mai liber. Fiecare demnitate – aceea de Episcop auxiliar, de Arhiepiscop mitropolitan, în sfârşit de Cardinal – l-a constrâns, excesiv chiar, l-a încorsetat, i-a limitat iniţiativa, libertatea de a acţiona, de a vorbi. Acest ‘salt’ la demnitatea de Papă îl eliberează de toate aceste legături şi limite. Într-un fel, regăseşte libertatea preotului simplu.”

Atunci, la trei zile de la alegerea Cardinalului Wojtyla ca Succesor al lui Petru, acest preot răspundea la întrebarea unui jurnalist, dacă Papa nu va provoca o deziluzie. „Nu. O spun pentru că îl cunosc. Nu ştiu ce va întreprinde Papa. Dar de un lucru sunt sigur: va lucra cum a lucrat la Cracovia şi va rămâne un om extraordinar, admirat de toţi câţi îl vor cunoaşte. Vor exista momente dificile, hotărâri grele, atât în ce priveşte persoanele, cât şi în raport cu disciplina; dar e un om care ştie ce vrea. Ne va conduce pe un drum ascendent, dificil, dar sunt convins că mulţi îl vor urma.” După 25 de ani, aceste cuvinte ar putea sluji ca un rezumat al actualului pontificat.

Un început în forţă

Primele zile ale pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea conţineau deja seminţele roadelor pe care le vedem acum, după 25 de ani. Putem vorbi despre un început în forţă al pontificatului; Papa a fost şi este un revoluţionar, iar aceasta s-a văzut încă din primele momente. După alegerea ca Episcop al Romei, în noaptea ce a urmat, Papa şi-a compus singur textul pentru a doua zi. Predecesorului său, Papa Ioan Paul I, textul îi fusese scris de un expert al Secretariatului de Stat. A doua zi, Papa îi reuneşte pe Cardinali şi le adresează un discurs, transmis şi prin radio, în care îşi definea unele dintre principalele direcţii ale pontificatului.

În acest discurs, Papa avea să aloce un spaţiu important Conciliului Vatican II, „piatra de hotar în istoria bimilenară a Bisericii”. „Considerăm drept o îndatorire primară aceea de a promova, cu acţiune prudentă şi totodată stimulatoare, cea mai exactă punere în practică a normelor şi orientărilor acestui Conciliu, favorizând înainte de toate dobândirea unei mentalităţi adecvate.” Procesul continuă şi astăzi, dar a înregistrat paşi uriaşi, în special prin două iniţiative: reformarea Curiei Romane prin modificarea şi adăugarea de Dicastere; şi scrierea a numeroase documente pontificale care au dus mai în profunzime orientările sugerate de Părinţii Conciliului Vatican II. În acelaşi discurs, Papa s-a adresat şi „fraţilor din celelalte Biserici şi confesiuni creştine”. „Cauza ecumenică” de care vorbea el atunci avea să devină o amprentă a pontificatului său, care a marcat o apropiere importantă între catolici şi ortodocşi, între catolici şi anglicani, între catolici şi alte culte creştine. În fine, o altă temă importantă a discursului din 17 octombrie a fost cea a colegialităţii episcopale, temă reluată şi aprofundată în anii ce au urmat.

În prima săptămână de pontificat putem evidenţia în special trei momente. Când i s-a propus să fie Papă, a răspuns: „Supunându-mă credinţei în Isus Cristos„. Când a ieşit în balconul Bazilicii San Pietro, i-a salutat pe credincioşi: „Lăudat să fie Isus Cristos„. Apoi, la Liturghia de inaugurare solemnă a pontificatului, în predică spune lumii: „Deschideţi-i, ba chiar, deschideţi-i larg porţile lui Cristos!” Toate acestea îl au în comun pe Cristos, pe care Papa l-a mărturisit cu atâta naturaleţe peste tot, fie în biserici creştine, fie în locuri seculare precum sediul ONU. Nu s-a sfiit să îl propună omului de astăzi, tuturor, iar trecerea a 2000 de ani de la naşterea Sa a fost marcată printr-o suită impresionantă de evenimente, la Vatican dar şi în lumea întreagă, prin celebrarea Marelui Jubileu.

„Deschideţi larg porţile lui Cristos” a fost un îndemn adresat lumii întregi. Inclusiv ateilor, inclusiv regimurilor ateiste. Papei Ioan Paul al II-lea îi este atribuit un mare merit în căderea comunismului din Europa de Est. Şi aceasta fără să fi făcut politică, ci punându-l pe Cristos înainte. A mers în Polonia comunistă. A mers în Cuba lui Fidel Castro. A mers în alte ţări cu regimuri dictatoriale, şi peste tot a avut curajul să critice nedreptăţile la care erau supuşi oamenii. „Să lăsăm politica pentru oamenii politici şi să-l lăsăm pe Papa să îşi îndeplinească misiunea religioasă”, spunea el cândva jurnaliştilor.

Revenind la ziua de duminică, 22 octombrie 1978, avem un nou semn: la sfârşitul Liturghiei, Papa merge în mulţime. Strânge mâini, salută, primeşte flori, binecuvântează. Era semnul ce vestea un pontificat deschis spre lume. Înaintea Conclavului, un Cardinal brazilian îşi exprima dorinţa ca următorul Papă să fie unul misionar, care să străbată lumea. A fost şi dorinţa lui Dumnezeu, împlinită prin Karol Wojtyla. De fapt, chiar a doua zi după alegere, noul Papă avea să facă o primă ieşire ce a surprins lumea: la spitalul Gemelli, să îşi vadă prietenul bolnav, Mons. Andrzej Maria Deskur. O vizită neprogramată, care a luat prin surprindere mulţimea. Iar naturaleţea comportamentului şi umorul au produs atunci numeroase „victime” care l-au îndrăgit imediat pe noul Papă.

„Mărturisesc că mi-ar plăcea să călătoresc, să merg peste tot”, spunea Papa în primele luni de pontificat, speriat puţin că la Vatican va fi ca şi închis. Biserica Universală i-a oferit însă spaţiu de deplasare şi de misiune. În luna ianuarie a anului următor, Papa avea să facă prima călătorie apostolică, în Mexic. Au urmat apoi altele, în total 102. Iar nouă, desigur, cea mai dragă ne este cea din 1999 în România. Atenţia acordată ecumenismului, afirmată în a doua zi de pontificat, avea să dea roadele cele mai mari începând din 1999, cu vizita în România, şi continuând cu vizita în celelalte ţări majoritar ortodoxe: Georgia, Grecia, Ucraina, Bulgaria. Cu câteva excepţii, în care vizitele au avut preponderent scopuri ecumenice, toate celelate călătorii papale au fost pastorale, şi nu oficiale cum erau până la pontificatul său. În fiecare dintre ţările vizitate, Papa a transformat în tradiţie sărutarea pământului acelei ţări şi susţinerea de discursuri în limba locului.

Sunt multe de spus despre pontificatul Papei, aşa cum se contura el în primele zile. În prima întâlnire cu clerul Diecezei de Roma el i-a sfătuit pe preoţi să nu uite de îndatoririle lor spirituale, atunci când sunt acaparaţi de numeroasele probleme sociale. Călugăriţelor le-a spus să nu renunţe la veşmintele specifice, pentru a le aminti de chemarea lor specifică. Membrilor Secretariatului dedicat problemelor ecumenice le-a amintit că ecumenismul nu poate fi făcut cu compromisuri în defavoarea adevărului. A lăudat mamele care refuză avortul, criticând guvernul italian care îl legalizase. A reafirmat indisolubilitatea căsătoriei. Întrebat despre hirotonirea femeilor, a răspuns scurt: „Fecioara Maria a preferat să stea la picioarele Crucii”.

Tinerilor le-a acordat o atenţie specială încă de la primele întâlniri. Pentru ei a „inventat” Zilele Mondiale ale Tineretului, care strâng anual mii de tineri în celebrările internaţionale sau diecezane. Şi faţă de mass-media Papa a arătat un interes special de la început, preţuind mult colaborarea cu oamenii de presă. A mărturisit aceasta chiar în prima întâlnire cu jurnaliştii, organizată în ajunul ceremoniei de inaugurare a pontificatului. Un jurnalist avea să declare după întâlnire: „Papa ne-a cucerit”. În toate vizitele internaţionale jurnaliştii au fost întotdeauna aproape de Papa: cu el în avion, primind răspuns la întrebărilor lor.

Un pontificat care continuă

După 25 de ani de pontificat, unii au devenit nerăbdători să vorbească despre un final al lui. Presa seculară în special urmăreşte orice problemă de sănătate a Papei pentru a vorbi despre un apropiat sfârşit. Dar acesta îl cunoaşte doar Domnul. Papa continuă să îndemne să ne rugăm pentru el. A spus-o în octombrie 1978: „Ajutaţi-l pe Papa […] să slujească omul şi omenirea întreagă!”. A cerut-o şi la celebrările aniversare din acest an: „Vă rog, iubiţi fraţi şi surori, nu întrerupeţi această mare operă de iubire faţă de Succesorul lui Petru. Vă cer încă o dată: ajutaţi-l pe Papa, şi pe cei care vor să îl slujească pe Cristos, să slujească omul şi omenirea întreagă!”

Pe Papa Ioan Paul al II-lea l-a ales Dumnezeu. Tot Dumnezeu va fi cel care îl va retrage. În cadrul celebrărilor a 25 de ani de pontificat, Papa s-a rugat Domnului: „Îţi reînnoiesc, prin mâinile Mariei, Mamă iubită, dăruirea fiinţei mele, a prezentului şi a viitorului: totul să se facă după voinţa ta.” Iar Cardinalilor le-a spus: „Asigurându-vă pe fiecare dintre voi că vă amintesc în rugăciune, vă cer să continuaţi să vă rugaţi pentru mine, ca să pot duce cu fidelitate la bun sfârşit slujirea mea adusă Bisericii până când va voi Domnul.”

Am încercat prin rândurile de mai sus să vă redăm câte ceva din atmosfera emoţionantă a primelor zile ale pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. Cu speranţa ca articolul să vă fi incitat la a cunoaşte mai multe, iar în acest sens vă recomandăm cărţile indicate la bibliografie, în ordinea inversă a menţionării lor, vă invităm să îl susţinem în continuare cu principala noastră forţă, rugăciunea, pe Sfântul nostru Părinte.

 

Bibliografie

  • Carl Bernstein şi Marco Politi, „Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi istoria secretă a timpurilor noastre”, Editura Papyrus, 1999
  • Accatoli Luigi, „Karol Wojtyla – omul sfârşitului de mileniu”, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999
  • Malinski Mieczyslaw, „Prietenul meu Karol Wojtyla”, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1995

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *