A „iezuitifica” Biserica: ar fi oare chiar aşa de rău, sub Papa Francisc?

Teme: Biserică.
Etichete: .
Publicat la 26 octombrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. David M. Knight
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 26 septembrie 2013

Un Papă iezuit

Un Papă iezuit

Cuvântul „iezuit” nu are o conotaţie prea bună. A doua definiţie dată lui în dicţionar este: „Epitet dat unui om ipocrit, intrigant, viclean, perfid”. În realitate, cuvântul „iezuit” ar trebui să se refere la persoana sau practicile care urmează principiile Sf. Ignaţiu de Loyola, care a întemeiat Societatea lui Isus în 1534. Care sunt aceste principii şi care este importanţa lor pentru Biserică astăzi, acum că un iezuit este Episcopul Romei? Papa Francisc a spus: „Mă simt în continuare iezuit în ceea ce priveşte spiritualitatea mea, ceea ce am în inimă. De asemenea, gândesc ca un iezuit” (interviul acordat ziariştilor în avion, la întoarcerea de la Rio de Janeiro, 2013).

1. „Presupoziţia” pe care Sf. Ignaţiu o propune la începutul Exerciţiilor Spirituale poate servi drept linie călăuzitoare pentru unificarea Bisericii: „Este de presupus că orice creştin bun trebuie să fie gata mai degrabă să apere decât să condamne spusa aproapelui său, iar dacă nu o poate apăra, să încerce să afle cum o înţelege [aproapele său]; şi dacă acela o înţelege greşit, să-l îndrepte cu dragoste; şi dacă nu e îndeajuns, să caute toate mijloacele potrivite pentru ca, înţelegând bine, să se mântuiască.” [1]

Papa Francisc a arătat deja cum pune în practică acest principiu. În cartea sa din 2010, Sobre el Cielo y la Tierra (Despre cer şi pământ), el a spus că, atunci când discută cu un ateu, „nu îi spun că viaţa sa este condamnată, fiindcă sunt convins că nu am nici un drept să judec onestitatea unei persoane, cu atât mai mult dacă îmi arată că are acele virtuţi omeneşti care îi fac pe oameni mai buni şi pe care le manifestă cu bunăvoinţă şi faţă de mine”. Despre homosexuali, a spus: „Dacă îl acceptă pe Dumnezeu şi au bunăvoinţă, cine sunt eu să-i judec pe ei? Nu trebuie să fie marginalizaţi. Tendinţa homosexuală nu este o problemă” (interviul din avion).

Acesta este de fapt ceea ce se numeşte „dialog” – a încerca să înţelegi, mai degrabă decât să condamni. Punctul de plecare şi ţelul acestui proces este unul şi acelaşi: iubirea care caută binele celuilalt. În baza acestui principiu, după care s-a format Papa Francisc, există speranţa că el va impulsiona Congregaţia pentru Doctrina Credinţei să încerce să „înţeleagă” şi să „salveze” ceea ce pare a fi disidenţă doctrinară. Ascultarea sinceră şi deschisă şi dialogul prietenesc între fraţi şi surori poate să permită ca până şi o hotărâre negativă să fie în esenţă o experienţă de iubire.

2. „Cel dintâi Principiu şi fundament” pentru fiinţa umană este: „Omul este creat ca să-l laude, să i se închine şi să-i slujească lui Dumnezeu, Domnul nostru, şi, prin aceasta, să-şi mântuiască sufletul; iar celelalte lucruri de pe faţa pământului sunt create pentru om ca să-l ajute în urmarea menirii pentru care este creat. Prin urmare, omul trebuie să se folosească de ele în măsura în care slujesc menirii sale şi să se lepede de ele în măsura în care îi sunt o piedică în calea acesteia”.

Nimic nu poate fi mai logic decât aceasta. Deja sunt evidente implicaţiile pentru dreptatea economică, tehnologia responsabilă şi ecologie. Dar Sf. Ignaţiu merge mai departe: „De aceea, trebuie să devenim indiferenţi faţă de toate lucrurile create… în aşa fel încât să nu iubim şi să nu vrem, în ceea ce ne priveşte, mai mult sănătatea decât boala, bogăţia decât sărăcia, cinstea decât ocara, viaţa lungă decât cea scurtă, şi aşa mai departe despre toate celelalte lucruri, ci să dorim şi să le alegem doar pe acelea care ne călăuzesc spre menirea pentru care suntem creaţi”.

Aceasta este concluzia inevitabilă, care îi face pe sfinţi pe toţi cei care o respectă – şi transformă lumea într-un paradis. Dar nu numai creştinii, ci şi evreii, musulmanii, budiştii, hinduşii, oricine crede că oamenii au fost creaţi de Dumnezeu cu un scop, poate îmbrăţişa acest principiu şi fundament. Dacă este acceptat şi pus în practică, poate să aducă pacea pe pământ. Este evident că Papa Francisc nu se împiedică, îmbrăţişându-i mai degrabă pe „bogaţii” de la Vatican decât „sărăcia” sau acceptând „onoarea” de a fi Episcopul Romei, mai degrabă decât obişnuinţa de a fi ca toţi ceilalţi. Sub acest aspect, el pare că „doreşte şi alege numai ceea ce îl duce cel mai bine spre menirea” pentru care a fost creat de Dumnezeu şi ales de cardinali. Sf. Ignaţiu surâde, probabil.

3. A-şi asuma responsabilitatea. Având aceste principii drept fundament, Sf. Ignaţiu ne arată şi ce anume se întâmplă atunci când nu sunt urmate. Cu geniul său, analizează „păcatul” aşa cum apare în trei situaţii omeneşti diferite. În toate cele trei situaţii, păcatul este păcat şi este de moarte. „Primul punct va fi să folosim memoria în ceea ce priveşte cel dintâi păcat, al îngerilor, apoi înţelegerea asupra aceluiaşi lucru, chibzuind, apoi voinţa…”

Ne iertăm pe noi înşine şi pe alţii, fiindcă acţionăm atât de des din necunoaştere. Este adevărat şi drept să procedăm astfel, dar realitatea este că avem liberul arbitru. Putem, în cunoştinţă de cauză şi în mod deliberat, să alegem ceea ce este rău. Aşa au făcut îngerii, şi ei erau strălucitori, spirite pure, nu erau derutaţi în nici o privinţă. Nu trebuie să credem însă că iluminarea intelectuală – sau lipsa acesteia – ne scuteşte de conştiinţa păcatului. Dacă facem aceasta, înseamnă că nu ne cunoaştem pe noi înşine.

„Al doilea punct: ca şi mai sus – adică să ne folosim cele trei facultăţi [ale sufletului] (memoria, înţelegerea şi voinţa) – cu privire la păcatul lui Adam şi al Evei.” Adam şi Eva aveau trupuri şi toate dorinţele naturale şi emoţiile pe care noi înşine le avem. Dar erau liberi faţă de orice condiţionare culturală. Societatea lor nu-i „programase” pentru atitudini distorsionate şi comportament distructiv. Şi totuşi, ei au ales să păcătuiască. Noi trebuie să recunoaştem condiţionările culturale, judecăţile distructive, temerile şi constrângerile cu care am crescut. Dar trebuie în acelaşi timp să arătăm cu insistenţă că faptul că „toată lumea” spune sau face un lucru nu este nicidecum o scuză ca să facem şi noi la fel. Adam şi Eva au păcătuit atunci când nimeni altul nu a făcut-o. Realitatea este că întotdeauna avem liberul arbitru.

Când Cardinalul Bergoglio a devenit Papa Francisc, Episcop al Romei, el s-a rupt imediat de cultura clericală, de simbolurile, cutumele şi obiceiurile acumulate de secole. Mesajul său de dincolo de cuvinte a fost: „Doar fiindcă ‘mereu am făcut aşa’, nu înseamnă că este corect să continuăm”. El a rupt lanţul. Dacă următorul Papă se va întoarce la toată pompa şi protocolul cunoscut, el nu va mai putea pleda că o face din obedienţă, „fiindcă aşa s-a făcut întotdeauna”. Va trebui să îşi asume responsabilitatea pentru propria sa alegere personală. Despre consecinţele Zilei Mondiale a Tineretului, Papa Francisc a spus: „Sper să fie gălăgie… Vreau ca Biserica să iasă pe străzi, vreau să ne apărăm de tot ceea ce este mondenitate, imobilism, de ceea ce este comoditate, de ceea ce este clericalism, de tot ceea ce ne face să fim închişi în noi înşine”.

„Al treilea punct. Se va face acelaşi lucru în legătură cu al treilea păcat, cel personal, al fiecărui om, care pentru un singur păcat de moarte a ajuns în iad, precum mulţi alţii, fără număr, [oameni] care au ajuns în iad pentru mai puţine păcate decât acelea pe care le-am făcut eu.” Să nu judecăm fragmentar. Problema nu este dacă cineva merge în iad pentru un singur păcat de moarte sau pentru mai multe. Aceasta este o presupunere abstractă, care atrage însă atenţia asupra realităţii păcatului – şi asupra propriei noastre realităţi. Nu este o scuză că „nu suntem la fel de răi ca şi alţii” şi nici că „suntem mai buni decât majoritatea oamenilor”. În realitate, păcatul este păcat. Şi trebuie să ne confruntăm cu consecinţele propriilor noastre acţiuni. A spune: „nu sunt chiar aşa de rău, relativ vorbind”, înseamnă a fi orb, fiindcă vrei să ţii ochii închişi ca să nu vezi. Oamenii pe care îi insult sau îi ignor, săracul pe care îl exploatez în moduri minore, nu suferă mai puţin din cauza mea numai fiindcă altcineva îi răneşte mai tare.

Papa Francisc are o „bună reputaţie” în calitate de Arhiepiscop de Buenos Aires pentru deschiderea sa faţă de săraci. Dar când a spălat şi a sărutat picioarele deţinuţilor tineri la Roma, în Joia Sfântă, el a cerut iertare pentru toate ocaziile în care nu a iubit destul. Nu a încercat să se arate „mai umil” sau „mai iubitor” decât ceilalţi. A făcut, pur şi simplu, ceea ce era corect şi a făcut „penitenţă” pentru toate greşelile pe care le înfăptuise. Trebuie să mergem şi să facem la fel. Responsabilitatea noastră este „să-l iubim pe Domnul Dumnezeul nostru cu toată inima, cugetul şi voinţa” şi să-l iubim pe aproapele nostru aşa cum Isus ne-a iubit pe noi. Şi – da, şi – să facem aceasta în Biserică, în calitate de mădulare ale Trupului unit al lui Cristos, indiferent de ceea ce vedem că fac „preoţii şi Episcopii”. Păcatele lor nu diminuează păcatul nostru. Nu avem nici o scuză să ne negăm credinţa în principiu fiindcă ei o neagă în fapt.

Sf. Ignaţiu ne face să privim diferite categorii de persoane care comit păcate, ca să ne arate că ideea de bază este aceasta: păcatul este păcat, indiferent cine îl comite. Pentru Sf. Ignaţiu, întoarcerea de la păcat face să rodească adevărul şi iubirea şi restabileşte armonia cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu cosmosul. Consideraţiile sale finale încep cu o perspectivă: „Al treilea punct. Să privesc la cel care sunt eu, micşorându-mă prin exemple: mai întâi, ce sunt eu în comparaţie cu toţi oamenii; în al doilea rând, ce sunt oamenii în comparaţie cu toţi îngerii şi sfinţii din paradis; în al treilea rând, ce este întreaga creaţie în comparaţie cu Dumnezeu; darămite numai eu? ce pot fi?”

„Al patrulea punct. Să cuget cine este Dumnezeu, împotriva căruia am păcătuit, după însuşirile Lui, comparându-le cu cele opuse, din mine: înţelepciunea Lui cu necunoaşterea mea, atotputernicia Lui cu neputinţa mea; dreptatea Lui cu nedreptatea mea; bunătatea Lui cu răutatea mea”. Papa Francisc îşi menţine ferm această perspectivă şi din noua sa poziţie. Evită să se refere la el însuşi ca „Papa”, fiindcă aceasta dă impresia că „Papa” se află într-o poziţie mai înaltă decât „Episcopul „. El insistă să se vadă şi să fie văzut ca „Episcopul Romei”, primus inter pares, „primul între cei egali”, care nu are altă hirotonire sacramentală decât aceea pe care o au toţi Episcopii. El chiar a insistat ca Superiorul General al Iezuiţilor să i se adreseze cu familiarul „tu” în limba spaniolă, nu cu formalul şi respectuosul pronume „dumneavoastră„. I-a spus: „Poartă-te cu mine ca şi cu oricare alt iezuit.”

Perspectiva aceasta este unificatoare: în relaţiile interumane, a te comporta cu ceilalţi conform demnităţilor pe care le ai creează distanţa. Strălucirea separă. Maiestatea este străină familiarităţii. Cu cât îl vedem mai sus pe altul, cu atât se măreşte distanţa între noi. Dar dacă aceia pe care îi înălţăm se văd ei înşişi în perspectivă – cât sunt de mici în comparaţie cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, lipsa distanţei între ei şi ceilalţi atunci când se priveşte din perspectiva lui Dumnezeu – această perspectivă unifică.

Cuvintele Sf. Ignaţiu sună ca ale Sf. Francisc din Assisi când ne invită să ne minunăm cum, prin milostivirea lui Dumnezeu, totul se uneşte pentru ca „trupul însingurat să fie binevenit în creaţie”. „Al cincilea punct. Un strigăt de uimire însoţit de o afecţiune crescândă, cugetând la toate creaturile, privind la felul în care m-au lăsat şi m-au ţinut în viaţă; îngerii, care sunt sabia dreptăţii dumnezeieşti, cum m-au răbdat, m-au păzit şi s-au rugat pentru mine; sfinţii, cum au mijlocit şi s-au rugat pentru mine; iar cerurile, soarele, luna şi stelele, stihiile, roadele, păsările, peştii şi animalele: cum de nu s-a deschis pământul ca să mă înghită, făcând iaduri noi, ca să mă chinuiască pe veci în ele.

Să încheiem cu un „dialog al îndurării, cugetând şi aducând mulţumiri lui Dumnezeu, Domnul nostru, pentru că mi-a dat viaţă până acum, punându-mi în gând îndreptarea cu harul Său, pe viitor”. Nu este de mirare că Episcopul Francisc este un susţinător al responsabilităţii ecologice!

4. Dedicarea pentru misiune. Pentru Sf. Ignaţiu, cel care îmbrăţişează viaţa creştină altfel decât ca pe o misiune este pur şi simplu în afara acesteia. Astfel, el ne invită: „Să-l vedem pe Cristos, Domnul nostru, regele veşnic, şi lumea întreagă adunată dinaintea Lui, pe care o cheamă, şi spune fiecăruia în parte: ‘Voinţa Mea este să cuceresc toată lumea şi toţi duşmanii şi astfel să intru în slava Tatălui Meu; de aceea, oricine vrea să vină cu Mine, trebuie să trudească cu Mine ca, urmându-Mă în suferinţă, să Mă urmeze şi în slavă”.

„Al doilea punct. Să considerăm că toţi cei cu judecată şi înţelegere îşi vor oferi trudei întreaga persoană.” Acesta este de fapt spiritul şi sufletul noii evanghelizări, care este recunoscută drept cea mai urgentă sarcină în zilele noastre. Este totodată şi preocuparea majoră a Episcopului Francisc. Cardinalul cubanez Jaime Ortega a fost atât de impresionat de intervenţia Cardinalului Bergoglio la întrunirile premergătoare Conclavului, încât i-a cerut o copie. Iată ce spune textul:

Evanghelizarea implică zel apostolic

1. A evangheliza presupune dorinţa ca Biserica să iasă din sine însăşi. Biserica este chemată să iasă din sine ca să meargă la periferie, nu numai în sens geografic, ci şi în sensul periferiilor existenţiale: acelea ale misterului păcatului, durerii, nedreptăţii, ignoranţei şi indiferenţei religioase, ale curentelor intelectuale, ale tuturor nenorocirilor.

2. Atunci când Biserica nu iese din sine ca să evanghelizeze, devine autoreferenţială şi se îmbolnăveşte (ca femeia cocoşată din Evanghelie). Răul care, în timp, apare în instituţiile ecleziastice are rădăcini în auto-referenţialitate, un fel de narcisism teologic. În Apocalips, Isus spune că El stă la uşă şi bate. Evident, textul se referă la „a bate la uşă” ca să intri. Dar să ne gândim şi la timpul în care Isus bate la uşă dinăuntru, ca să fie lăsat să iasă. Biserica auto-referenţială îl ţine pe Isus înăuntru şi nu-i permite să iasă.

3. Când Biserica este auto-referenţială, crede, fără să-şi dea seama, că are propria sa lumină, încetează să mai fie mysterium lunae, şi aceasta duce la răul atât de grav care este umanismul secular (după de Lubac, acesta fiind cel mai mare rău care poate lovi Biserica) şi care înseamnă a trăi pentru a se autoglorifica reciproc. Altfel spus, există două chipuri ale Bisericii: Biserica evanghelizatoare, care uită de sine, ascultă cu religiozitate cuvântul Domnului şi îl proclamă cu credinţă, (Dei verbum religiose audiens et fidenter proclamans) sau Biserica seculară, care trăieşte în sine, din sine şi pentru sine. Aceasta ar trebui să arunce lumină asupra posibilelor schimbări şi reforme care trebuie făcute pentru mântuirea sufletelor.

4. În ceea ce îl priveşte pe viitorul Papă, acesta trebuie să fie un om care, prin contemplarea şi adorarea lui Isus Cristos, să ajute Biserica să iasă din sine pentru a merge la periferiile existenţei, să o ajute să fie o mamă fecundă, trăind din „fermecătoarea şi mângâietoarea bucurie a evanghelizării”.

Acolo unde Sf. Ignaţiu, în contextul Spaniei secolului al XVI-lea, priveşte la Cristos care spune: „Voinţa Mea este să cuceresc toată lumea şi toţi duşmanii”, Papa Francisc oferă o chemare actualizată şi mai relevantă în condiţiile de astăzi: „să mergem la periferie, nu numai în sens geografic, ci şi în sensul periferiilor existenţiale: acelea ale misterului păcatului, durerii, nedreptăţii, ignoranţei şi indiferenţei religioase, ale curentelor intelectuale, ale tuturor nenorocirilor”. Acestea sunt cuvintele Papei Francisc, dar mâna este a Sf. Ignaţiu.

5. Apostolatul rugăciunii. În cea de a doua săptămână a Exerciţiilor, Sf. Ignaţiu ne instruieşte să cerem în mod repetat „cunoaşterea lăuntrică a Domnului, care pentru mine s-a făcut om, ca să-l iubesc şi să-l urmez mai mult”. L-am citat deja pe Cardinalul Bergoglio spunând că următorul Papă „trebuie să fie un om care, prin contemplarea şi adorarea lui Isus Cristos, să ajute Biserica să iasă din sine”. Dar atât el, cât şi Sf. Ignaţiu, spun că mai întâi trebuie să căutăm cunoaşterea intimă a lui Isus în inima noastră, înainte de a ne orienta spre alte lucruri. Dacă Biserica va urmări acest principiu fundamental, atunci vom vedea cum cateheţii vor acorda prioritate de prim rang relaţiei lor personale cu Isus, şi nu doctrinelor seci şi respectării ad litteram a legii. Vom vedea preoţii predicând de la amvon ceea ce ei înşişi „au auzit cu urechile lor şi au văzut cu ochii lor, ceea ce au privit şi cu inimile lor au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii.”

Atunci s-ar reduce predicile moralizatoare şi ar creşte numărul omiliilor care croiesc drum Cuvântului lui Dumnezeu până la inima omului, făcând-o să se aprindă. Episcopii ar fi conducători creativi, care să ducă Evanghelia până la „periferiile existenţiale”, explorând adânc misterul păcatului, fără să dea răspunsuri simpliste, înfruntând provocările durerii şi nedreptăţii din Dieceza lor, mareea crescândă a ignoranţei şi a indiferenţei faţă de religie, ajutându-şi turma să discearnă ce anume este bun şi greşit din curentele intelectuale ale culturii noastre, în loc să insiste asupra unor fraze de rutină, conformiste, superficial şi puţin înţelese. Toate acestea vor fi „rodul cunoaşterii lăuntrice a Domnului”. Atunci noi toţi vom fi o Biserică de discipoli dedicaţi învăţării, prin lectură, reflecţie şi trăind răspunsul pe care îl dăm, adică mintea şi inima lui Dumnezeu.

6. Să căutăm perfecţiunea acolo unde se află. Pe măsură ce ne apropiem de momentul decisiv al Exerciţiilor Spirituale, Sf. Ignaţiu ne spune „să începem contemplând viaţa lui Cristos, să cercetăm şi să întrebăm în ce viaţă sau stare vrea să se slujească de noi Maiestatea Sa dumnezeiască”. „Şi astfel, ca un fel de intrare în aceasta… vom vedea intenţia lui Cristos, Domnul nostru, şi, de partea opusă, cea a duşmanului firii omeneşti; şi cum trebuie să ne dispunem pentru a ajunge la desăvârşire în oricare stare sau fel de viaţă pe care Dumnezeu, Domnul nostru, ne-ar da-o să o alegem”.

Sf. Ignaţiu consideră de la sine înţeles faptul că toţi „trebuie să ne dispunem pentru a ajunge la desăvârşire”, indiferent de starea noastră de viaţă. El afirma aceasta cu patru sute de ani înainte ca Episcopii să declare la Conciliul Vatican II că acesta este felul în care Biserica înţelege viaţa creştinului: „Toţi catolicii trebuie să tindă la perfecţiunea creştină şi să se străduiască, fiecare după condiţia proprie, pentru ca Biserica… să se purifice şi să se reînnoiască din zi în zi…”(Unitatis redintegratio, 4 ) „Este limpede, aşadar, pentru oricine, că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii” (Lumen gentium, 40).

Acesta este unul dintre cele mai importante progrese realizate de Conciliu. Dacă Papa Francisc continuă să gândească şi ca un iezuit, şi ca un susţinător al Conciliului Vatican II, el va avea dublă motivaţie să-şi concentreze slujirea pastorală nu atât pe „păstrarea limitelor deja stabilite”, ci mai mult pe impulsionarea continuă spre „desăvârşirea iubirii”. „Episcopii trebuie să se concentreze mai mult pe sprijinirea exprimării credinţei, decât pe supravegherea şi reprimarea erorilor. Fiecare – preoţi, părinţi, slujitori laici şi fiecare persoană – trebuie să meargă înainte acţionând, şi nu înapoi, reacţionând. În felul acesta Biserica devine vie. Tinerii trebuie să iasă să lupte pentru valori… Credinţa în Isus nu este o glumă, ci este ceva foarte serios… Este un scandal: scandalul Crucii… Vă rog, nu diluaţi credinţa în Isus Cristos!… Faceţi-vă auziţi! … ‘Ce trebuie să facem, Tată?’ Uite, citiţi Fericirile… citiţi Evanghelia după Matei, cap. 25, care este măsura după care vom fi judecaţi. Cu aceste două pasaje aveţi deja un plan de acţiune: Fericirile şi Matei 25. Nu aveţi nevoie să citiţi altceva. Vă cer aceasta cu toată inima mea” (Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii argentinieni, Rio de Janeiro, 25 iulie 2013).

7. Secretul strategiei. În meditaţia despre cele „Două Stindarde”, Sf. Ignaţiu atrage atenţia în mod practic asupra strategiei diavolului şi a strategiei lui Cristos. Acesta reprezintă un discernământ deosebit de preţios. Strategia Satanei este: „… în primul rând, ispiteşte cu pofta de avuţii, cum se întâmplă cel mai adesea, ca să ajungă mai uşor la slava deşartă a lumii şi apoi la o trufie mai mare; astfel încât prima treaptă să fie a avuţiilor, a doua cea a slavei, a treia, cea a trufiei; şi, de pe aceste trei trepte, să îi conducă la toate celelalte vicii.”

Strategia lui Isus este exact contrariul. El îşi trimite discipolii să îi îndemne pe oameni: „… în primul rând, la cea mai înaltă sărăcie spirituală – iar dacă Maiestatea Sa dumnezeiască ar fi [astfel] slujită şi ar binevoi să-i aleagă – şi la sărăcia materială; în al doilea rând, [să-i conducă] la dorinţa de ocări şi dispreţ, pentru că din aceste două lucruri se naşte umilinţa, astfel încât să fie trei trepte: prima, a sărăciei opuse bogăţiei; a doua, ocările şi dispreţul, opuse slavei lumeşti; a treia, umilinţa opusă trufiei; şi, de la aceste trei trepte, să fie conduşi către toate celelalte virtuţi.” Este simplu. Este concret. Este pătrunzător. Şi este adevărat. Lordul Acton a reformulat aceasta într-o scrisoare către Episcopul Mandell Creighton, din 1887: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut. Marii oameni sunt aproape întotdeauna oameni răi.”

Papa Francisc a făcut din această strategie cea mai vizibilă diferenţă în stilul de viaţă adoptat ca Episcop al Romei. El a respins, în mod frapant, în repetate rânduri, „bogăţiile şi onorurile” care, de-a lungul secolelor, au făcut parte din ceremonialul papal. A arătat clar că scopul şi dorinţa sa este să fie, să trăiască şi să acţioneze ca un om sărman şi umil. Le-a spus jurnaliştilor: „Cât de mult îmi doresc o Biserică săracă, o Biserică pentru cei săraci!” De fapt, putem presupune că aceasta a fost şi dorinţa tuturor Papilor din timpurile noastre. Dar Papa Francisc cunoaşte şi foloseşte mijloacele pentru ca acest lucru să se şi întâmple. A învăţat strategia de la Sf. Ignaţiu.

Concluzie. Aceste şapte principii sunt doar un exemplu al spiritualităţii în care Jorge Mario Bergoglio s-a format ca iezuit. Dar sunt de ajuns ca să ne facă să înţelegem mai profund felul în care a acţionat ca „primul” dintre Episcopii Bisericii – şi cum va acţiona, desigur, în continuare. Dacă va reforma Biserica în acord cu aceste principii, poate că, la urma-urmei, nu este deloc rău că avem un iezuit ca Episcop al Romei.

Notă:

[1] Toate citatele din Exerciţiile Spirituale ale Sf. Ignaţiu de Loyola sunt extrase din: „Ignaţiu de Loyola: Istorisirea Pelerinului, Jurnalul mişcărilor lăuntrice, Exerciţii spirituale„, trad. şi note: Antoaneta Sabău, Iulian Budău, S.J., Marius Taloş, S.J.; introduceri de Marius Taloş SJ, Editura Polirom, Iaşi, 2007. ISBN 978-973-46-0595-8

One Comment

  1. In loc de „iezuitifica”, chiar daca nu exista in dex, ar fi mai oportun folosirea termenului „iezuitiza”, dupa substantivul „iezuitism / iezuitizm”. In sursa apare: „jesuitizing” si nu „jesuitifying”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *