Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (VI)

Teme: Teologie.
Etichete: , , , .
Publicat la 24 septembrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Mihail Farcaş
Sursa: Editura Presa Bună

Cateheze pentru Anul Credinţei

Cateheze pentru Anul Credinţei

Special pentru acest An al Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 şi noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri şi adulţi, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulţilor de pr. Mihail Farcaş, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenţia autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicaţie adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulţi.

Art. 10
Iertarea păcatelor

Acest articol de credinţă este o conştientizare realistă a condiţiei noastre de păcătoşi şi, în acelaşi timp, o afirmare a credinţei în puterea şi îndurarea lui Dumnezeu care, în Cristos, vrea să ne dea iertarea sa.

Originea şi dezvoltarea formulei

La început, această expresie făcea referinţă la Botez care, de fapt, reînnoieşte în mod radical omul, ştergându-i toate păcatele. Crezul niceno-constantinopolitan o redă prin cuvintele: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor”. Cu timpul însă s-a constatat că acelaşi creştin care fusese purificat prin Botez putea cădea din nou în păcate grave. De aceea, Simbolul apostolic a fost înţeles în raport cu puterea de a ierta păcatele, pe care Cristos a lăsat-o Bisericii sale pe lângă sacramentul Botezului, adică cel al Pocăinţei. Sfântul Augustin, comentând Crezul, afirmă că, pentru a obţine iertarea păcatelor, există trei mijloace: Botezul, rugăciunea şi o foarte mare umilinţă de sine la Spovadă.

Iertarea

Iertarea păcatelor este una dintre manifestările Duhului, care continuă şi realizează opera lui Cristos în Biserică. Învierea lui Cristos devine prezentă în Biserică creând, prin Duhul Sfânt, „comuniunea sfinţilor” sau comuniunea celor care trăiesc „iertarea păcatelor”. În profesiunea de credinţă, iertarea păcatelor dobândeşte o semnificaţie sacramentală. Se trăieşte în Botez şi în penitenţă, „al doilea Botez”. Pentru ca omul să obţină iertarea, Dumnezeu îi dă timp pentru a se converti, ca în vremea lui Noe, care a vestit întoarcerea la Dumnezeu, sau a lui Iona, care a mers la niniviteni, deşi erau departe de Dumnezeu. Cel care îşi împietreşte inima se privează pe sine de iertarea păcatelor.

Păcatul

Cartea Genezei exprimă experienţa lui Israel şi a fiecărui om. Omul ştie că viaţa sa este darul lui Dumnezeu al chemării la existenţă. El ştie că viaţa sa este, încă de la început, o viaţă dialogală. Istoria poporului ales este profund marcată de păcatul infidelităţii faţă de alianţa cu Dumnezeu. Însă plinătatea fidelităţii lui Dumnezeu şi a victoriei idolatriei şi a păcatului se realizează în Isus mort şi înviat. În faţa crucii lui Cristos, păcatul apare în toată monstruozitatea sa, iar iubirea lui Dumnezeu, în întreaga sa sublimitate. Este nebunia şi scandalul crucii! Păcatul mărturisit se transformă în celebrarea bunătăţii lui Dumnezeu. Doar când omul primeşte din gura lui Dumnezeu cuvintele iertării, el se simte viu, împăcat, capabil să înceapă o nouă existenţă.

Teologia iertării

Ce ne spune învăţătura creştină despre iertarea celor păcătoşi?

a) În primul rând, iertarea nu trebuie înţeleasă în mod izolat; ea aparţine unui context, care este însuşi planul lui Dumnezeu. Originea iertării constă într-un gest de atenţie şi iniţiativă iubitoare din partea lui Dumnezeu.

b) În ceea ce priveşte situaţia celui păcătos, trebuie să fim atenţi să nu minimalizăm darul iertării divine. Chiar dacă iertarea este declarată în mod verbal, din afară, omul este vindecat din interior pe baza celei mai autentice solidarităţi exprimate în întruparea lui Cristos. Dumnezeu nu se limitează să ierte vina, ci instaurează o adevărate dreptate. Aceasta este posibilă numai pentru că Fiul, întrupându-se, a luat asupra sa păcatul tuturor oamenilor.

Iertarea în Biserică

Creştinul mărturiseşte „iertarea păcatelor” în interiorul credinţei Bisericii, în care s-a născut la viaţa creştină. Prima sa experienţă, originea vieţii sale, este garanţia continuei sale re-creări în cadrul Bisericii. Iertarea divină este o renaştere, o recreare. Ea se realizează mai întâi prin Botez. Botezul, conform dublului simbolism al apei, prin scufundare, purifică de păcat şi ne face să renaştem la o nouă viaţă.

A trăi în puterea iertării

Particularitatea specifică drumului credinţei pentru un creştin se exprimă mai ales în a şti să oferi altora iertarea care este primită. Iertarea divină trebuie să conducă la iertarea aproapelui. Cine o refuză, fie nu a considerat încă iertarea lui Dumnezeu drept criteriu al propriei vieţi, fie nu a înţeles ceea ce i s-a oferit.

A ierta înseamnă a-i accepta pe ceilalţi aşa cum sunt, fără a aştepta de la ei să devină aşa cum ar trebui sau aşa cum am vrea noi. Cine a fost iertat trebuie să renunţe la ură, pentru că ura îl consideră pe celălalt un inamic şi stimulează necesitatea unei apărări agresive. Cine a fost iertat trebuie să renunţe la răzbunare, pentru că aceasta stimulează necesitatea de a apăra în public propria onoare. Cine a fost iertat trebuie să renunţe să caute să îşi facă dreptate, deoarece caută repararea radicală şi se aseamănă cu legea talionului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

Până când iertarea pe care o primim nu creează între noi un adevărat spirit al iertării şi o autentică formă de reconciliere, Biserica nu va reuşi să fie pentru lume un semn credibil de împăcare şi de pace, semn şi instrument de unitate şi mântuire pentru om.

Art. 11
Învierea morţilor

Crezul se încheie mărturisind credinţa în învierea trupului şi viaţa veşnică. A crede în Dumnezeu Tatăl în calitate de origine a vieţii, a crede în Isus învingătorul morţii, a crede în Duhul Sfânt, Duhul dătător de viaţă al Bisericii, în care experimentăm comuniunea sfinţilor şi iertarea păcatelor, ne dă siguranţa învierii şi a vieţii veşnice.

Realitatea morţii

Pentru fiecare om există momente în care se întreabă: Ce se va întâmpla cu mine? Cu cei dragi ai mei? Cu cei cu care mă înţelegeam? Cu luptele, suferinţele, bucuriile mele? Cele mai frumoase speranţe şi previziuni par să fie învinse sau, cel puţin, blocate în faţa realităţii inexorabile a morţi. Chiar şi cele mai mari ideologii ale progresului (de exemplu, marxismul) s-au lovit de acest obstacol.

Răspunsurile umane date problemei morţii

Întrebările fundamentale la care omul, cel care priveşte moartea în faţă, este chemat să dea un răspuns: moartea este sfârşitul a toate sau este o trecere către o altă viaţă? Moartea învinge totul sau va fi şi ea învinsă? Omul trăieşte din speranţă, este orientat spre un viitor care este alcătuit din împlinirea aşteptărilor sale. Totul constă în a şti dacă speranţa şi viitorul sunt legate doar în această lume sau se vor regăsi într-o altă formă în lumea de dincolo.

Nu se poate nega faptul că în noi există dorinţa de absolut şi de infinit „nostalgia unei dreptăţi perfecte şi total diferite”, aşa cum se exprimă un filozof contemporan (M. Horkheimer). Este vorba despre a şti dacă la dorinţele şi aspiraţiile noastre există vreun răspuns. Dorinţa arzătoare de a avea un lucru nu înseamnă neapărat că acest lucru ar exista cu adevărat.

Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea

Dumnezeu creează dând viaţă, deoarece creează din iubire. Iubirea lui Dumnezeu nu este singura dorinţă şi promisiune, ci, realitate, deoarece are în mâna sa viaţa şi moartea. Moartea este consecinţa păcatului. Omul, chemat la viaţă de Dumnezeu, vrea să aibă acces la pomul vieţii, doreşte să fie asemenea lui Dumnezeu. În acest demers, el nu a găsit decât moartea. Nu acest lucru l-a voit Dumnezeu: această moarte este urmare a păcatului şi semn al îndepărtării de Dumnezeu, izvor şi plinătate a vieţii. Moartea este ultimul, definitivul duşman al omului. În lupta cu această moarte intră şi Isus, noul Adam, din care iese învingător.

Răspunsul poporului lui Israel

Pentru Israel, o viaţă pe deplin realizată consta în „a muri bătrân şi sătul de zile”, în timp ce erau detestate moartea prematură şi sterilitatea care împiedica o descendenţă în urmaşi. Viaţa în împărăţia celor morţi, numită sheol, era considerată ca fiind un loc întunecos, fără posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu şi cu oamenii. Moartea, cel puţin în faza primară a gândirii israelite, era concepută drept o barieră între Dumnezeu şi om. Cu timpul, raportul profund cu Dumnezeul cel viu de-a lungul istoriei a făcut ca israelitul să aibă încredere că, după moarte, sufletele celor drepţi se află în mâinile lui Dumnezeu şi sunt destinate imortalităţii.

Moartea în speranţă

Omul din Vechiul Testament este credincios pământului, iubeşte viaţa, îşi ia în serios responsabilităţile şi consideră moartea drept finalitate a acestor bunuri, ameninţare la adresa fiinţei sale. Dar credinţa în Dumnezeu, izvorul vieţii (Ps 36,8-10), îi oferă o „nouă şansă”, o şansă la o adevărată viaţă. Asta nu înseamnă că Israel avea o idee clară despre lumea de dincolo, însă era sigur de comuniunea cu Dumnezeu: cel care trăieşte cu Dumnezeu, din Dumnezeu şi cu Dumnezeu nu se poate limita doar cu realităţile pământeşti: gândurile inimii sunt adesea mai puternice decât evidenţele raţionale.

Răspunsul lui Isus

Isus revine asupra concepţiei vetero-testamentare, vestind că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, Dumezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob. Dar pentru ucenicii lui Isus, determinant este tocmai raportul lor cu moartea, faptul că el a înviat din morţi şi că este viu pentru totdeauna.

Pe învierea sa este întemeiată învierea noastră, după cum spune sfântul Paul: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, atunci cel care la înviat pe Isus va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul care locuieşte în voi” (Rom 8,11). În urmă cu 20 de secole, acelaşi Paul le scria corintenilor: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este vestirea noastră, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1Cor 15,14).

Victoria asupra morţii

Isus, printr-un act de abandonare totală în mâinile Tatălui, şi-a dat viaţa pentru păcătoşi. Însă a treia zi a înviat, aceasta fiind ziua victoriei lui Cristos, ziua victoriei vieţii asupra morţii. Isus cel răstignit nu mai trebuie căutat printre cei morţi fiindcă a înviat şi este viu. Comunitatea primară, dând mărturie despre înviere, a fost convinsă că de aceeaşi înviere vom avea parte şi noi. Raportul dintre moarte şi păcat fiind înfrânt, învierea celor morţi devine o realitate posibilă.

Învierea trupului

Prin această afirmaţie se susţine cu fermitate faptul că omul va învia, va suferi o devenire. El va intra într-o nouă stare de existenţă în faţa lui Dumnezeu. Acestei noi stări îi va fi propriu tocmai „omul istoric”. Aceasta este semnificaţia cuvântului „trup” – nu o problemă de molecule, în sens material, ci în sensul vetero-testamentar al persoanei: „eul istoric, concret”. „Corpul” nu vrea să însemne materia, ci persoana şi istoria omului. Astfel, nu va mai exista oscilaţia între păcat şi pedeapsă, între bine şi rău, pentru că omul se va afla deasupra stării de libertate pe care o are aici pe pământ, tipic vieţii umane: el va fi cu Dumnezeu pentru totdeauna.

Semnificaţia creştină a morţii

Prin această fericită expresie se sugerează faptul că moartea este sfârşitul peregrinării noastre pământeşti. Societatea de astăzi induce sentimentul reprimării morţii, pe când aceasta ar trebui privită în mod realist. Comunitatea creştină îi comemorează pe sfinţi în ziua în care mor. Această zi, de fapt, este dies natalis, ziua în care se nasc pentru viaţa cerească, pentru comuniunea deplină şi fără sfârşit cu Isus Cristos. Aşteptarea creştină a morţii nu este marcată de teamă, ci de o senină pregătire pentru moarte, care nu putem şti când va surveni.

Învierea morţilor

În limbajul creştin, acest mod de a vorbi se referă la chemarea la vocaţia veşnică a persoanei în totalitatea sa, nu doar cu sufletul. „Trupul” desemnează persoana umană cu toate proprietăţile şi capacităţile de relaţionare cu ceilalţi şi cu lumea înconjurătoare.

Fidelitatea lui Dumnezeu, garanţia învierii

Este evident faptul că nu putem să ne reprezentăm sau să ne explicăm învierea trupului nostru, dar aceasta nu atinge cu nimic siguranţa speranţei noastre, care nu se bazează pe noi, ci pe fidelitatea lui Dumnezeu. Moartea nu este capabilă să distrugă legătura cu Dumnezeu.

A şti să priveşti dincolo de semnele morţii

Istoria încă nu s-a sfârşit. Creştinismul este depozitarul revelaţiei divine. Noi, creştinii, nu ne putem limita doar la a medita sau la a trăi această promisiune: noi trebuie să fim asemenea unui ferment, în cadrul existenţei şi al istoriei. A muri pentru a învia: acesta este misterul pascal, aceasta este vocaţia noastră. De la noi se cere, întâi de toate, o inimă „docilă”, să ne lăsăm „consolaţi” de Duhul Sfânt, de semne, de anticipările vieţii veşnice.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *