Despre Crezul Apostolic (X)

Teme: Teologie.
Etichete: , , .
Publicat la 23 octombrie 2013.
Partea 10 din 10 din seria Despre Crezul Apostolic.
Print Friendly

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

10. Iertarea păcatelor

Isus iartă

Isus iartă

Este profund semnificativ faptul că Crezul Apostolilor afirmă credinţa noastră în iertarea păcatelor imediat după ce a mărturisit credinţa noastră în Sfânta Biserică Catolică. Aceste două mistere sunt legate între ele. Isus înviat le-a spus discipolilor Săi: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele Lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri” (Luca 24,46-48). Ce le-a spus Mântuitorul de fapt? Nu numai că Evanghelia va fi predicată tuturor naţiunilor, ci şi că păcatele le vor fi iertate celor care se căiesc.

Elementul-cheie în acest articol al Crezului este acela că Biserica fondată de Cristos are puterea reală de a ierta păcatele în Numele Lui. Prin urmare, noi credem nu numai că Dumnezeu este milostiv şi că El îi iartă pe cei care se căiesc de greşelile lor. Noi credem că Isus a încredinţat Bisericii Sale participarea la puterea Sa divină de a şterge vina şi pedeapsa pentru păcate, la fel cum a făcut El Însuşi în timpul activităţii Sale publice în Palestina. Această afirmaţie stă în inima creştinismului catolic. Noi credem că acelaşi Isus care i-a spus paraliticului: „Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate”, şi femeii păcătoase în casa lui Simon fariseul: „Păcatele ţi-au fost iertate” (Matei 9,2; Luca 7,48), îşi continuă misiunea de vindecare a sufletelor prin Biserica pe care a fondat-o.

Ceea ce se proclamă aici nu este numai milostivirea lui Dumnezeu, ci şi faptul că El este cel care literalmente iartă păcatele prin intermediul Bisericii aici, pe pământ. Astfel, păcatele sunt şterse prin Sacramentul Botezului, aşa cum s-a întâmplat în Duminica Rusaliilor. Iar păcatele făcute după Botez sunt şterse prin ceea ce Biserica numeşte „puterea cheilor”. Nu toţi creştinii au această putere, ci numai aceia care au fost hirotoniţi preoţi. Acesta este modul în care Biserica a înţeles dintotdeauna cuvintele lui Cristos din seara Duminicii Paştelui, când le-a spus apostolilor: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,22-23).

Afirmând că nimeni altul în afară de Dumnezeu nu poate ierta păcatele, fariseii au protestat atunci când Isus i-a spus paraliticului care fusese coborât prin acoperiş în faţa Lui: „Fiule, îţi sunt iertate păcatele” (Marcu 2,5). Dar Dumnezeu poate împărtăşi această putere fiinţelor omeneşti. Biserica are credinţa că participă la această putere divină de a ierta păcatele. Acesta este cel mai mare dar pe care Cristos cel milostiv l-a lăsat moştenire unei lumii păcătoase până la sfârşitul timpului.

11. Învierea morţilor

Noi credem nu numai că sufletul omului este nemuritor, ci şi că trupul este destinat să învie nemuritor din mormânt. Spre deosebire de sufletele noastre, care, ca substanţă spirituală, sunt nemuritoare, trupurile sunt muritoare prin natura lor. Dar ele nu au fost create supuse morţii, conform planului iniţial al lui Dumnezeu pentru omenire. Păcatul protopărinţilor noştri i-a lipsit însă pe ei şi pe urmaşii lor de darul nemuririi trupeşti. Noii toţi trebuie să murim, pentru că toţi suntem păcătoşi. Una dintre cele mai mari contribuţii ale creştinismului la înţelepciunea umană este învăţătura sa clară despre nemurirea atât spirituală cât şi trupească.

În Vechiul Testament, cea mai clară revelaţie despre nemurirea sufletului se află în Cartea Înţelepciunii, unde se spune: „Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu şi niciun chin nu se va atinge de ele. În ochii celor nepricepuţi, păreau că mor, şi ieşirea lor era considerată o nenorocire, plecarea de la noi, distrugere, dar ei sunt în pace. Şi dacă în văzul oamenilor sunt pedepsiţi, speranţa lor este plină de nemurire. Fiind disciplinaţi cu puţine [suferinţe], li s-au făcut multe binefaceri” (Cartea Înţelepciunii 3,1-5). Noul Testament confirmă învăţătura veterotestamentară despre nemurirea sufletului. Domnul nostru ne-a spus-o cât se poate de clar: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă” (Matei 10,28).

Atunci când a fost formulat Crezul Apostolic, nu s-a menţionat nimic explicit despre suflet. Omisiunea a fost intenţionată, ca să nu apară ideea că sufletul moare şi apoi învie odată cu trupul. Un alt motiv pentru care nu se vorbeşte decât despre învierea trupului a fost respingerea ereziei lui Hymeneus şi Philetus din secolul I. Ei afirmau că referinţele biblice la înviere nu au în vedere trupul, ci numai învierea sufletului din moartea păcatului la viaţa harului. Din acest motiv, Crezul mărturiseşte credinţa în învierea reală a trupului.

Dovezi din Sfânta Scriptură

Deja în Vechiul Testament, Iov i-a contrazis pe „prietenii” săi care îl sfătuiau să recunoască faptul că păcatele lui sunt cauza nenorocirii lui. Nu, a răspuns Iov, motivul real pentru suferinţa lui este misterul unui Dumnezeu drept, pe care el îl numeşte cu ezitare „duşmanul meu”. Apoi Iov afirmă: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua de pe urmă mă voi ridica din pământ şi voi fi din nou îmbrăcat cu pielea mea şi cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeul meu” (Iov 19,25-26). Faptul că Isus a înviat mai mulţi oameni din morţi arată că Dumnezeu doreşte ca trupul omenesc să fie iarăşi unit cu sufletul. Iar Învierea Sa din morţi în Duminica Paştelui este dovada supremă că şi noi suntem destinaţi, prin puterea Sa, să înviem într-o zi din mormânt.

Isus a prevestit că va învia din morţi în două momente dramatice. Atunci când a promis Preasfânta Euharistie, Isus a afirmat: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (Ioan 6,54). Înainte de învierea lui Lazăr, Marta i-a spus plângând lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!” Mântuitorul a asigurat-o: „Fratele tău va învia”. Marta a răspuns: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”. Apoi Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi” (Ioan 11,21.23-25).

Cea mai amplă şi mai explicită învăţătură din Sfânta Scriptură referitoare la învierea cu trupul se află la Sf. Paul, în prima Scrisoare către Corinteni. Întreg capitolul 15, alcătuit din 58 de versete, este despre învierea finală a trupului în ziua de pe urmă. Este apogeul discursului apostolului despre iubirea altruistă, care va fi răsplătită în eternitate, nu numai în suflet, ci şi în trup.

Învierea este raţională

Învierea noastră cu trupul este cunoscută, desigur, prin credinţă, ca parte a revelaţiei lui Dumnezeu făcute omului, dar în acelaşi timp este în concordanţă şi cu raţiunea umană. Sf. Paul face o comparaţie cu ceea ce cunoaştem din natură: „Ceea ce semeni tu nu prinde viaţă dacă mai întâi nu moare. Şi ceea ce tu semeni, nu semeni trupul care va fi, ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altă plantă, însă Dumnezeu îi dă trup după cum vrea şi fiecăreia dintre seminţe îi dă trupul propriu” (1Corinteni 15,37-38). Ceva asemănător are loc când moare trupul nostru. Este, să spunem aşa, semănat în pământ. Apoi, la timpul hotărât de Dumnezeu, El va ridica din această sămânţă îngropată trupul umanităţii noastre glorificate.

Părinţii Bisericii au insistat îndelung asupra acestor comparaţii. Soarele, spuneau ei, dispare în fiecare zi din faţa noastră, ca şi cum ar muri, şi apare din nou, ca şi cum ar învia. Copacii îşi pierd frunzele toamna şi apoi, ca şi cum ar învia, înfrunzesc din nou. Seminţele mor putrezind în pământ, apoi învie iarăşi, germinând. Dar aici sunt mai multe lucruri de spus decât simplele comparaţii cu natura. Sufletele noastre sunt nemuritoare şi au tendinţa naturală să se reunească cu trupul. Separarea lor permanentă de trup ar fi contrară naturii umane. Prin urmare, este logic ca sufletele noastre să fie reunite cu trupurile noastre. Mântuitorul Însuşi a recurs la acest argument în discuţia Lui cu saduceii, care negau învierea trupului (Matei 22,23-33).

Mai există un argument logic privind credinţa în învierea trupului. În timpul vieţii pe pământ, îl slujim pe Dumnezeu nu numai cu sufletele, ci şi cu trupurile noastre. Prin urmare, este drept ca răsplata noastră în eternitate să nu fie numai spirituală, ci şi trupească. Nu este de mirare aşadar că Sf. Paul a spus: „Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii” (1Corinteni 15,19). Apostolul vrea să spună că chiar dacă sufletul ar învia fără trup, tot s-ar bucura de fericire în viaţa viitoare. Dar exclamaţia sa trebuie să se refere la omul întreg. De ce? Pentru că dacă trupul nu primeşte răsplata pentru truda sa de pe pământ, cei care au îndurat multe încercări şi suferinţe – în trup şi în suflet – ar fi într-adevăr „cei mai de plâns dintre toţi oamenii”. În fine, nu suntem îngeri, ci fiinţe omeneşti, şi formăm un întreg, trup şi suflet. Sufletul nu poate fi perfect fericit dacă întregul nostru, trup şi suflet, nu se bucură de răsplata pe care Dumnezeu a promis-o celor care îl iubesc.

Toate fiinţele omeneşti vor învia

Deşi în Sfânta Scriptură se pune accentul pe învierea celor drepţi, credinţa ne spune că toate fiinţele umane, cei drepţi şi cei nedrepţi, vor învia din mormânt. Cuvintele atotcuprinzătoare ale Sf. Paul o exprimă clar: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Corinteni 15,22). Desigur, starea tuturor celor care vor învia nu va fi aceeaşi. Într-una dintre cele mai categorice profeţii ale Sale, Isus a spus de ce şi cum anume va judeca întreaga omenire în ziua de pe urmă.

„Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi chiar acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi, vor trăi, căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine şi i-a dat puterea să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit răul, spre învierea judecăţii” (Ioan 5,25-29). Revelaţia divină ne vorbeşte mai departe despre două categorii de oameni care vor învia în ziua de pe urmă: cei care au murit în secolele trecute şi cei care vor fi vii în Ziua Judecăţii. Aceştia din urmă mai întâi vor muri şi apoi vor învia şi ei din morţi cu restul omenirii (1Tesaloniceni 4,16-17).

Fiecare persoană va primi propriul său trup

Toate mărturiile din Vechiul şi Noul Testament indică faptul că fiecare dintre noi va fi unit cu propriul său trup individual. Iov aşteaptă ziua când „în propriul meu trup îl voi vedea pe Dumnezeu… ochii mei îl vor vedea pe El” (Iov 19,26-27). Sf. Paul ne reaminteşte de asemenea că „această fiinţă muritoare trebuie să se îmbrace în nemurire” (1Corinteni 15,53).

Acest lucru se înţelege de la sine. Ar fi de neconceput ca la înviere să nu fim în esenţă aceleaşi persoane care am fost în cursul vieţilor noastre muritoare pe pământ. Ca persoane, avem propriul trup şi suflet. Pe durata separării temporare a sufletului de trup, fiecare aparţine în continuare fiecăruia dintre noi, ca fiinţe umane distincte. Când trupurile noastre vor fi reunite cu sufletele noastre, acestea vor fi propriile noastre trupuri şi nu ale altora. Vor fi trupurile noastre şi nu o altă nouă creatură, care nu a mai existat înainte.

Toate acestea concordă cu întregul conţinut al revelaţiei divine. Persoana individuală, fiecare cu propriul său trup unic unit cu propriul său suflet unic, este aceea care va învia în Ziua Judecăţii, ca să primească recompensa dreaptă pentru conduita sa umană individuală pe care a avut-o în trup şi în suflet pe durata vieţii sale muritoare pe pământ.

Calităţile trupului înviat

Putem începe reflecţiile noastre despre trupul înviat împreună cu Sf. Paul. Calitatea de bază a trupului înviat va fi nemurirea. Urmând exemplul lui Cristos, care este „primul rod al învierii celor adormiţi”, şi prin puterea Sa, „la fel toţi oamenii vor fi aduşi la viaţă în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos, la venirea Lui” (1Corinteni 15,20.22-23). În consecinţă, „ultimul duşman care va fi nimicit este moartea”, astfel încât „moarte nu va mai fi” (1Corinteni 15,26; Apocalips 21,4). De remarcat că şi cei răi vor învia şi vor fi nemuritori. Totuşi, fiind condamnaţi la suferinţa veşnică, ei „vor căuta moartea şi nu o vor găsi, vor dori să moară dar moartea va fugi de ei” (Apocalips 9,6). Nemurirea trupească va fi aşadar moştenirea comună şi pentru cei mântuiţi şi pentru cei pierduţi.

Calităţile speciale ale trupului glorificat. Sf. Paul identifică patru calităţi distinctive ale trupurilor glorificate ale celor mântuiţi: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în ruşine şi se învie în mărire; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere, se seamănă un trup firesc şi învie un trup spiritual” (1Corinteni 15,42-44). Încă din secolul I, Biserica a dezvoltat această doctrină revelată despre calităţile trupurilor înviate ale celor drepţi. Aceste calităţi au primit următoarele denumiri: impasibilitate, strălucire, agilitate şi subtilitate.

  • Impasibilitatea înseamnă că trupul înviat nu va mai fi supus durerii sau vreunei neplăceri de orice fel. Frigul muşcător nu va afecta trupul glorificat, nici căldura arzătoare şi nici vreo altă forţă a naturii nu îi va mai putea face rău. Pentru că nu va mai exista moarte, nu va mai exista nici preludiul pământesc al morţii, durerea şi boala.
  • Strălucirea descrie proprietatea trupului glorificat care îl va face să strălucească asemenea soarelui. Isus a spus: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13,43). Mântuitorul a arătat cum este această strălucire în momentul schimbării Sale la faţă „pe un munte înalt”. Acolo, în prezenţa lui Petru, Iacob şi Ioan, „i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele Lui au devenit albe ca lumina” (Matei 17,1-2). Această strălucire nu va fi la fel de intensă la toate trupurile glorificate. După înviere, toate trupurile glorificate vor fi impasibile, dar strălucirea lor va diferi de la o persoană la alta. Aşa cum a explicat Sf. Paul, „una este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii şi alta este strălucirea stelelor, căci o stea diferă de altă stea în strălucire. Tot la fel este şi învierea din morţi” (1Corinteni 15,41-42).
  • Agilitatea este calitatea trupului înviat care îl eliberează de povara materială care acum îl trage în jos. El se va putea mişca cu cea mai mare uşurinţă şi rapiditate, după cum va dori. La aceasta se referă apostolul atunci când spune că trupurile noastre sunt semănate acum în slăbiciune, dar în ziua de pe urmă vor învia în putere.
  • Subtilitatea corespunde la ceea ce Sf. Paul numeşte „trup spiritual”. Fără a înceta să fie material, adică aflat în spaţiu şi perceptibil simţurilor, trupul glorificat va fi complet sub controlul spiritului. El va asculta întru totul de suflet.

Fundamentul acestor calităţi minunate ale trupului înviat constă în vederea lui Dumnezeu faţă către faţă de care se bucură sufletul. Viziunea beatifică înseamnă tocmai această vedere faţă către faţă. Ea beatifică sufletul, adică face sufletul omenesc perfect fericit prin vederea Preasfintei Treimi, dar în acelaşi timp beatifică şi trupul împreună cu sufletul, în bucuria de nedescris a viziunii directe a celor Trei Persoane ale infinitei Dumnezeiri.

În încheiere, o observaţie privind starea trupului glorificat poate să răspundă unor eventuale întrebări. Cum vor fi trupurile noastre glorificate după ziua de pe urmă în comparaţie cu trupurile pe care le-am avut pe pământ? În tradiţia creştină, răspunsul cel mai detaliat îl oferă Sf. Augustin, în trei capitole întregi din opera sa „De Civitate Dei” („Despre Cetatea lui Dumnezeu„), din care prezentăm mai jos câteva pasaje. Se înţelege că nici o parte a trupului nu va mai fi deteriorată, astfel încât să producă vreo diformitate… Toată frumuseţea trupului constă în proporţia părţilor, împreună cu caracterul agreabil al culorilor. Când nu există proporţie, ochiul este deranjat, fie pentru că ceva lipseşte, este prea mic sau prea mare. Prin urmare, nu va mai exista vreo diformitate rezultând din lipsa de proporţie în acea stare în care tot ceea ce a fost greşit este corectat şi tot ce a lipsit este împlinit prin mijloacele pe care le oferă Creatorul. Tot ceea ce este în exces va fi îndepărtat, fără a se distruge integritatea substanţei.

La învierea trupului, acesta va fi în forma pe care a atins-o sau ar fi trebuit să o atingă în floarea tinereţii, şi se va bucura de frumuseţea care vine din simetria şi proporţia tuturor componentelor sale (De Civitate Dei, III, 19-21). Reflecţiile acestea privind învierea trupului sunt de mare valoare. Ele ne ajută şi ne susţin pe durata întregii vieţi, asigurându-ne că eforturile noastre nu sunt în zadar. Mai presus de toate, ne oferă promisiunea de a fi glorificaţi la fel ca Isus, cu condiţia să răbdăm ca El. La aceasta ne încurajează primul Episcop al Romei: „Întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la arătarea gloriei Lui” (1Petru 4,13). Secretul este să credem aceasta şi să acţionăm în conformitate cu ceea ce credem.

12. Viaţa veşnică

Articolul final din Crezul Apostolic este în acelaşi timp cel care deschide larg uşa vieţii noastre spirituale. Într-un anume sens, viaţa veşnică este de fapt viaţa spirituală. Aşa cum apare clar din Sfânta Scriptură, viaţa eternă începe la Botez (Romani 6,4). Este o viaţă nouă, care începe prin unirea cu moartea lui Cristos, simbolizată şi realizată în Botez (Romani 6,4). Aceasta este moarte după trup (Romani 8,12), dar şi înviere din viaţa de păcat (Romani 6,13). Este aşadar o viaţă de sfinţenie (Romani 5,18.21), o viaţă activă de creştin (1Corinteni 4,11). Este viaţa trăită împreună cu Isus cel Înviat (Romani 8,11). Am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Isus şi mântuiţi de El prin participarea la viaţa Sa (Romani 8,11). Toate acestea constituie „viaţa veşnică”, pe care o trăim şi în această lume, înainte de a intra în eternitate.

Înţelegerea celor două dimensiuni ale vieţii veşnice – aici pe pământ şi în viaţa de apoi – are o serie de implicaţii, una dintre acestea fiind faptul că viaţa veşnică este în esenţă viaţa supranaturală. Viaţa veşnică este naturală numai pentru Dumnezeu şi aparţine de drept numai Lui. Ea este dincolo de natural, prin urmare deasupra drepturilor sau pretenţiilor oricărei creaturi, fie om, fie înger. Viaţa veşnică înseamnă nu mai puţin decât participare la însăşi viaţa lui Dumnezeu, prin har aici jos şi în slavă sus în ceruri.

Adjectivul „etern” aplicat vieţii înseamnă aşadar nu numai durată fără sfârşit după moartea trupului, ci şi participarea la însăşi viaţa lui Dumnezeu, care este eternă fiindcă este viaţa Sa, numai şi numai a Sa. În repetate rânduri, Sfânta Scriptură nu numai că afirmă că Dumnezeu este etern, ci Îl identifica drept Dumnezeu fiindcă numai El este etern, în sensul absolut al cuvântului. Astfel, despre Abraham stă scris că „L-a invocat pe Yahweh, Dumnezeul cel veşnic” (Geneză 21,33). „El a creat cerurile şi pământul. Deşi ele trec, El rămâne Cel Care Este, iar anii Lui nu se sfârşesc niciodată” (Psalm 102,26-28). Adjectivul „etern” (în limba greacă = aionios) se aplică lui Dumnezeu, cu sensul de existenţă care transcende timpul (Romani 16,26).

Dumnezeu este Alpha şi Omega – prima şi ultima literă a alfabetului grecesc – fiindcă El este din veşnicie până în veşnicie (Apocalips 1,8). Numai El este fără început, fiindcă El există dintotdeauna, şi fără de sfârşit, fiindcă El va exista întotdeauna. Însăşi esenţa Sa este aceea de a exista. Numai El este cel care nu poate să nu existe. Iar noi avem privilegiul să participăm la însăşi această viaţă a Preasfintei Treimi în ceea ce numim „timp”, hărăziţi să ne bucurăm împreună cu Dumnezeu, atunci când El ne cheamă la viaţa cea veşnică (anionios) (Matei 25,46). Mai departe ne vom concentra atenţia asupra vieţii veşnice în „viaţa de apoi”, articol cu care se încheie Crezul din Niceea şi care reprezintă punctul principal al preocupărilor Bisericii în comentariile la Crezul Apostolic din cel de-al doilea mileniu al său.

Cerul ca vedere a lui Dumnezeu

Biserica Catolică identifică cerul drept locul şi condiţia fericirii perfecte. Fericirea aceasta constă în primul rând în vederea nemijlocită a lui Dumnezeu. Ce înseamnă această „vedere nemijlocită a lui Dumnezeu”? În învăţătura infailibilă a Bisericii (Papa Benedict al XII-lea, Benedictus Deus, 1336) sufletele din cer „văd esenţa divină cu o vedere intuitivă şi chiar faţă în faţă, fără interpunerea vreunei creaturi” între Dumnezeu şi sufletul omului. „Mai degrabă, esenţa divină se manifestă ea însăşi direct sufletului omenesc în mod deplin, clar, deschis”. Ca urmare, „cei care văd esenţa divină în acest fel, dobândesc o mare bucurie”. Şi datorită acestei viziuni şi bucurii, sufletele „sunt cu adevărat binecuvântate şi au viaţa şi odihna veşnică.”

Câteva cuvinte din această definiţie necesită câteva explicaţii:

  1. Viziunea beatifică a lui Dumnezeu este intuitivă. Aceasta înseamnă că nu este rezultatul raţiunii sau al reflecţiei.
  2. Este o vedere faţă către faţă a Preasfintei Treimi. Nimic nu se interpune între suflet şi Dumnezeu.
  3. Este perceperea directă a cine este Dumnezeu, fără interpunerea vreunei creaturi drept canal sau mediu între suflet şi Creatorul său.
  4. Este atât de intimă, încât am putea-o compara cu cunoaşterea pe care o avem despre noi înşine.
  5. Dumnezeu se revelează pe sine însuşi în mod deplin, deschis şi clar fiindcă El se dezvăluie personal şi nu prin intermediul creaturilor finite pe care El le-a făcut.

Pe pământ, chiar şi cea mai profundă cunoaştere pe care am putea-o avea despre Dumnezeu este prin comparaţie cu lumea pe care El a creat-o. În cer, însă, toate acestea se vor schimba. „Iubiţilor”, scria apostolul Ioan celor dintâi creştini, „acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” (1Ioan 3,2). Vom vedea însăşi realitatea lui Dumnezeu.

Bucuria cerească în Dumnezeu şi în creaturile Sale

În afară de vederea nemijlocită a lui Dumnezeu în ceruri, ne vom bucura de asemenea de creaturile Sale. Lucrul acesta nu trebuie să ne pară ciudat, fiindcă deja în cursul vieţii noastre pământeşti Dumnezeu doreşte să ne bucurăm de creaturile Sale – întotdeauna după El, fireşte. Cristos a comparat cerul cu un ospăţ de nuntă; El a promis paradisul tâlharului bun pe Calvar; şi a vorbit despre lăcaşurile multe pe care El merge să ni le pregătească în cer.

În cer ne vom putea folosi întru totul minţile şi voinţele noastre, iar după înviere, trupurile nostru vor fi părtaşe la bucuriile cereşti. Putem să credem că orice cunoaştere dobândită pe pământ va fi dusă în glorie, împreună cu amintirea experienţelor trecute, cu condiţia ca acestea toate să contribuie la fericirea noastră. În cer există de asemenea comunicare mentală şi afectivă. De ce? Pentru că cerul este o societate. Aşa cum descrie Sf. Ioan, el este „cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou” (Apocalips 21,2).

Puţini autori au mai adăugat ceva de-a lungul timpului la descrierea făcută bucuriilor cereşti de Sf. Toma de Aquino în lucrarea sa Expositio in Symbolum Apostolorum: „Viaţa eternă este împlinirea perfectă a dorinţelor, pentru că fiecare dintre cei binecuvântaţi va avea mai mult decât şi-a dorit sau a sperat. În această viaţă, nimeni nu-şi poate împlini dorinţele şi nici o creatură nu poate satisface năzuinţele omului. Numai Dumnezeu satisface şi depăşeşte infinit dorinţele omului – de aceea omul nu se poate odihni cu adevărat decât în Dumnezeu. ‘Tu ne-ai făcut, Doamne, pentru Tine Însuţi şi neliniştită este inima mea până ce nu se va odihni în Tine’ (Confessiones, 1). Deoarece în cer sfinţii Îl au pe Dumnezeu, este de la sine înţeles că dorinţele lor sunt satisfăcute iar gloria lor depăşeşte aşteptările lor. [Comentând invitaţia Domnului adresată celor aflaţi la dreapta Sa, în Ziua Judecăţii] ‘Intraţi în bucuria Domnului’, Sf. Augustin explică faptul că ‘întreaga bucurie nu va intra în cei bucuroşi, dar cei bucuroşi vor intra în bucurie’. ‘Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta’, cântă psalmistul, ‘care umple de bunătăţi pofta ta’ (Psalm 16,15; 102,5). De ce ‘săturat’? Fiindcă tot ceea ce aduce desfătare se va fi acolo din belşug.”

Dorinţa de delectare va fi perfect împlinită, fiindcă Îl vom avea pe Dumnezeu, care este Binele nostru cel mai înalt. Dorinţa de onoruri va fi împlinită în mod absolut, fiindcă aici se află întreaga onoare posibilă. Dorinţa de cunoaştere va fi împlinită fiindcă în cer vom şti natura tuturor lucrurilor. Vom cunoaşte atunci adevărul în întregime, şi orice vom dori să ştim, vom şti. Vom avea orice am dori să avem, împreuna cu viaţa veşnică. Dorinţa de siguranţă va fi şi ea împlinită, spre deosebire de ceea ce se petrece pe pământ, unde nu există siguranţă garantată. Cu cât cineva posedă mai mult şi are o poziţie mai înaltă, cu atât mai mari sunt motivele de teamă şi cu atât îşi doreşte mai mult. În viaţa veşnică, însă, nu există nici durere, nici trudă, nici frică. Dorinţa de companie plăcută va fi împlinită în compania tuturor celor binecuvântaţi. În cer, fiecare va împărtăşi cu alţii tot ceea ce are şi toţi se vor iubi unii pe alţii şi se vor bucura de fericirea tuturor. Astfel, bucuria şi veselia fiecăruia va fi la fel de mare ca bucuria tuturor.

În continuare, Sf. Toma de Aquino se asigură că nu avem nici o iluzie în privinţa alternativei la viaţa veşnică, la bucuria veşnică. La fel ca toţi marii comentatori ai Crezului Apostolic, el îşi încheie expunerea cu un rezumat al învăţăturii Bisericii despre iad. Sfinţii din ceruri vor avea toate aceste lucruri şi încă mult mai mult decât poate fi descris. Pe de altă parte, cei răi vor fi în moarte veşnică. Vor avea la fel de multă suferinţă şi durere pe cât de multă bucurie şi glorie au cei buni. Pedeapsa lor se agravează prin următoarele:

  • prin separarea de Dumnezeu şi de toate lucrurile bune. Aceasta este durerea pierderii, care corespunde aversiunii şi depăşeşte durerea simţurilor;
  • prin mustrări de conştiinţă. Totuşi, regretul şi chinul lor vor fi fără folos, fiindcă acestea nu vor veni din cauza urii faţă de păcat, ci faţă de pedeapsă;
  • prin intensitatea durerii simţurilor, determinată de flăcările iadului care vor tortura atât trupul cât şi sufletul. Ei se vor simţi ca şi cum ar muri mereu, dar fără să fie morţi şi fără să moară vreodată. Din această cauză chinul lor este descris ca moarte veşnică;
  • prin disperarea lor cu privire la mântuire. Dacă ar putea măcar să spere în eliberarea din agonia lor, pedeapsa lor ar putea şi uşurată. Dar fiindcă şi-au pierdut orice speranţă, durerea este infinit mai mare.

Timp de 19 secole, maeştrii spirituali ai Bisericii nu au încetat să insiste asupra contrastului puternic între „viaţa veşnică” şi „moartea veşnică”. Sfinţii Augustin şi Francisc de Assisi, Ecaterina de Siena şi Tereza de Avila, Ignaţiu de Loyola şi Alfons de Liguori, Thomas Morus şi Maximilian Maria Kolbe – toţi în felul lor au atras atenţia asupra concluziei care se impune de la sine: există o eternă diferenţă între rai şi iad. „Din acest motiv”, scrie Sf. Toma de Aquino, „omul trebuie să îşi aducă mereu aminte aceste lucruri, fiindcă aceasta îl determină să facă binele şi să fugă de rău”. Iată de ce Crezul Apostolic se sfârşeşte cu cuvintele „viaţa veşnică”, pentru ca aceasta să ne rămână bine întipărită în memorie.

„Fie ca noi să fim duşi la această viaţă de Domnul Nostru Isus Cristos, care este Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor. Amin.” Aceasta nu este doar o rugăciune, ci speranţa plină de încredere a oricui mărturiseşte Crezul Apostolic şi îl pune în practică.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *