Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (VII)

Teme: Teologie.
Etichete: , .
Publicat la 30 octombrie 2013.
Partea 7 din 7 din seria Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi.
Print Friendly


Cateheze pentru Anul Credinţei

Cateheze pentru Anul Credinţei

Special pentru acest An al Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 şi noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri şi adulţi, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulţilor de pr. Mihail Farcaş, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenţia autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicaţie adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulţi.

Art. 12
Viaţa veşnică

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul. Cred în viaţa veşnică. Amin. Între primele şi ultimele cuvinte ale Crezului se concentrează adevărurile esenţiale ale credinţei, drumul nostru spiritual, existenţa însăşi a celui credincios. Viaţa veşnică este chiar Dumnezeu, care este prezent între noi şi ni se arată în iubirea lui Cristos şi în darul Duhului.

Imagini ale vieţii veşnice

Atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament vorbesc adesea de venirea împărăţiei lui Dumnezeu, de viaţa veşnică. Bibilia, pentru a sugera ceea ce nu poate fi descris şi reprezentat, s-a folosit de imagini. Ele pot fi considerate ca nişte „figuri” care indică o nouă realitate: trebuie, aşadar, să fim conştienţi că ele sunt „departe de adevăr”.

Printre imaginile cele mai semnificative amintim: cina fastuoasă de nuntă care uneşte toate popoarele; bucuria fără de sfârşit în Ierusalimul ceresc; casa Tatălui; cerurile noi şi pământul nou; paradisul (termen folosit în versiunea greacă a Septuagintei care traduce un cuvânt ebraic care, literal, înseamnă „grădina lui Dumnezeu”).

Viaţa veşnică: aspiraţie a omului

Ce legătură este între viaţa veşnică şi cea pe care o trăim acum? Întâi de toate trebuie spus că noi nu avem experienţa vieţii veşnice, ci doar a acesteia, care este finită, limitată, caducă. Toate încercările de a prelungi viaţa sau pentru a asigura tinereţea pentru mai mult timp sunt falimentare. Nimic nu este mai sigur decât moartea: este singurul lucru asemănător tuturor oamenilor. Omul, care experimentează propria neîmplinire şi caducitate, are totodată experienţa, aspiraţia totalităţii, a plinătăţii, a împlinirii. Omul limitat aspiră la infinit, însă nu găseşte în viaţa proprie această totalitate în sensul unei împliniri reuşite.

Chemarea escatologică: îi vom cunoaşte voinţa

Între atâtea imagini biblice pe care Isus le-a folosit vorbind despre viaţa veşnică, nu este una care să o întreacă în profunzime pe cea de „judecată”. De ce, pentru a vorbi de viaţa fericită, foloseşte un astfel de cuvânt? Tatăl păstrează pentru toţi oamenii un destin de fericire veşnică. Dar este adevărat, de asemenea, că acest destin se află în mâinile noastre şi, de fapt, îl realizăm prin răspunsul nostru, libertatea şi responsabilitatea noastră. Viaţa pe care o am reprezintă o posibilitate foarte serioasă pe care Dumnezeu mi-o oferă pentru a ajunge în împărăţia sa, în deplina comuniune cu el.

Un viitor cert şi misterios

Şi când vorbeşte despre paradis, dar şi când se referă la realităţile ultime (purgatoriul, iadul, întoarcerea lui Cristos la sfârşitul timpurilor etc.), Biblia şi tradiţia creştină se folosesc de un vocabular bogat de imagini şi de simboluri. Aceste imagini şi simboluri nu trebuie înţelese în sens material, nici nu trebuie luate drept o descriere anticipată a realităţilor viitoare. Este nevoie să se cerceteze distincţia dintre conţinuturile esenţiale vehiculate de bogăţia imaginilor şi simbolurilor şi formele literare prin care sunt exprimate acele conţinuturi, în funcţie de experienţele umane dintr-o anumită epocă sau dintr-o anumită cultură.

Dumnezeu este viitorul nostru

Realităţile ultime – pe care noi le credem pe baza cuvintelor lui Cristos, care sunt interpretate în Biserică – nu trebuie să ne ofere ocazia de a dezvolta reprezentări dubioase care materializează în mod grosolan conţinuturile credinţei. În orice caz, este potrivit să ţinem cont că realităţile ultime ale judecăţii, purgatoriului, paradisului şi iadului nu sunt lucruri, ci realităţi personale, prezenţa sau absenţa unor anumite raporturi. Diferitele imagini referitoare la paradis vor să spună că acesta constă în comuniunea definitivă şi deplină cu Dumnezeu: cele referitoare la iad semnifică la rândul lor excluderea de la această comuniune.

Iadul: refuzul definitiv al lui Dumnezeu

Ne putem închipui că unii oameni care, în viaţa lor, au făcut mult rău vor ajunge cu siguranţă în iad. Acesta din urmă trebuie însă înţeles ca un pericol real pentru om, şi nu ca o sperietoare pentru copii: în acest sens trebuie înţelese şi anumite cuvinte dure spuse de Isus (Mt 25,41.46; Mt 13,42.50). Sfântul Paul, la rândul său, afirmă cu toată siguranţa că există păcate care exclud pe cineva de la împărăţia lui Dumnezeu. (1Cor 6,9-10; Gal 5,20; Ef 5,5). Cuvintele lui Isus şi ale Bisericii nu trebuie să fie un motiv de angoasă, cu atât mai puţin de disperare, ci ca o invitaţie la convertire. Este interesantă explicaţia pe care o dă Catehismul german: „Este vorba de focul mistuitor care este Dumnezeu însuşi în sfinţenia sa în confruntările cu cel rău, cu minciuna, cu ura şi cu violenţa”.

Purgatoriul, o suferinţă care purifică

Printre realităţile ultime pe care Biserica le propune să fie crezute se află şi purgatoriul. Este adevărat că în Vechiul Testament se pot identifica puţine referinţe la purgatoriu, dar rugăciunea pentru cei răposaţi pe care Biserica a rostit-o încă din primele secole constituie adevăratul şi propriul fundament al doctrinei creştine referitoare la purgatoriu. Această rugăciune afirmă că defuncţilor le este oferită posibilitatea unei purificări şi a unei transformări pentru a putea fi admişi la fericirea lui Dumnezeu, şi că întreaga comunitate este capabilă să îi ajute prin rugăciuni, fapte de pocăinţă şi prin celebrarea Euharistiei.

Întoarcerea glorioasă a lui Isus

Comunitatea creştină de la început aştepta cu bucurie „ziua Domnului” şi invoca întoarcerea lui Isus (cf. 1Cor 16,22). Ziua de pe urmă, cea a parusiei sau a sosirii Domnului, era o zi aşteptată pentru că era aducătoare de bucurie. Cu trecerea timpului, această zi este înţeleasă tot mai mult ca o zi marcată de frică, făcând din ea dies irae, o zi a mâniei şi a răzbunării divine. De fapt, nu ar trebui să vorbim de o întoarcere, ca şi cum ar fi o repetare a unui eveniment deja petrecut. În realitate, se vorbeşte de împlinirea lucrării lui Cristos şi manifestarea definitivă a gloriei sale.

Deja şi nu încă

Judecata este cu siguranţă o realitate care ne priveşte pe toţi la sfârşit, dar ea a început deja, la fel ca şi celelalte realităţi ultime. Ele sunt deja prezente, chiar dacă într-un mod embrionar. Noi aşteptăm împlinirea lor: suntem mântuiţi prin speranţă, cum spunea sfântul Paul (Rom 8,24). Noi trăim „între timpuri”, adică între prima venire a lui Cristos pe pământ şi manifestarea deplină a acestei veniri în zilele de pe urmă. Este timpul Biserici pelerine, timpul speranţei.

A trăi în speranţă

În speranţă aşteptăm să ajungă la împlinire viaţa noastră personală, Biserica, întreaga umanitatea, ba chiar şi creaţia. Această împlinire finală este asociată atât imaginii păcii şi fericirii, cât şi reprezentărilor unor distrugeri şi catastrofe. Speranţa într-un viitor ultim al umanităţii şi al creaţiei ca dar al lui Dumnezeu se opune tuturor pretenţiilor totalitariste care vor să realizeze un viitor absolut, sacrificând individul în favoarea societăţii. În faţa oricărei realizări istorice, creştinul trebuie să valorizeze „prudenţa escatologică”, adică încrederea că toate împlinirile omeneşti sunt precare şi provizorii în faţa a ceea ce Dumnezeu va duce la îndeplinire „în acea zi”.

Vederea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică

Credinţa creştină numeşte „viaţă veşnică” victoria iubirii asupra morţii. Această viaţă eternă constă în vederea lui Dumnezeu, începută prin credinţă şi împlinită prin vederea „faţă în faţă” în împărăţia sa. Dar expresiile „vederea lui Dumnezeu”, „cunoaşterea lui Dumnezeu faţă în faţă” reiau întreaga însemnătate a verbului „a cunoaşte” pe care acesta îl are în Biblie. Nu e vorba de o cunoaştere intelectuală, ci de o împărtăşire, de o comuniune personală, de bucuria intimităţii, luând parte la viaţa lui Dumnezeu, participând la divinitatea sa. A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a primi viaţa sa care îndumnezeieşte. A fi cu Cristos, a trăi din Cristos prin credinţă este începutul învierii, înfrângerea morţii.

Amin

Cartea Apocalipsei se încheie cu o promisiune la care poporul lui Dumnezeu, Biserica, este chemată să răspundă Amin, aşa cum Israel, poporul promisiunii, i-a spus lui Dumnezeu Amin-ul său atunci când Moise a luat cartea alianţei şi a citit-o în faţa poporului. Şi au spus: „Tot ceea ce a spus Domnul, vom împlini” (Ex 24,7). Pronunţând Amin-ul lor, cei care ascultă recunosc adevărul a ceea ce le-a fost propus, promis şi, mai mult, se angajează să trăiască în fidelitate.

Amin este un cuvânt ebraic, dar care se regăseşte şi în limba arabă, în Coran. Adverbul ebraic àmén înseamnă mai ales „cu adevărat, într-adevăr”. Importante sunt însă celelalte semnificaţii: a fi sigur, adevărat, stabil, rezistent, vrednic de încredere, adevărat. Cu aceeaşi semnificaţie este întâlnit în Noul Testament, când Isus enunţă principiile fundamentale care încep prin acest cuvânt: Amin, vă spun, cu sensul: Adevăr vă spun, Ceea ce vă spun este adevărat. Accentul este pus pe natura solemnă a discursului, mai ales asupra noutăţii radicale şi asupra exigenţei credinţei pe care o implică.

Amin – a spune „da” lui Dumnezeu

La sfârşitul mărturisirii de credinţă, acest scurt cuvânt ebraic reia condensând atitudinea creştinului: o încredere senină şi deplină în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o atitudine de adevăr şi de pace, prin care se dă sens şi demnitate propriei existenţe.

Amin înseamnă: spun „da” iubirii lui Dumnezeu Tatăl, care mi-a dat viaţa; spun „da” lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care m-a mântuit; spun „da” Duhului adevărului şi al iubirii, care mă transformă şi mă conduce spre înviere. Spun „da” prin intermediul cuvintelor şi prin întreaga mea existenţă!

Crezul, asupra căruia am reflectat şi ne-am rugat, nu este un text destinat numai şi numai studiului: este evanghelia pentru viaţa cotidiană, pentru viitorul nostru cel mai decisiv: afirmarea „da”-ului nostru Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, care se realizează prin Biserică şi se deschide la speranţa vieţii veşnice, şi care alege pentru viaţa noastră proiectul „adevărat şi profund” pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru fiecare dintre noi.

Amin vrea să spună că întreaga noastră viaţă este întemeiată pe „stâncă”: aici este locul cel mai potrivit pentru a ne construi casa, căci nici un uragan sau furtună nu o poate distruge.

Amin înseamnă că viaţa fericită, iubirea profundă, viitorul sigur nu sunt iluzii sau vise, destinate să dispară în cadrul întâlnirii cu realitatea. Adevărata realitate, valorile ultime au fost deja revelate şi ne-au fost deja dăruite: este Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Iubirea veşnică şi deplină.

Credincioşi, adică martori ai lui Dumnezeu

A crede în Dumnezeu, a spune Amin lui Dumnezeu înseamnă a face din propria viaţă o mărturie liberă şi coerentă dată despre misterul lui Cristos. Martor, în limba greacă, se spune màrtyr, de la care derivă cuvântul „martir”, în care comunitatea creştină recunoaşte şi îi onorează pe cei care au avut curaj de a mărturisi cu propriul sânge credinţa şi iubirea lor faţă de Dumnezeu. A crede în Dumnezeu, aşa cum au făcut martirii, a-l considera ca fiind definitiv, esenţial pentru viaţa noastră pe „Dumnezeul vieţii”, cel pe care l-am cunoscut şi întâlnit în Isus Cristos.

Amin-ul final al doxologiei

La doxologia solemnă de la Canon, la sfânta Liturghie, poporul răspunde: Amin. Astfel se dă asentimentul de credinţă la ceea ce are loc la sfântul altar şi la participarea efectivă la acţiunea îndeplinită de celebrant. Importanţa liturgică a acestui Amin a fost deja revelată de sfântul Iustin, care o defineşte drept un răspuns vizibil, o exclamaţie: Omnis qui adest populus fauste acclamant: Amen. Amen autem hebraea lingua fiat significat. Solemnitatea cuvântului euharistic „Amin” a fost mereu menţinută în liturgie deoarece provine de la apostoli.

O nouă generaţie de martiri

„Vreau să fiu ceea ce sunt”. Răspunsul curajos al martirului Secundus ar putea fi, chiar şi pentru noi, cea mai bună traducere a ultimului cuvânt al Crezului: sunt fiinţă creată de Dumnezeu, sunt fratele lui Isus Cristos, sunt templul Duhului Sfânt: Amin! Asta vreau să fiu! Într-o societate pluralistă, uneori chiar sceptică, aplecată asupra a ceea ce este imediat şi fără viitor, suntem chemaţi să fim o nouă generaţie de „martiri”: creştini care, cu curajul Duhului Sfânt, mărturisesc Simbolul apostolilor în mod transparent şi coerent.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *