Avortul: Cauzele lui

Teme: Bioetică.
Etichete: .
Publicat la 30 octombrie 2013.
Partea 2 din 4 din seria Problemele etice ale avortului.
Print Friendly

Autor: pr. Isidor Chinez
Sursa: Isichi.WordPress.com

O minune în desfăşurare

Piedici puse vieţii

Acest articol reprezintă prima (din patru) în care am împărţit un amplu material semnat de pr. Isidor Chinez şi folosit ca suport de curs la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.

3. Problemele etice ale avortului

La baza unei practici avortive răspândite şi facile există o voinţă hedonistă şi egoistă de refuz al unei noi vieţi, deşi nu toţi au o conştiinţă deplină şi explicită a acestui refuz, întrucât se trăieşte într-o cultură care banalizează avortul, umbrind şi chiar eliminând responsabilitatea şi culpa morală. Cu toate acestea „de multe ori alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic şi dureros, întrucât hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu este luată din motive pur egoiste şi de comoditate, ci pentru că se doreşte salvarea unor bunuri însemnate” (EV 58).

1. Cauzele care induc la avort

În funcţie de aceste „bunuri însemnate”, motivaţiile adoptate pot să se restrângă la următoarele:
– o sarcină nedorită,
– o sarcină din constrângere,
– o sarcină cu riscuri,
– o malformaţie a celui care urmează să se nască.

1) O sarcină nedorită

La bază poate să stea pur şi simplu refuzul unui copil dar şi o situaţie nefavorabilă primirii lui, determinată de diferite condiţii conjuncturale în care se poate afla femeia sau familia:

a) Condiţii economice: pot exista cazuri în care sarcina poate constitui o circumstanţă agravantă din cauza condiţiilor economice care influenţează asupra sănătăţii psihice a mamei. „Uneori există temerea că acela care se va naşte va avea asemenea condiţii de viaţă încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască” (EV 58). În acest caz sunt puse faţă în faţă persoana umană şi condiţiile economice: în confruntare prevalează condiţiile economice.

Pentru a lua o decizie justă din punct de vedere moral, trebuie pornit de la principiul de fond: persoana umană este cea mai mare valoare din lume şi transcende orice bun temporal şi orice consideraţie economică. „Nu există nici un om, nici o autoritate umană, nici o ştiinţă, nici o «indicaţie medicală», eugenetică, socială, economică, morală care să poată (…) da un titlu juridic valid unei poziţii directe, deliberate asupra unei vieţi umane inocente, adică o dispoziţie care să privească distrugerea ei, atât ca scop cât şi ca mijloc pentru un alt scop în sine, aceasta fiind ilicită” [10]. Economia trebuie aşadar să fie adaptată persoanei iar persoana să nu fie sacrificată în favoarea economiei.

b) Condiţiile sociale: numărul copiilor, obligaţia educării etc. Din punct de vedere ontologic, persoana are prioritate faţă de societate, întrucât la baza originii societăţii se află persoana umană. Societatea este deci pentru persoane şi a persoanelor. De aceea, atunci când societatea autorizează uciderea directă a unei persoane nevinovate loveşte valoarea de bază a întregii societăţi şi a fiecărei persoane.

Aceste dificultăţi, pe care nimeni nu le poate minimaliza, pot să stingă în femeie dorinţa de a avea un copil şi să o facă indispusă ca să primească plină de afecţiune o sarcină neaşteptată, dar ele nu pot niciodată să legitimeze recurgerea la avort. De fiecare dată trebuie înfruntată, rezolvată sau îndepărtată acea dificultate, nu suprimată viaţa, care constituie un bun superior, care nu poate fi comparat şi măsurat cu oricare alt bine care ar veni în conflict cu ea. Avortul nu este cale sau mijloc de reglementare a naşterilor sau a procreaţiei responsabile, iar dacă cineva îl vede ca pe un remediu în faţa unei sarcini neprevăzute sau după un act sexual iresponsabil, acest remediu este inacceptabil.

2) O sarcină din constrângere

Copilul în acest caz nu este rodul unei uniri sexuale libere şi deliberate, ci consecinţa unei violenţe carnale. Actul din care izvorăşte viaţa nu este o comuniune de iubire ci un afront, ceea ce poartă la o indispoziţie în a recunoaşte copilul: acesta nu este văzut ca dar de iubire ci ca semn de ultraj, care trebuie şters prin avort. Cazul este dramatic: sarcina contrazice aici logica generării umane şi această contradicţie ar justifica avortul (afirmă susţinătorii avortului).

A justifica avortul înseamnă însă a persista în logica şi în condiţia de violenţă care a dat origine acestui neajuns dramatic pentru femeie şi a răspunde cu altă violenţă. Nu se poate răspunde şi remedia o injurie cu altă injurie. De altfel, ar fi făcută împotriva unei fiinţe nevinovate şi cu o intensitate mai mare decât cea anterioară, căci este vorba de suprimarea unei vieţi. Nici nu se poate dubita despre natura şi demnitatea umană a celui conceput ca urmare a unui viol, pentru că cel zămislit nu-şi trage natura din calitatea relaţiei dintre cei care îi dau viaţă, ci din adevărul intrinsec propriu fiinţei, care de fapt este al unui individ uman.

Este importantă şi necesară calitatea relaţională, adică de soţi şi de părinţi, dar nu aceasta este aceea care determină demnitatea umană a celui care se va naşte, ci statutul biologic şi ontologic al rodului zămislirii. De aceea, o sarcină ca urmare a unui viol nu schimbă natura morală a avortului: cu alte cuvinte, nu legitimează suprimarea unui nenăscut care este – în ciuda tuturor – o creatură umană, recunoscută, primită şi iubită de Dumnezeu. În demnitatea sa care nu poate fi negată, este chemare adresată tuturor de a o recunoaşte, de a o primi cu iubire. Această chemare comportă şi trezeşte o convertire fundamentală, în stare să învingă infamia cu caritatea şi să transforme un act de violenţă într-un gest de iubire. Iar această iubire plină de caritate face posibilă recunoaşterea în acel nevinovat a unui fiu, care merită acceptarea şi bunăvoinţa maternă, părintească şi solidară.

3) O sarcină cu riscuri

a) Prezentarea problemei. Aici este vorba de condiţiile fizice de sănătate ale mamei şi o permanentă agravare a lor; este riscul pentru sănătatea şi viaţa mamei, care vrea să se salveze prin avort (aşa numitul avort „terapeutic”). Trebuie să distingem între un risc nemortal, care priveşte sănătatea, şi un risc mortal, care priveşte viaţa. Dacă în primul caz (risc pentru sănătatea mamei) recurgerea la avort apare în mod clar disproporţionată şi ilogică (căci este inacceptabil să tratezi un subiect bolnav prin suprimarea unui alt subiect), problema apare destul de complexă atunci când este vorba de al doilea caz (riscul mortal care priveşte viaţa mamei); o vom trata mai jos.

Viaţa fizică, chiar dacă nu reprezintă totalitatea valorilor persoanei, reprezintă primul fundament indispensabil al tuturor altor valori personale. De aceea suprimarea vieţii fizice a viitorului nou-născut prin avort, fie el şi „terapeutic”, echivalează cu compromiterea totală a tuturor valorilor temporale care se bazează în mod necesar pe viaţa fizică.

Principiul „terapeutic” este invocat aici în mod abuziv şi este extrapolat. De fapt, scopul terapeutic este indirect, direct se urmăreşte suprimarea unui bun suprem: viaţa. De aceea, opoziţia „sănătatea mamei – viaţa fătului” nu este în echilibru şi este răsturnată; apoi viaţa celui care urmează să se nască nu poate fi instrumentalizată în favoarea sănătăţii mamei: nu putem vorbi despre un bun principal care este viaţa mamei şi un bun secundar (subordonat celui principal) care este viaţa copilului.

Apoi nu trebuie să uităm că maternitatea reprezintă un risc în sine, ca orice altă datorie din viaţă, pentru sănătatea proprie. În această privinţă societatea, ştiinţa şi fiecare om au obligaţia etică de a se angaja în prevenirea prin mijloace legitime a situaţiilor de risc şi de deteriorare a sănătăţii gravidelor, pentru a garanta cea mai bună asistenţă de spitalizare celor care urmează să nască, pentru a orienta politica sanitară în sprijinul vieţii şi nu spre suprimarea ei. Angajarea etică de fond este aceasta: ştiinţa este pentru viaţă, societatea este pentru persoană [11].

b) Cazuri dramatice. Trebuie să admitem existenţa unor cazuri limită, în care conflictul alegerii între viaţa copilului ce urmează să se nască şi supravieţuirea mamei se pune în mod dramatic pentru părinţi, pentru cadrele medicale şi paramedici. Este vorba de o stare de pericol real şi grav atât pentru viaţa mamei cât şi a copilului; există trei situaţii:
– continuarea sarcinii ar duce la moartea mamei dar şi a copilului;
– avortul provocat ar salva viaţa mamei;
– continuarea sarcinii presupune moartea mamei, dar se speră salvarea copilului.

Ne oprim la primul caz care este mai complex şi mai grav. Unii moralişti, chiar provenind din mediul catolic, au căutat motivaţii care să justifice avortul în scopul salvării mamei, ţinând cont că alternativa ar fi moartea la amândoi. Să vedem cum putem rezolva această situaţie, ţinând cont de motivaţiile pe care le aduc susţinătorii liceităţii avortului în acest caz.

1) Există un conflict al obligaţiilor? Medicul are datoria să asigure viaţa mamei şi naşterea copilului; neputând să le facă pe amândouă, existând un conflict al stării de fapt şi nu în voinţa persoanelor, el alege obligaţia cea mai accesibilă: avortul. Trebuie să observăm însă că aici alegerea sa nu se îndreaptă spre o asistenţă prioritară acordată mamei, de care în mod involuntar depinde moartea fetusului; este o alegere ucigaşă, o acţiune directă de suprimare a fătului viu.

2) Fătul poate fi subordonat şi condamnat la moarte? Susţinătorii avortului în acest caz motivează că nu se poate vorbi de viaţă umană deplină atunci când un fetus este deja condamnat să moară singur: avortul în această situaţie poate fi considerat ca o anticipare a morţii, justificată în plus de salvarea mamei. Faptul însă că acel copil este sortit morţii nu constituie un motiv suficient pentru suprimarea lui. Nu putem spune că moartea naturală este acelaşi lucru cu uciderea directă (avort): atunci s-ar putea justifica (cu acest principiu) orice act de eutanasie.

3) Putem vorbi despre avort indirect? Apelând la principiul dublului efect (unul bun şi altul rău), susţinătorii avortului spun că în acest caz este permis ca acţiunea să fie considerată ca având ca scop un efect bun (salvarea vieţii mamei), chiar dacă indirect din ea se desprinde un efect negativ nedorit (moartea copilului). Însă nici în acest caz lucrurile nu se prezintă ca făcând parte din aceeaşi discuţie, pentru că în situaţia la care ne referim, acţiunea directă este suprimarea fetusului, efectul indirect fiind salvarea mamei. Deci nu putem vorbi aici despre principiul dublului efect.

În actul terapeutic trebuie să facem distincţie între mijloc şi consecinţă. Atunci când este practicat ca mijloc curativ pentru mamă, avortul este direct: este actul îndreptat spre suprimarea vieţii nevinovate şi prin urmare este ilicit din punct de vedere etic. În acest caz, actul medical este „în sine însuşi” avortiv: intervenţia terapeutică se reduce la avort. Este îngrijită mama sau i se previne un rău prin avort. În schimb, atunci când este consecinţă inevitabilă a unui act strict terapeutic, avortul este indirect. Actul medical „în sine însuşi” nu este avortiv ci curativ: vindecarea mamei nu este obţinută prin avort. Acesta (avortul) nu este nici scop nici mijloc al actului medical: este un efect secundar, posibil sau prevăzut, dar nu voit, doar tolerat, al unui act „în sine însuşi” terapeutic care nu se îndreaptă spre suprimarea vieţii.

4) Lipsa elementului absolut al normei este o altă motivaţie invocată pentru liceitatea avortului în acest caz. A nu ucide nu este o normă absolută, pentru că a avut deseori şi excepţii justificate cum ar fi legitima apărare în faţa unui agresor nedrept, sacrificiul pentru binele aproapelui, pedeapsa cu moartea. Însă nici acest raţionament nu se poate impune în cazul analizat, pentru că aici este vorba despre o viaţă nevinovată şi nu de un agresor nedrept sau de un vinovat care, cunoscând pedeapsa cu moartea, o încalcă în mod conştient. Cine se sacrifică pentru binele aproapelui o face dintr-un motiv superior şi adevărul este că nu el se omoară, ci alţii îl ucid în mod injust.

5) Concluzie: datoria medicului este să apere viaţa, atât a mamei cât şi a copilului, oferind toate mijloacele terapeutice pentru salvarea amândurora. Printre aceste mijloace nu poate figura cel al uciderii directe, care nu este nici un adevărat act medical, nici un act etic. Viaţa umană se poate pierde şi se pierde din mai multe cauze, dar viaţa nevinovată nu poate fi suprimată în mod direct, sub nici un motiv, fiind o valoare transcendentă, după cum nu poate fi sacrificată în mod direct de nimeni, nici măcar pentru salvarea cuiva. Admiţând derogări de la acest principiu şi insinuând afirmaţii de genul: „viaţă fără valoare”, „valoare subordonată”, „viaţă care nu este pe deplin umană” se deschide calea spre eutanasie sau spre oricare alt procedeu discriminatoriu.

La prima vedere, cazul cel mai simplu este prevederea morţii mamei, prin continuarea sarcinii, unită însă cu speranţa salvării copilului. Nu se poate alege viaţa mamei, printr-o acţiune directă de suprimare a copilului, pentru că nimeni nu are dreptul de alegere în viaţa altuia. Se poate încerca în acest caz o cezariană, care este o intervenţie normală, când există o speranţă de a salva copilul, la o femeie care stă să moară: dacă este posibil să se aştepte până în momentul morţii clinice, prin conectarea la plămânii artificiali, aşteptându-se moartea naturală a mamei. Este posibilă şi situaţia în care este necesar să fie menţinută „în viaţă” în mod artificial o femeie în moarte cerebrală, gravidă, cu scopul de a face ca fătul să atingă un stadiu de dezvoltare care să-i permită o viaţă autonomă în afara uterului [12].

4) O malformaţie embrională sau fetală

Descoperirea la embrion sau la fetus a unei boli congenitale sau a unei malformaţii care pot condiţiona întreaga existenţă a individului, iar adesea chiar numai dubiul cu privire la o astfel de prezenţă sau evoluţie degenerativă devin ulterior motiv de a recurge la avort. O lipsă la embrion sau la făt este considerată ca motiv adecvat pentru suprimarea vieţii prenatale, din cauza gravităţii invalidante. O astfel de alegere ar fi sugerată de milă, care vrea să evite o existenţă neplăcută pentru cel care se va naşte ca şi pentru alţii, ca şi de convingerea că o viaţă cu astfel de lipsuri nu ar exprima demnitatea şi valoarea unei vieţi „normale”.

Este de-a dreptul aparte o astfel de milă care vrea să remedieze un neajuns, oricât de permanent şi condiţionant ar fi, cu suprimarea subiectului: o milă care ucide este o contradicţie în termeni. La rândul său, o existenţă marcată de limite psiho-fizice sau, cum se spune, purtătoare de handicap este, desigur, limitată în libertatea sa exterioară, dar nu marcată în demnitatea sa ontologică. Un individ uman are valoarea prin „fiinţa” sa, nu prin „modul său de a fi”, şi cu atât mai puţin prin recunoaşterea care poate veni de la alţii, ţinând cont de calităţile psiho-fizice cu care este sau nu este dotat, aşa încât handicapul, oricât de invalidant ar fi, nu anulează, nu reduce valoarea fiinţei umane în ea însăşi.

Această demnitate necondiţionată şi de neşters nu îngăduie niciodată avortul selectiv sau eugenetic, cu care se tinde să se elimine embrionul sau fetus-ul care nu corespunde la anumite standarde de viaţă umană, standarde de altfel arbitrare, întrucât nimeni nu poate să-şi aroge puterea de a stabili caracteristicile cerute la care trebuie să răspundă o viaţă pentru a merita să fie trăită. În caz contrar, s-ar înlocui criteriul „sacralităţii vieţii” cu cel al „calităţii vieţii” (cf. EV 22-23), ajungându-se imediat la avortul eugenetic: o acţiune discriminatoare, chiar rasistă, care urmăreşte să suprime o viaţă care nu se ridică la aşteptări, întrucât este marcată de un deficit sau handicap; o acţiune care se configurează ca o adevărată şi proprie eutanasie prenatală.

Note
[10] PIUS AL XII-LEA, Către participanţii la Congresul Uniunii Catolice Italiene de Obstetrică (29.10.1951) în Discorsi e Radiomessaggi, XIII, Città del Vaticano 1969, 211-221.
[11] Cf. E. SGRECCIA – V. TAMBONE, Manual de bioetică, 144-145.
[12] Cf. E. SGRECCIA – V. TAMBONE, Manual de bioetică, 146-147.

Material preluat de pe blogul O antropologie creştină



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *