Arta de a trăi: Ale cui drepturi? Paradoxul relativismului moral

Teme: Morală.
.
Publicat la 31 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, nov/dec 2012

O problemă de drepturi?

O problemă de drepturi?

Ale cui drepturi sunt protejate într-o cultură relativistă? Tocmai în această privinţă societăţile relativiste se confruntă cu o gravă dilemă: cum poate o comunitate să arbitreze diferitele interese concurente ale indivizilor? Există multă retorică în lumea noastră modernă despre protejarea drepturilor umane şi a libertăţii fiecărui individ, dar ce se întâmplă dacă o persoană sau un grup doreşte să facă ceva care este direct contrar valorilor sau intereselor altcuiva? Cum decide o societate al cui „drept” sau a cui „libertate de alegere” să fie protejate?

Să luăm, de exemplu, următoarele dezbateri morale din timpurile noastre: Copilul din pântece are dreptul la viaţă? Sau mama are dreptul la a-şi avorta copilul? Patronul unei afaceri are dreptul de a spune public că crede în căsătoria dintre un bărbat şi o femeie? Sau persoana homosexuală din comunitate are dreptul să fie protejată de astfel de declaraţii publice, pe care le poate considera „discurs instigator”? Femeile au dreptul să primească contraceptive prin asigurarea lor de sănătate, chiar dacă lucrează pentru Biserica Catolică? Sau Biserica are dreptul să adere la învăţăturile ei morale şi să nu ofere contracepţie angajaţilor ei?

Cum determină o societate relativistă a cui libertate de alegere să fie protejată şi a cui să fie limitată? Într-o cultură care nu are nici o referinţă la un bine comun – care nu are o viziune comună asupra binelui din viaţa omului – aceste probleme nu au sorţi de izbândă. Ele rămân constant deschise dezbaterii şi total la voia întâmplării. Activiştii fac manevre în Washington. Grupuri se organizează pentru a protesta. Strategii încearcă să influenţeze opinia publică. Se fac compromisuri şi unii vor trebui să cedeze mai mult ca alţii. Un lucru este însă clar în acest proces: nu sunt protejate „drepturile” tuturor. În final, însăşi stabilirea a ce este drept uman şi ale cui drepturi să fie protejate este complet arbitrară.

O masă de indivizi

Viziunea relativistă despre lume exaltă eul autonom şi pune accentul pe libertatea individului de a face orice doreşte cu viaţa sa. Însă, aşa cum explica Fericitul Ioan Paul al II-lea, chiar dacă eul este promovat într-un mod absolut, individul tot se va întâlni cu alţii care au opinii diferite şi interese opuse care îi ameninţă propriile ţeluri. Şi aceste pretenţii rivale nu se pot rezolva uşor cu o perspectivă relativistă. În loc să facem apel la un bine comun şi un standard moral faţă de care trebuie cu toţii să răspundem pentru faptele noastre, tindem să rezolvăm aceste situaţii prin impunere, manipulare şi mişcări de putere. În loc să îl vedem pe aproapele nostru ca pe cineva cu care suntem uniţi în năzuinţa spre un ţel comun, îl vedem ca pe un obstacol în calea propriilor noastre dorinţe şi a modului nostru de viaţă.

Ca atare, Papa Ioan Paul al II-lea a scris în Evangelium Vitae: „Oamenii ajung în mod inevitabil la punctul în care se resping unul pe celălalt. Toţi ceilalţi sunt consideraţi duşmani de care trebuie să ne apărăm. Astfel, societatea devine o masă de indivizi puşi unul lângă altul, dar fără nici o legătură între ei. Fiecare doreşte să se afirme independent de celălalt şi într-adevăr intenţionează să facă să prevaleze propriile interese” (nr. 20). În faţa acestor interese concurente, nu poate fi protejată libertatea tuturor. Trebuie făcut un anumit compromis. „În acest mod, se pierde orice referinţă la valorile comune şi la un adevăr absolut obligatoriu pentru toţi, şi viaţa socială se hazardează în nisipurile mişcătoare ale relativismului complet”. Sfântul Părinte a continuat: „În acel punct totul este negociabil, totul este deschis pentru tocmeală: chiar şi primul dintre drepturile fundamentale, dreptul la viaţă” (nr. 20).

Odată ce drepturile omului sunt supuse negocierii, membrii mai slabi ai societăţii se vor afla la mila celor mai puternici. Papa Ioan Paul al II-lea a arătat că atunci când drepturile umane de bază ale unui copil nenăscut şi ale bătrânului, de exemplu, sunt negate de conducerile democratice moderne, un anumit grup de conducători politici sau chiar majoritatea populaţiei sunt cei care determină cine primeşte drepturi umane şi cine nu.

În acest fel, definirea drepturilor umane se bazează nu pe binele persoanelor individuale sau pe binele societăţii, ci pe interesele celor care sunt la putere – fie că este vorba de bogaţii lideri guvernamentali sau de cei care sunt capabili să modeleze opinia publică şi să influenţeze procesul politic. „Acesta este rezultatul sinistru al relativismului care domneşte nestingherit: ‘dreptul’ încetează să fie ca atare, deoarece nu mai este bazat ferm pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este supus voinţei părţii mai puternice. În acest fel, democraţia, contrazicându-şi propriile principii, se deplasează efectiv spre o formă de totalitarism” (nr. 20).

De ce să facem sacrificii?

Eticianul creştin Stanely Hauerwas ridică o importantă problemă în această privinţă. Oamenii tind astăzi să creadă că pot face ce doresc cu vieţile lor şi să fie persoane bune din punct de vedere moral atâta vreme cât nu rănesc sau limitează alegerile altor persoane. Hauerwas arată însă că aceasta este o mare iluzie înrădăcinată în individualismul timpurilor noastre – un individualism care uită cât de intercorelate sunt cu adevărat vieţile noastre. Deoarece persoanele umane sunt unite în solidaritate, toate formele de sisteme morale ne cer să facem sacrificii pentru alţii, într-un fel sau altul. Hauerwas explică: „Dacă suntem persoane cărora nu le pasă de nimic, în mod necesar ştirbim ‘libertatea’ altora. Ne purtăm însă ca şi când nu am face-o, ascunzând astfel de noi înşine şi de ceilalţi adevărul că suntem în mod necesar legaţi de alţii într-un mod care limitează reciproc vieţile noastre”.

El continuă: „de fapt, nici nu există un sistem moral care să nu le ceară celorlalţi să sufere pentru angajamentele noastre. Dar nu este nimic greşit să le cerem celorlalţi participe şi să se sacrifice pentru ceea ce considerăm că este bun. O preocupare mai potrivită e aceea dacă lucrul la care ne-am angajat este bun sau nu (The Peaceable Kingdom, p. 9). Aceasta este problema crucială. Nu este nimic greşit să le cerem oamenilor să facă sacrificii pentru o cauză bună. Dar oare viziunea creştină sau cea relativistă oferă o explicaţie mai bună la întrebarea de ce ar trebui să suferim pentru alţii? Din ambele perspective, indivizii nu vor putea întotdeauna să facă orice vor în viaţă. În ambele viziuni, oamenii se vor ciocni de alţii care le vor limita libertatea. Întrebarea este care viziune oferă un motiv mai bun pentru a face sacrificii pentru alţii?

În viziunea relativistă, limitarea libertăţii unui om nu se bazează pe ceea ce este bine pentru societate, ceea ce este bine pentru alţii sau ceea ce este bine pentru individul implicat. Ţi se cere să-ţi limitezi libertatea pur şi simplu pentru că altcineva îşi impune voinţa asupra ta – fie că este un membru mai încăpăţânat al familiei, o corporaţie mai mare, un grup de conducători politici, sau chiar majoritatea în societatea ta, care votează împotriva valorilor şi intereselor tale. Limitarea libertăţii tale nu este legată de dezvoltarea ta ca persoană umană sau de ceea ce este cel mai bine pentru comunitatea ta; mai degrabă se bazează pe interesele egoiste ale altcuiva. Şi acesta nu este un motiv convingător ca să îţi limitezi libertatea!

Împlinirea de sine prin dăruirea de sine

Perspectiva catolică, însă, pune apelul la limitarea propriei libertăţi într-un context mai larg, al dezvoltării umane. Dumnezeu ne-a făcut să trăim pentru ceilalţi, şi atunci când ne oferim vieţile ca un dar pentru alţii, descoperim sensul mai profund ale vieţilor noastre. Fără îndoială, iubirea sacrificială cere anumite limitări ale propriei libertăţi. Renunţăm la noi înşine pentru a sluji binele altcuiva. Această limitare nu este văzută însă ca un lucru negativ. Când ne dăruim pentru a-i sluji pe alţii, descoperim o împlinire mai mare în viaţă, deoarece trăim după cum ne-a creat Dumnezeu. Atunci când, de exemplu, un om dă cu mărinimie săracilor, el realizează o mai profundă împlinire în viaţă, crescând în generozitatea sacrificială. Jertfa nu este bună doar pentru săracii pe care îi ajută; este bună şi pentru el.

În mod similar, atunci când o femeie îşi slujeşte copilul nou-născut şi nu poate dormi bine noaptea timp de câteva luni, ea descoperă de asemenea o împlinire mai profundă în viaţă, trăindu-şi vocaţia ca mamă şi crescând în iubirea care se dăruieşte pe sine. Renunţarea la ea însăşi nu este o binecuvântare doar pentru nou-născutul ei; este o binecuvântare şi pentru ea. În viziunea catolică, sacrificiile nu sunt pur şi simplu limitatoare. Ele îmbogăţesc viaţa persoanei şi ne fac mai asemănători cu Cristos însuşi. Aşa cum spunea Conciliul Vatican II, omul „nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine” (GS, nr. 24).



One Comment

  1. Felicitări pentru publicarea acestui material plin de adevăr şi de înţelepciune… trăim într-adevăr într-o societate plină de egoism şi de individualism agresiv, care pretinzând că încurajează libertatea individului, susţine în realitate dreptatea celui mai tare… trist, dar adevărat, din păcate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *