CFE: A redescoperi şi a trăi prezenţa Domnului

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 20 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.

Cateheza 2
A redescoperi şi a trăi prezenţa Domnului
Text de bază: Lc 24,13-35

Dragi prieteni,

Emaus

Emaus

Continuăm întâlnirea noastră care a început cu rugăciunea de laudă şi împărtăşirea mărturiilor voastre de credinţă: „Ce a făcut Isus pentru mine, ce am făcut eu pentru Isus?” Vom încerca în continuare să ascultăm cuvântul Său, permiţându-i să vorbească inimilor noastre. În următoarele întâlniri vom reflecta la lumina cuvântului lui Dumnezeu asupra câtorva aspecte ale Comunităţilor Familiale de Evanghelizare.

Dacă ar trebui să fixăm câteva scopuri ale CFE, ne întrebăm, care ar fi acestea? Vom încerca să le aprofundăm în această întâlnire şi în întâlnirile următoare. În această seară vrem să ne îndreptăm atenţia spre unul dintre scopurile cele mai importante ale CFE pe care l-am putea sintetiza cu acest titlu:

A REDESCOPERI ŞI A TRĂI PREZENŢA DOMNULUI

Şi vrem să o facem citind un fragment din Scriptură pe care îl luăm din Evanghelia lui Luca, cap. 24, vers. 13-35.

13 Şi iată că, în aceeaşi zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. 14 Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. 15 Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. 16 Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. 17 El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. 18 Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” 19 El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, 20 cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. 21 Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. 22 Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă 23 şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. 24 Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. 25 Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! 26 Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” 27 Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.
28 Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. 29 Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. 30 Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. 31 Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. 32 Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?”
33 Şi, în acelaşi ceas, s-au ridicat şi s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, 34 care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. 35 Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii.

Acest fragment evanghelic ne poate da câteva indicaţii pentru viaţa noastră, extrem de expresive şi semnificative, şi care în acelaşi timp ar putea ajuta la înţelegerea scopului pentru care suntem împreună, persoane cu mentalităţi şi sensibilităţi diferite, dar care împreună vrem să redescoperim şi să trăim o experienţă cu Domnul.

Să vedem diferitele fragmente biblice:

Întâi de toate observaţi-i pe aceşti doi discipoli, neîncrezători, descurajaţi şi dezamăgiţi. Se aşteptau la multe de la Domnul, aşteptau ceva nou. La fel ni se întâmplă şi nouă, de multe ori avem multe aşteptări de la credinţă, de la religie, de la Dumnezeu, de la preoţi, şi poate am rămas dezamăgiţi, ba chiar frustraţi pentru că aşteptam ceva şi până la urmă am experimentat îndepărtarea de Isus, de Biserică… Da, mergem şi la biserică sau mergeam, dar ne-am dat seama că inima noastră nu mai este acolo, este în altă parte. E o experienţă tristă, pare o obligaţie, o îndatorire morală, dar încercând să fim sinceri, este o experienţă de îndepărtare.

Vedeţi însă pasajul succesiv: tocmai în această experienţă de îndepărtare, Isus este prezent. Isus stă lângă noi şi în momentele de dezamăgire. Când aveam aşteptări multe de la credinţă, de la religie, de la rugăciune, deşi m-am rugat ca să obţin ceva, sunt totuşi dezamăgit, pentru că speram. Isus este prezent în această dezamăgire, ca şi în cea a celor doi discipoli din Emaus. Este prezent şi atunci când nu-l recunoaştem. În aceste momente de dezamăgire, Isus nu se apucă să facă mici miracole pentru a ne face să înţelegem: vezi că exist, nu te-am uitat… Isus este prezent, chiar dacă noi nu-l recunoaştem prezent. Este prezent chiar şi atunci când cuvintele în ceea ce-l priveşte nu ne mai spun nimic. Este prezent când mergem la liturghie, când în secretul inimii noastre facem o rugăciune, este prezent când auzim o predică; dar parcă uneori aceste lucruri nu ne mai spun nimic, nu ne mai oferă nici o emoţie, nu ne ajută să ne regăsim, să ne apropiem de El. El este prezent, deosebirea este doar că noi nu-l simţim.

Să observăm şi pasajul următor, când Isus caută să explice ucenicilor ceea ce s-a întâmplat, de ce trebuia să moară. Deoarece numai Isus este capabil să dea o interpretare valabilă evenimentelor vieţii noastre, fără de El misterele rămân încă şi mai ascunse, se înmulţesc parcă semnele de întrebare ale vieţii noastre: de ce acel fiu, de ce acea nenorocire şi acea situaţie, de ce acea limită, de ce s-a întâmplat acest lucru, de ce această cruce, de ce această soţie, de ce acest soţ, de ce această soacră, de ce această casă, de ce acest accident, de ce această boală? În toate aceste situaţii doar El este cel în măsură să ne explice, să dezlege firele încurcate ale vieţii noastre, care parcă nu se mai pot descurca.

În ceea ce s-a întâmplat cu cei doi discipoli din Emaus, după ce au primit explicaţiile din Scriptură, a fost ceva ce i-a făcut să cedeze. Ce oare? Euharistia. La cină fiind, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. El este cel care în Euharistie ne surprinde. Pentru că în Euharistie ne oferă un dar care depăşeşte orice capacitate a noastră de gândire. Ne oferă un dar care depăşeşte păcatele, lipsurile, temerile, trădările, interpretările noastre. Şi noi care aveam impresia că am făcut multe rugăciuni, multe Rozarii… înaintea Lui, prezent, cu totul dăruit nouă ca hrană, cu totul binevoitor, orice pretenţie de iubire a noastră, oricât de mare ar fi, în El este mult mai puternică.

Cu Euharistia învinge orice pretenţie a noastră de a ne considera cineva, de a ne considera iubitori, de a considera a-l fi recunoscut deja. În Euharistie găsim unitatea de măsură a iubirii imense la care suntem chemaţi. În Euharistie ne impresionează, pentru că toate evenimentele vieţii noastre sunt depăşite de acest eveniment. Am putea obiecta: vezi, am avut acea boală – priveşte Euharistia, este trupul unui Dumnezeu care devine hrană pentru tine; vezi, în viaţă mi-a lipsit una sau alta – priveşte acel trup al unui Dumnezeu care devine hrană pentru tine; aş fi putut avea mult mai multe în viaţă – opreşte-te şi priveşte acel trup al unui Dumnezeu devenit mâncare, hrană pentru tine. Şi atunci orice pretenţie a noastră dispare.

Dar chiar atunci când ni se pare că-l ţinem pe Isus în braţe, când ni se pare că am intuit ceva despre credinţă, printr-o conferinţă, întâlnire, printr-un eveniment la care am participat, avem impresia că am înţeles ceva despre credinţă, El, ca şi în cazul celor doi discipoli din Emaus, dispare. Isus nu vrea să se lase întâlnit în trup, fizic, printr-o viziune ori vreun extaz. El însă vrea să se facă prezent, să devină aproape. Dispare din faţa lor, dar rămâne acolo, rămânând totuşi posibilitatea de a-l simţi. Să vedem o expresie din textul evanghelic care ar trebui să însumeze multe dintre trăirile voastre, care de multe ori au loc în timpul întâlnirilor în comunitate ori cu ocazia altor întâlniri: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum?” Privind în urmă, vedem că de multe ori m-am cutremurat, am simţit cum Cuvântul se adresează propriei mele inimi, am trăit o emoţie, am simţit chiar dorinţa de a spune şi altora că am trăit o emoţie, m-au trecut fiorii, am simţit că acel Cuvânt mi se adresa mie, am simţit că-mi dă tărie, speranţă, lumină, am experimentat aceste lucruri.

Iată ce este CFE, unul dintre scopurile CFE, a experimenta, a simţi prezenţa Domnului. El este prezent, acţionează. Nu ne ardea inima în noi când îi simţeam prezenţa? Descoperim astfel semnificaţia etapelor CFE. Rugăciunea de laudă, pentru ce? Pentru că l-am văzut, pentru că a făcut aceasta şi aceasta în viaţa mea în această săptămână: Te laud Doamne, Te binecuvântez, îţi mulţumesc că în această împrejurare mi-ai fost alături, mie, celui de lângă mine, lângă soţul meu, lângă soţia mea. Te laud şi Te binecuvântez… şi astfel în CFE nu ne luăm la întrecere decât pentru a spune: L-am văzut aici, L-am văzut acolo, era în grădină, era la câmp, era în cameră, era în casă, era la cină, L-am văzut. L-am văzut şi îi aduc laudă. Rugăciunea de laudă înseamnă a merge în căutare, ca şi în jocul copiilor „de-a v-aţi ascunselea”, spunându-i: Te-am văzut Doamne! Te-am văzut când pentru mine făceai aceasta, când pentru mine spuneai acel lucru…

Şi acum înţelegeţi de ce pasul următor, imediat după rugăciunea de laudă, este cel al împărtăşirii credinţei. Nu vreau doar să Te laud pentru tot ceea ce faci în viaţa mea, ci vreau şi să spun de ce Te laud, Doamne. Tu pentru mine ai făcut aceasta! Iată împărtăşirea credinţei. În această săptămână Tu ai făcut aceasta pentru mine… Vedeţi cum în CFE se pune în comun tot ceea ce a făcut Domnul pentru fiecare dintre noi, El este prezent, este viu, acţionează… Şi de aici şi răspunsul: Ce am făcut eu pentru Domnul care este viu în viaţa mea, în familia mea, ce am făcut pentru El? El este viu, prezent, şi în această seară în mijlocul vostru, este viu, a vorbit şi vorbeşte prin această pagină a Evangheliei. Luaţi-o din nou în mână, recitiţi-o şi veţi vedea că vorbeşte inimii, mai presus de preot, vorbeşte inimii. Isus este viu. Aceasta este experienţa Comunităţii. Isus este viu, lucrează, acţionează, vindecă, vorbeşte. Nu doar vorbeşte, ci şi vindecă. Iată rugăciunea de mijlocire pentru toate intenţiile pe care voi le veţi propune, iată rugăciunea asupra fraţilor, având siguranţa că acest Isus care este prezent va ajuta pe acel frate care cere rugăciunea voastră.

Primiţi aşadar cu inima deschisă aceste întâlniri preţioase în Comunitate, care înseamnă a experimenta prezenţa lui Isus care acţionează. Iar după ce am făcut această experienţă, este logic să se întâmple ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii din Emaus. S-au întors imediat la Ierusalim, acolo unde i-au regăsit pe cei unsprezece şi pe ceilalţi care erau cu ei. S-au întors imediat pentru a povesti celorlalţi ce se întâmplase. Au simţit că trebuie să se întoarcă imediat şi să spună ceea ce s-a întâmplat şi ce au văzut. L-am întâlnit, l-am văzut, a făcut acest lucru… CFE – în comunitate şi în viaţa mea experimentez prezenţa Domnului, dar simt şi nevoia de a o spune, de a vesti. În mod delicat, atent, mai întâi cu rugăciunea – lista inimii -, apoi cu faptele de slujire, până se ajunge la cuvânt. A ne întoarce la Ierusalim apoi, a ne întoarce în oraş, a ne întoarce în propriile ambiente de viaţă, la lucrurile obişnuite, pentru a spune tuturor pe cine am întâlnit.

Această relaţie cu Domnul pe o care o trăim în comunitate, ori pe durata unei săptămâni, ce tip de intensitate ar trebui să aibă? Până la ce intimitate sunt chemat să fiu cu Domnul? Voi aveţi, mai ales cei căsătoriţi, o unitate de măsură. Relaţia de iubire dintre un bărbat şi o femeie este unitatea de măsură prin care ne relaţionăm cu Domnul. Această intimitate ne spune până unde pot să merg în relaţia de unire cu Domnul, adică o dăruire totală, radicală. Şi pot ajunge până la acest mod de dăruire, şi chiar mai departe, pentru că Domnul ne absoarbe într-o îmbrăţişare şi mai profundă, încă şi mai intensă.

Prin urmare, urarea mea pentru voi toţi este aceasta: să ne lăsăm în această seară, în această întâlnire, îmbrăţişaţi de către Domnul, devenind una cu El. Avem oferta, avem garanţia: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu; mai mult însă, mi se adresează personal: recunoaşte-mă, iubeşte-mă, îmbrăţişează-mă. Aceasta am dori să ni se întâmple tuturor!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *