Despre învierea morţilor şi despre coborârea lui Isus în iad

Teme: Întrebări, Teologie.
Etichete: , , .
Publicat la 29 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Brian Mullady OP
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 10 septembrie 2013

Întrebare: Care este învăţătura Bisericii cu privire la învierea morţilor? Poate cineva crede în mod just într-un lucru ca reîncarnarea?

Învierea morţilor

Învierea morţilor

Răspuns: Doctrina învierii morţilor este misterul central al religiei creştine. După cum a spus Sf. Paul: „Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1Corinteni 15,17). Necesitatea învierii este un adevăr despre care ne învaţă atât raţiunea cât şi credinţa. Faptul că ea are loc este, desigur, un adevăr la care se ajunge doar prin credinţă.

Natura necesităţii învierii, care poate fi cunoscută doar prin raţiune, este un argument principal împotriva oricărei posibilităţi a adevărului despre reîncarnare. Problema mortalităţii trupului a fost pusă în discuţie pentru prima dată de către Platon. El a descoperit faptul că sufletul are parte spirituală, inteligenţa. De îndată ce a descoperit spiritul, întrebarea a fost ce se întâmplă cu trupul. Pentru Platon, există o parte spirituală a sufletului unde acesta experimentează cunoaşterea formelor spirituale. Metoda prin care se ajunge la aceasta este negarea experienţei simţurilor, pentru că materia este opacă. Astfel, trupul este tratat ca o închisoare, şi el a fost de părere că partea spirituală a sufletului exista într-o lume ideală înainte de a intra în materie. În această lume ideală, sufletul a cunoscut formele spirituale, şi apoi le-a uitat când a intrat în materie. Cunoaşterea înseamnă aducere aminte, iar cel mai bun mod de a face acest lucru este negarea trupului, care e o închisoare. Învierea spiritului era singurul lucru important pentru el.

Totuşi, Aristotel l-a corectat pe Platon, spunând că sufletul este o foaie albă la naştere; cunoaşterea nu este aducere aminte, ci abstracţie prin simţuri. Cu toate că sufletul poate acţiona într-un mod care transcende materia în abstractul ei, Aristotel a vorbit în mod echivoc despre imortalitatea sufletului. Într-un loc, a spus că este nemuritor, bazându-se pe acţiunea sufletului care este spirituală; dar, într-un alt loc, el a sugerat că sufletul poate muri odată cu trupul. Motivul pentru acest lucru este faptul că sufletul este forma trupului, şi ele trebuie să meargă împreună. Sufletul exprimă perfect individul material care se găseşte în trup, şi astfel sufletul şi trupul sunt două principii esenţiale care vor alcătui fiecare fiinţă umană. Sufletul este „forma” trupului.

Biserica a acceptat această explicaţie a relaţiei dintre suflet şi trup. „Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă încât sufletul trebuie să fie considerat forma trupului” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 365). Reîncarnarea nu poate fi atunci adevărată, pentru că trupul individual nu poate fi înlocuit cu sufletul. Fiecare trup exprimă în mod perfect fiecare suflet. Aceasta creează o enigmă pentru raţiune. Dacă sufletul este nemuritor, iar sufletul şi trupul există într-o unitate completă a unei singure naturi, atunci trupul nu ar trebui să moară. Însă o face. Aceasta conduce la problema înţelegerii destinului uman bazându-ne doar pe raţiune.

Când Cristos a înviat din morţi, El a rezolvat dilema. Sufletul este forma trupului, şi Dumnezeu este viaţa sufletului. Însă trupul poate trăi fără posibilitatea de a muri din nou doar prin harul şi puterea lui Dumnezeu. Aşa cum a fost cazul argumentelor din raţiune, trupul care învie trebuie să aibă o parte a materiei trupului original, chiar dacă este numai ADN-ul care era original în uniune cu sufletul. Cristos a demonstrat că era trupul Său, şi nu al altcuiva, prin faptul că a mâncat peşte şi prin invitarea apostolilor la a-i atinge fizic urmele rănilor. Desigur, este într-o relaţie diferită cu sufletul decât cea pe care o avea trupul în această lume, şi totuşi este acelaşi trup. Aşadar, reîncarnarea nu poate fi susţinută de credinţă, după cum nu poate fi susţinută nici de raţiune.

Întrebare: Am auzit recent că unii teologi susţin că Isus a mers în iad după moartea Sa ca păcătos. Este posibil?

Coborârea la iad

Coborârea la iad

Răspuns: Această opinie nu poate fi susţinută din câteva motive: în primul rând, din cauza naturii pedepsei pe care a suferit-o Cristos pentru ispăşire; în al doilea rând, din cauza naturii suferinţei iadului în teologia catolică. În coborârea la iad, Cristos merge să evanghelizeze întreaga omenire, care a mers înaintea Lui în timpul celor trei zile în care sufletul a fost separat de trupul Său aflat în mormânt, pe pământ. Acest iad este de fapt sheol în ebraică sau hades în greacă, şi se referă pur şi simplu la locuinţa morţilor sau a celor care sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu. Catehismul explică bine: „Într-adevăr, acesta este, în aşteptarea Răscumpărătorului, condiţia tuturor celor care au murit, răi sau drepţi, ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică, după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr, care a fost primit în sânul lui Abraham” (CBC, nr. 633) Cristos coboară pe tărâmul celor morţi pentru a predica şi pentru a arăta celor care au crezut în El, fie ei iudei sau păgâni, că păcatul originar a fost răscumpărat de El prin cruce. Sfinţii din Vechiul Testament se numără printre aceste sfinte suflete. Merge pentru a-i lua cu El în cer.

Nu este necesar în niciun fel ca El să împărtăşească pedeapsa naturii lor, prin care sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu până la venirea lui Mesia. Aceasta este dificultatea pentru care Cristos a venit pe pământ să o rezolve, şi anume: „lucrarea răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc, căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare” (CBC, nr. 634). A sugera altceva este a pune la îndoială faptul că moartea lui Cristos a fost împlinirea completă a răscumpărării Sale, într-un anumit sens. Când Isus a intrat pe acest tărâm, a făcut-o pentru a fi adorat ca Dumnezeu făcut Om de aceste suflete sfinte, şi pentru a împlini ceea ce Sf. Paul spune în marele imn din Scrisoarea către Filipeni: „În numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor din adâncuri” (2,10).

Există o pictură minunată, atribuită lui Fra Angelico, cu coborârea la iad, în care Cristos, ţinând în mână steagul învierii, dărâmă piatra, iar cei care au crezut în El aleargă pentru a-l adora. Între timp, într-un loc întunecat, îndepărtat, satana plânge venirea Lui. După cum spune vechea predică din Oficiul Lecturilor din Sâmbăta Sfântă: „Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să îi trezească pe cei care dormeau din veci. Dumnezeu a murit în trup, iar iadul tremură de frică. A mers în căutarea părinţilor noştri, ca după oaia pierdută.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *