Arta de a trăi: Sunt eu păzitorul fratelui meu?

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 septembrie 2013.
Partea 21 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, sep/oct 2012

Cain şi Abel

Cain şi Abel

Din când în când, relativismul îşi dezvăluie adevărata lui faţă şi ne permite să întrezărim egoismul cras care se află în centrul viziunii lui despre lume – unul care conduce la cultura morţii. Aşa s-a întâmplat cu siguranţă atunci când Amy Richards, într-un articol din 2004 din New York Times, a relatat lumii povestea ei, cum a fost însărcinată cu tripleţi şi a decis să ceară ceea ce ea a numit „reducere selectivă”. Avea 34 de ani şi locuia împreună cu prietenul ei, Peter, în New York, atunci când a rămas însărcinată. Amy şi Peter au decis să păstreze copilul, dar atunci când ecograful din cabinetul obstetricianului a dezvăluit că era însărcinată cu tripleţi, totul s-a schimbat.

„Răspunsul meu imediat a fost: Nu pot să am tripleţi. Nu eram căsătorită; locuiam într-un bloc cu cinci etaje în East Village; eram liber-profesionist; şi ar fi trebuit să stau în repaus la pat începând din martie. Ţineam prelegeri în colegii, şi cele mai pline luni erau martie şi aprilie. Ar fi însemnat să renunţ la principala mea sursă de venit pentru tot restul anului. O parte din mine era sigură că m-aş fi putut descurca. Dar problema pe care mi-o puneam era dacă vreau să o fac”. Ea l-a întrebat pe medic dacă era posibil să „scape” de unul sau doi dintre copii. Amy urma să vadă un specialist, dar medicul i-a explicat că era nevoie doar de o injecţie cu clorură de potasiu pentru a elimina unul sau doi.

În drum spre casă, Peter a pus întrebarea dacă nu ar trebui să păstreze tripleţii. Dar Amy a admis că a răspuns nervoasă: „Ţi-e uşor să vorbeşti, dar eu ar trebui să renunţ la viaţa mea”. În articol, ea descria toate sacrificiile pe care ar fi trebuit să le facă pentru a-şi putea îngriji cei trei bebeluşi. „Nu doar ar fi trebuit să stau la pat începând din săptămâna a 20-a, ci nici nu aş mai fi putut să merg cu avionul după săptămâna a 15-a… Ar fi trebuit să mă mut în Staten Island. Nu aş mai fi putut să plec niciodată de acasă pentru că ar fi trebuit să am grijă de aceşti copii. Ar fi trebuit să încep să îmi fac cumpărăturile doar la Costco şi să cumpăr borcane mari de maioneză”.

Ei au decis să păstreze doar unul dintre cei trei copii. Atunci când a venit ziua pentru „procedură”, i s-a spus lui Amy că are doi gemeni identici şi unul separat. Chiar înainte ca gemenii identici să fie injectaţi cu clorură de potasiu, Peter s-a uitat la ecranul ecografului, gândindu-se: „Acolo sunt trei inimi care bat. Nu-mi vine să cred că suntem pe punctul de a face ca două dintre ele să se oprească”. Cei doi au fost omorâţi, şi Amy şi-a încheiat articolul spunând că ar lua aceeaşi decizie dacă ar avea din nou tripleţi.

Păzitorul fratelui meu?

Papa Ioan Paul al II-lea, în Enciclica sa Evangelium Vitae, a arătat că în centrul culturii morţii stă o viziune egoistă asupra propriei vieţi. Trebuie să ne vedem vieţile ca pe un dar pe care trebuie să îl folosim în slujba celorlalţi. Mulţi oameni însă tind astăzi să îşi vadă viaţa ca fiind propria lor posesie, cu care să facă orice le place. Ei nu îşi mai văd vieţile în contextul relaţiilor lor fundamentale (cu soţul sau soţia lor, cu copiii lor, cu prietenii lor, cu comunitatea lor, cu Dumnezeul lor etc.). Şi responsabilităţile pe care le au faţă de aceşti oameni intră complet pe un plan secund. Urmărirea propriilor vise, interese, dorinţe şi plăceri vine pe primul loc. Cum să îşi împlinească mai bine responsabilităţile în aceste relaţii este, în cel mai bun caz, un gând întârziat pentru mulţi.

Pentru a ilustra acest punct, Papa Ioan Paul al II-lea s-a îndreptat spre relatarea biblică despre Cain şi Abel. După ce Cain l-a ucis pe fratele său, Dumnezeu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu Abel. În loc să îşi recunoască fapta rea şi să îi pară rău, Cain a răspuns: „Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” Cain nu doar minte ca să îşi ascundă crima. El şi refuză „să accepte responsabilitatea pe care o are fiecare persoană faţă de ceilalţi”. El refuză să fie păzitorul fratelui său. Papa Ioan Paul al II-lea a arătat apoi că acelaşi păcat – această viziune egoistă asupra propriei vieţi, care respinge responsabilitatea faţă de ceilalţi – predomină astăzi. „Nu putem să nu ne gândim la tendinţa de astăzi a oamenilor de a refuza să accepte responsabilitatea faţă de fraţii şi surorile lor” (Evangelium Vitae, nr. 8).

Acest refuz se poate face în nenumărate moduri mărunte chiar în propriile noastre case şi în comunităţile noastre, cu vecinii noştri, confraţii din parohie şi colegii de muncă. Dar gravitatea lui se vede mai proeminent în crimele împotriva vieţii umane, care, a subliniat Papa Ioan Paul al II-lea, sunt crime comise de membrii mai puternici ai societăţii împotriva membrilor mai slabi, cum ar fi bătrânii, persoanele cu dizabilităţi, copiii şi bebeluşii din pântece. În cazul copiilor nenăscuţi, Papa Ioan Paul al II-lea a spus că nu ne putem imagina o persoană „mai inocentă” decât ei. Copilul din pântece nu poate fi considerat în nici un fel un agresor duşmănos. Copilul nenăscut este slab şi lipsit de apărare, „chiar până acolo încât îi lipseşte acea minimă formă de apărare constând în puterea impresionantă a plânsetului şi lacrimilor unui nou-născut”. Mai mult, copilul este încredinţat total în grija altuia: mama care îl poartă în pântecele ei.

Trebuie să ne întrebăm, aşadar, de ce aceste fiinţe slabe, nevinovate, care necesită o mai mare grijă şi atenţie din partea societăţii, sunt atât de des atacate în cultura morţii? De ce este cultura morţii „un război al celor puternici împotriva celor slabi”? Răspunsul stă în aceeaşi perspectivă egoistă care pătrunde în viziunea modernă relativistă despre lume – perspectiva care spune că nu există o moralitate care să călăuzească relaţiile noastre, că nu suntem chemaţi să ne îndeplinim responsabilităţile în relaţiile noastre şi că fiecare individ este liber să facă ce doreşte în viaţă. Papa Ioan Paul al II-lea a descris aceasta ca fiind „un concept centrat pe sine despre libertate” care îi face pe oameni să refuze să accepte responsabilitatea pentru fraţii şi surorile lor.

Dacă mulţi oameni de astăzi caută să facă ce vor ei în viaţă – dacă ei îşi urmează propriile lor vise, planuri şi dorinţe egoiste fără să analizeze cum îi vor afecta acestea pe ceilalţi – nu este surprinzător faptul că unii vor avorta un copil care pare să împiedice aceste planuri. Copilul nu este văzut ca o persoană de care trebuie să aibă grijă, ci în principal ca un obstacol în calea ţelurilor personale. Aşa cum explica Papa Ioan Paul al II-lea: „… o viaţă care are nevoie de o mai mare acceptare, iubire şi grijă este considerată inutilă, sau o povară intolerabilă, şi astfel este respinsă într-un fel sau altul. O persoană care, din cauza bolii, a dizabilităţilor sau, mai simplu, doar pentru că există, compromite bunăstarea sau stilul de viaţă al celor care sunt favorizaţi tinde să fie privită ca un duşman căruia trebuie să i ne împotrivim sau să îl eliminăm” (EV, 12).

Solidaritate

Pentru cei care au această mentalitate centrată pe sine, a avea grijă de doi sau trei copii este pur şi simplu prea incomod. Ultimul lucru pe care ar dori aceşti oameni să îl facă este să îşi schimbe cariera, planurile de călătorie, obiceiurile de cumpărături sau stilul de viaţă pentru a avea „grijă de aceşti copii”. Propriile „drepturi” sunt văzute ca fiind mai importante decât îndeplinirea propriilor responsabilităţi în relaţii. Trebuie să ne oprim însă înainte de a arăta cu degetul spre alţii pe care îi percepem ca promovând cultura morţii. Aşa cum a arătat Papa Ioan Paul al II-lea, atacurile la adresa vieţii umane sunt un simptom al unei boli mai profunde care a lovit timpurile noastre: o viziune asupra libertăţii centrată pe sine. Aceasta trebuie să ne provoace la a ne examina propriile conştiinţe. Cât de mult ne-a infectat inimile individualismul modern? Cât de des refuzăm să acceptăm responsabilitatea de a avea grijă de alţii în căsniciile, în familiile şi în comunităţile noastre?

Poate că nu ucidem direct copii nenăscuţi, dar acceptăm responsabilitatea de a avea grijă de cei pe care Dumnezeu i-a pus în vieţile noastre? – săracii din comunităţile noastre, un coleg de serviciu care are nevoie de ajutor, chiar şi atunci când programul nostru de lucru este deja încărcat, sau părinţii noştri în vârstă care au nevoie să le acordăm mai mult timp, un copil care are nevoie de atenţia noastră atunci când noi mai degrabă ne-am juca cu smartphone-ul nostru, soţul – sau soţia – care trece printr-o perioadă dificilă şi are nevoie de susţinerea noastră atunci când noi am face mai degrabă altceva. Atunci când ne urmărim propriile interese egoiste înaintea binelui celor pe care suntem chemaţi să îi slujim, dăm dovadă de aceeaşi centrare pe sine care justifică avortul, eutanasia şi alte crime împotriva vieţii umane. În cele din urmă, ori de câte ori nu acceptăm responsabilitatea pe care o avem faţă de fraţii noştri, când refuzăm să fim păzitorul fratelui nostru, devenim puţin asemenea lui Cain. Şi contribuim, chiar dacă într-o mai mică măsură, la aceeaşi mentalitate care promovează cultura morţii.



One Comment

  1. Trăim într-o societate care nu numai că încurajează carierismul, individualismul şi egoismul prin orice mijloace (publicitate, mass-media etc.) dar le şi prezintă, mai mult sau mai puţin mascat, drept reţete sigure de succes. La polul opus, altruismul, generozitatea sau pur şi simplu omenia sunt tratate în cel mai bun caz cu condescendenţă, dacă nu cu dispreţ vădit, fiind considerate slăbiciuni care trebuie eliminate. Aceasta este lumea dominată de un laicism agresiv şi de un secularism scăpat de sub control…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *