Papa Francisc şi înfierea supranaturală

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Carl E. Olson
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic World Report, 8 mai 2013

Papa Francisc

Papa Francisc

Papa Francisc a stârnit ceva valuri când a vorbit în 8 mai 2013 către Adunarea Plenară a Uniunii Internaţionale a Superioarelor Generale (UISG) despre „bărbaţii şi femeile din Biserică ce sunt carierişti, căţărători, care ‘folosesc’ poporul, Biserica, pe fraţi şi pe surori – pe cei pe care ar trebui să-i slujească – drept trambulină pentru propriile interese şi ambiţii personale”. Acesta este încă un exemplu de felul în care Sfântul Părinte nu risipeşte cuvintele.

Vom mai reveni asupra acestui discurs şi asupra unor teme conexe, dar aş dori să reflectăm acum asupra audienţei generale a Papei Francisc din 8 mai, care a avut ca subiect principal lucrarea Sfântului Duh, darul vieţii divine şi misterul înfierii divine. De fapt, Sfântul Părinte a revenit deja de mai multe ori asupra acestor subiecte şi teme, chiar din prima săptămână a pontificatului său. În urmă cu o lună, la audienţa generală din 10 aprilie, Papa Francisc a întrebat: „Ce semnificaţie are Învierea pentru viaţa fiecăruia dintre noi?” Răspunsul său, în parte, este că Învierea (aşa cum a explicat Apostolul Paul) nu este eliberare de, ci eliberare pentru: „am fost eliberaţi din sclavia păcatului şi am devenit copii ai lui Dumnezeu; adică, ne-am născut la o nouă viaţă”. Eliberarea aceasta este primită în şi prin Sacramentul Botezului. Primind acest Sacrament, „ieşea din bazin şi îmbrăca haina nouă, cea albă: adică era născut la o viaţă nouă, cufundându-se în moartea şi Învierea lui Cristos. A devenit fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, scrie: voi ‘aţi primit duhul învierii prin care strigăm: Abba, Tată!’ (Romani 8,15)”.

„Tocmai Duhul pe care l-am primit la Botez ne învaţă, ne determină să-i spunem lui Dumnezeu: ‘Tată’, sau mai bine ‘Abba!’, care înseamnă ‘Tăticule’. Aşa este Dumnezeul nostru: este un Tătic pentru noi. Duhul Sfânt realizează în noi această nouă condiţie de fii ai lui Dumnezeu. Acesta este cel mai mare dar pe care îl primim din Misterul pascal al lui Isus. Şi Dumnezeu ne tratează ca fii, ne înţelege, ne iartă, ne îmbrăţişează, ne iubeşte chiar şi atunci când greşim. Deja în Vechiul Testament, profetul Isaia afirma că chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, Dumnezeu nu uită niciodată de noi, în nici un moment (cf. 49,15). Şi acest lucru este frumos!”

Acest dar al înfierii supranaturale are mai multe nume, inclusiv divinizare, deificare şi theosis, nume sub care este cunoscut în general în Bisericile Catolice Răsăritene şi în Bisericile Ortodoxe. Subiectul acesta m-a interesat de mult timp. A fost motivul-cheie pentru care am devenit catolic cu mulţi ani în urmă şi reprezintă nucleul unei cărţi pe care o editez împreună cu pr. David Meconi SJ, editor la Homiletic & Pastoral Review şi profesor asistent de teologie la Universitatea St. Louis, a cărui teză de doctorat a tratat despre semnificaţia deificării la Sf. Augustin. Cartea are cincisprezece capitole, sub semnătura a paisprezece colaboratori (cu un Cuvânt înainte de dr. Scott Hahn) şi se referă la învăţătura catolică despre theosis pe parcursul a două mii de ani, începând cu Sfânta Scriptură şi ajungând până la Catehismul Bisericii Catolice şi documentele papale recente. În cursul acestei săptămâni tocmai termin, împreună cu pr. Meconi, capitolul introductiv despre theosis în Sfânta Scriptură.

Astfel, la audienţa generală din 8 mai, Papa Francisc mi-a atras din nou atenţia, revenind asupra temelor pe care le-a tratat în urmă cu o lună. De exemplu: „Aş vrea să mă opresc mai ales asupra faptului că Duhul Sfânt este izvorul inepuizabil al vieţii lui Dumnezeu în noi. Omul din toate timpurile şi din toate locurile doreşte o viaţă deplină şi frumoasă, dreaptă şi bună, o viaţă care să nu fie ameninţată de moarte, dar care să se poată maturiza şi creşte până la plinătatea ei. Omul este ca un călător căruia, străbătând deşerturile vieţii, îi este sete de o apă vie, ţâşnitoare şi proaspătă, capabilă să adape în profunzime dorinţa lui profundă de lumină, de iubire, de frumuseţe şi de pace. Cu toţii simţim această dorinţă! Şi Isus ne dăruieşte această apă vie: ea este Duhul Sfânt, care purcede de la Tatăl şi pe care Isus îl revarsă în inimile noastre. ‘Eu am venit pentru ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug’ (Ioan 10,10)”.

Sfântul Părinte s-a referit apoi la o serie de pasaje din cea de a patra Evanghelie, care abundă în referiri la tema omenirii care este chemată să ia parte la viaţa divină a lui Dumnezeu; acelaşi lucru poate fi spus şi despre Întâia Scrisoare a Sf. Apostol Ioan. Vorbind despre „apa vie” la care se referă Isus în discuţia cu samariteanca la fântână, Papa Francisc remarcă: „‘Apa vie’, Duhul Sfânt, Darul Celui Înviat care îşi stabileşte locuinţa în noi, ne purifică, ne luminează, ne reînnoieşte, ne transformă pentru că ne face părtaşi de însăşi viaţa lui Dumnezeu care este Iubire. Pentru aceasta, Apostolul Paul afirmă că viaţa creştinului este însufleţită de Duh şi de roadele Sale, care sunt ‘iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea’ (Galateni 5,22-23). Duhul Sfânt ne introduce în viaţa divină ca ‘fii în Fiul Unicul Născut'”.

„Într-un alt text din Scrisoarea către Romani, pe care am amintit-o de mai multe ori, Sfântul Paul sintetizează cu aceste cuvinte: ‘Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că […] aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu El, ca împreună cu El să fim şi preamăriţi’ (8,14-17). Acesta este darul preţios pe care Duhul Sfânt îl aduce în inimile noastre: însăşi viaţa lui Dumnezeu, viaţă de adevăraţi fii, un raport de familiaritate, de libertate şi de încredere în iubirea şi în milostivirea lui Dumnezeu, care are ca efect şi o privire nouă spre ceilalţi, de aproape şi de departe, văzuţi mereu ca fraţi şi surori în Isus, care trebuie respectaţi şi iubiţi”.

Este evident că pasajul din Scrisoarea către Romani 8,15-17 prezintă o semnificaţie cu totul deosebită pentru Papa Francisc, odată ce el însuşi notează că „l-a menţionat în repetate rânduri”. El nu utilizează, desigur, termenul de „theosis„, dar explică doctrina în limbajul care este folosit de obicei în Biserica Occidentală. Într-adevăr, o cercetare rapidă pe situl Vaticanului arată că este rareori folosit. Dintre documentele disponibile, două sunt în special importante. Primul: când Papa Benedict al XVI-lea l-a menţionat în 2009, în audienţa generală despre Ioan Scotus [5] şi al doilea: în 2011, în documentul intitulat „Teologia astăzi: Perspective, Principii şi Criterii”, unde Comisia Teologică Internaţională notează următoarea definiţie, utilă şi succintă: „Misterul lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos prin puterea Duhului Sfânt este un mister de ekstasis, iubire, comuniune şi locuire împreună (întrepătrundere) a celor trei Persoane divine; un mister de kenosis, de renunţare la firea de Dumnezeu a lui Isus în cursul întrupării Sale, astfel încât a luat firea de sclav (cf. Filipeni 2,5-11); şi un mister de theosis, fiinţele umane fiind chemate să participe la viaţa lui Dumnezeu şi să împărtăşească ‘natura Sa divină’ (2Petru 1,4) prin Cristos, în Duhul” (par. 98).

Termenul „divinizare” a fost frecvent utilizat de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, pentru care subiectul era de o deosebită importanţă, aşa cum am arătat în altă parte. Interesant este modul în care Papa Benedict al XVI-lea a prezentat legătura între divinizare, convertire şi creşterea spirituală, atât individuală, cât şi în comunitate. La predica din octombrie 2010, cu ocazia Sfintei Liturghii papale celebrate la deschiderea Adunării speciale a Sinodului Episcopilor pentru Orientul Mijlociu, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat: „Fără comuniune nu poate exista mărturie: viaţa în comuniune este cu adevărat mărturia cea mare. Isus a spus-o clar: ‘Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii’ (Ioan 13,35). Această comuniune este însăşi viaţa lui Dumnezeu, care este comunicată în Duhul Sfânt, prin Isus Cristos. Astfel este un dar, nu ceva ce ar trebui să construim prin propriile noastre eforturi. Şi tocmai din această cauză face apel la libertatea noastră şi aşteaptă răspunsul nostru: comuniunea cere întotdeauna convertire, tot aşa după cum un dar este mai bun dacă este bine primit şi folosit”.

Papa Benedict al XVI-lea a revenit asupra acestei teme în deschiderea Exhortaţiei sale Apostolice post-sinodale, Ecclesia in Medio Oriente, afirmând următoarele: „În contextul credinţei creştine, ‘comuniunea este însăşi viaţa lui Dumnezeu, care este comunicată în Duhul Sfânt, prin Isus Cristos’. Este un dar al lui Dumnezeu care aduce în discuţie libertatea noastră şi ne cere răspuns. Şi tocmai fiindcă este de origine divină, această comuniune este universală. În timp ce îi angajează activ pe creştini, în virtutea credinţei lor apostolice, nu înseamnă că rămâne mai puţin deschisă pentru fraţii şi surorile noastre de origine ebraică şi musulmană şi pentru toţi cei care sunt pe diferite căi angajaţi ca popor al lui Dumnezeu. Biserica Catolică din Orientul Mijlociu este conştientă că nu va fi în stare să manifeste comuniunea la nivel ecumenic şi interreligios până când nu o va reînvia mai întâi în sine însăşi, în interiorul fiecăreia din Bisericile sale şi al tuturor membrilor săi: Patriarhi, Episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici. Creşterea individuală în viaţa de credinţă şi reînnoirea spirituală în interiorul Bisericii Catolice va duce la împlinirea vieţii de graţie şi la theosis (divinizare). În felul acesta, toţi mărturisitorii Bisericii vor deveni şi mai convingători” (par. 3).

Altfel spus, dacă aş încerca să rezum cele de mai sus, trebuie să creştem în viaţa divină în aşa fel încât Biserica să poată fi reînnoită, astfel încât să putem proclama mai bine Evanghelia şi să putem da o mai bună mărturie pentru Biserica Catolică, a cărei inimă este înfierea supranaturală oferită de Botez, prin puterea Sfântului Duh. Acesta reprezintă deja nucleul pontificatului Papei Francisc, iar unul dintre motive este acela că el doreşte să arate că reînnoirea reală, substanţială, provine din a deveni – cum îi plăcea Fericitului Ioan Paul al II-lea să spună – ceea ce suntem de fapt: copii ai lui Dumnezeu. Iar aici, amândoi repetă ceea ce Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a spus cu aproape două mii de ani în urmă: „Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem” (1Ioan 3,1).

Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *