Păcatul avariţiei: închinarea la dumnezeul aurit

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Christopher Kaczor
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, martie 2008

Viţelul de aur

Viţelul de aur

Încă îmi amintesc Biblia cu imagini pe care o aveam în copilărie, în care era desenat un viţel din aur strălucitor căruia i se închinau oamenii – o reprezentare pitorească a idolatriei în care căzuseră vechii izraeliţi după ce Moise îi scosese din Egipt (Exod 32). Povestea mi s-a părut incredibil de ciudată din două motive. În primul rând, m-am întrebat de ce cineva ar fi atât de ridicol încât să se închine unui viţel din aur. Evident, statuia din aur nu era un Dumnezeu viu. În al doilea rând, m-am întrebat de ce i-ar păsa atât de mult lui Dumnezeu de ceea ce făceau ei. Nu făceau rău nimănui (nu-i aşa?). Poate să fie o prostie să te închini unui viţel din aur, dar de ce i-ar păsa lui Dumnezeu?

Ca adult, ştiu din experienţa personală că tentaţia de a ne închina banilor mai degrabă decât lui Dumnezeu nu se limitează la vechiul Israel. Este puţin probabil ca oamenii din societatea noastră să se închine unui viţel din aur, dar aproape toată societatea noastră este ispitită de avariţie în una din formele sale. Şi, la fel ca în vechiul Israel, lui Dumnezeu îi pasă dacă suntem sau nu avari. Avariţia este iubirea dezordonată a bogăţiilor. Noi trebuie să îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine, dar putem începe să iubim banii mai mult decât pe Dumnezeu şi mai mult decât pe aproapele nostru. Avariţia (sau zgârcenia) este, de asemenea, unul dintre cele şapte păcate capitale. La fel ca mândria, necurăţia, lăcomia, lenea, mânia şi invidia, zgârcenia este numită „păcat capital” pentru că dă naştere la multe alte păcate.

Astăzi, avariţia ia adesea forma consumismului şi a suprasolicitării prin muncă. Consumismul este o viziune asupra persoanei umane care ne reduce la ceea ce putem cumpăra şi consuma. Această viziune este cuprinsă în motoul: „Cel care moare cu cele mai multe jucării câştigă”. În forma obsesiei faţă de muncă, pe de altă parte, nu se referă la a consuma, ci la a produce. Atât ultra-consumatorul cât şi cel dependent de muncă sunt, practic vorbind, materialişti: ceea ce contează cu adevărat, scopul final al vieţii, constă în ceea ce poate fi cumpărat şi vândut. Deşi aproape toţi americanii au un stil de viaţă mai luxos decât al oricărui rege medieval, cu toţi îşi doresc mai mult. Agenţiile de publicitate cheltuiesc miliarde de dolari pe an pentru a ne hrăni pofta de a cumpăra lucruri. De majoritatea acestor obiecte nu avem cu adevărat nevoie şi nu ni le-am dori deloc dacă nu am fi bombardaţi zi cu zi de reclame.

De ce ar trebui să îi pese lui Dumnezeu?

Desigur, banii şi bunurile materiale nu sunt rele, ci sunt bune. Într-adevăr, avem nevoie reală de bani – sau cel puţin de ceea ce Sf. Toma de Aquino a numit „bogăţia naturală”, şi anume, hrană, îmbrăcăminte şi adăpost – pentru a supravieţui. Noi folosim ceea ce el a numit „bogăţia artificială”, şi anume bani, carduri de credit sau monede pentru a achiziţiona bogăţia naturală. Nu este nimic greşit în a dori să asigurăm bunăstarea fizică pentru noi şi pentru cei dragi prin utilizarea banilor. De fapt, această dorinţă este bună.

Cu toate acestea, o dorinţă sănătoasă de bogăţie naturală, şi, prin extensie, de bogăţie artificială, se poate dezvolta într-o dorinţă nefirească şi nesănătoasă de bogăţii. Dar ce anume este în neregulă cu dorinţa prea mare de a avea bani? În contextul biblic, ce conta pentru Dumnezeu că vechii izraeliţi se închinau unui viţel din aur? De ce ar trebui să îi pese lui Dumnezeu că oamenii iubesc banii mai mult decât pe El şi pe aproapele? Lui Dumnezeu îi pasă de aceste aspecte pentru că îi pasă de noi. Iubirea exagerată de bani nu îl afectează pe Dumnezeu – faptul că nu ne închinăm Lui nu îl micşorează pe Dumnezeu însuşi. Nu, iubirea excesivă de bani ne dăunează nouă.

În primul rând, ea duce de multe ori la acţiuni care sunt în mod evident păcătoase, cum ar fi furtul sau înşelătoria. Dar chiar dacă zgârcenia nu ne-a dus la alte păcate, ea tot ar fi dăunătoare pentru noi. Pentru că pur şi simplu, dacă iubim banii mai mult decât pe Dumnezeu şi pe alţi oameni, devenim – cel mai adesea mai devreme, şi nu mai târziu – nefericiţi. Chiar dacă am avea mai mulţi bani decât Bill Gates, tot nu am fi fericiţi fără prietenia cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Filosofi precum Aristotel şi Sf. Toma de Aquino ne-au învăţat, cu secole în urmă, că banii nu garantează fericirea: cercetările contemporane în ştiinţele sociale le întăresc concluziile. Banii, chiar dacă am avea milioane şi milioane de dolari, pur şi simplu nu pot să ne facă fericiţi.

Nu putem cumpăra fericirea

Psihologii au studiat zeci de ani ce anume îi face pe oameni fericiţi. Ei realizează aceste studii în diferite moduri. O modalitate este aceea de a-i determina pe oameni să poarte la ei nişte pagere şi apoi, în cursul zilei, la îndemnul cercetătorilor, subiecţii supuşi studiului trebuie să scrie cât de fericiţi sunt. Psihologii studiază rata depresiilor şi cazurile de suicid şi tentativă de suicid. Ei îi observă pe oameni şi trag concluzii, din zâmbetele şi râsul lor sau din încruntarea şi lacrimile lor, cu privire la fericirea lor. De-a lungul mai multor decenii, în mii de studii din întreaga lume, ei au adunat numeroase dovezi legate de legătura dintre bunăstarea financiară şi fericirea oamenilor.

A reieşit că mai mulţi bani te pot face mai fericit – dacă trăieşti într-o sărăcie lucie. Dacă nu ai haine care să îţi ţină de cald, dacă nu ai mâncare pentru copiii tăi şi nici un acoperiş deasupra capului pe timp de noapte, banii necesari pentru aceste nevoi de bază fac să crească foarte mult nivelul fericiri raportate. Cu toate acestea, odată ce ai suficienţi bani pentru a-ţi asigura hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, creşterea sumelor de bani nu este legată de creşterea constantă a nivelului de fericire. Cu alte cuvinte, odată ce o persoană deţine cele necesare traiului, mai mulţi bani nu o fac mai fericită.

Spre deosebire de bogăţia naturală, cum ar fi hainele, nu există nicio limită în privinţa averii artificiale. Există doar cât de mulţi hamburgeri poate mânca o persoană sau câte haine poate purta, dar nu există nicio limită pentru banii pe care îi putem avea în contul nostru bancar. Din acest motiv, avariţia este un tip de păcat deosebit de periculos. Un om lacom ajunge în cele din urmă să se sature pe deplin. Un om care comite un act de desfrânare ajunge la un punct de saturaţie naturală. Un om mânios poate exploda de furie, eliberându-se astfel de ea. Chiar şi beţivul ajunge la un punct în care leşină şi nu mai poate bea. Dar oamenii avari nu se satură niciodată să strângă bogăţii.

Oamenii de ştiinţă care au studiat fericirea, cum ar fi dr. David Myers, un psiholog care a scris The Pursuit of Happiness, ce se bazează pe sute de studii asupra fericirii, afirmă că fericirea atinsă printr-o achiziţie sau un nivel de bogăţie dispare curând şi oamenii se adaptează la orice nivel de avere pe care l-au realizat, aşa cum arată şi experienţa câştigătorilor la loto. „Fie că ne bazăm concluzia pe fericirea pe care o raportăm noi înşine, pe nivelurile de depresie sau pe problemele adolescenţilor, o creştere financiară înregistrată pe parcursul a treizeci de ani nu a fost însoţită câtuşi de puţin de o creştere a fericirii şi a satisfacţiei legate de viaţă. Acest lucru este şocant, deoarece contrazice ipotezele materialiste ale societăţii noastre, dar cum putem ignora adevărul dur: odată trecuţi de sărăcie, creşterea economică ulterioară nu îmbunătăţeşte semnificativ starea de spirit a oamenilor. A face mai mulţi bani – scopul atât de multor absolvenţi şi al altor visători – nu produce fericire”.

Într-adevăr, la toate nivelurile de bogăţie, de la a fi modest până la a fi extrem de bogat, oamenii au tendinţa de a se compara cu cei care sunt ceva mai bogaţi decât ei. Părinţii care câştigă 40.000 dolari pe an nu au tendinţa de a spune: „Uau, noi câştigăm mult mai mult decât 95 la sută din întreaga lume. Avem un televizor şi o maşină. Avem un calculator. Ne descurcăm uimitor de bine din punct de vedere financiar”. Ei au mai degrabă tendinţa de a se uita la cei cu două maşini şi trei televizoare, care se compară la rândul lor cu cei care au maşini mai noi, case mai mari, televizoare cu plasmă şi aşa mai departe.

Atunci când sunt întrebaţi, majoritatea oamenilor vor spune că mai au nevoie de încă o sumă mică de bani pentru a se simţi confortabil, şi anume de aproximativ încă 10 la sută. Indiferent dacă oamenii câştigă 30.000 dolari pe an, 60.000 dolari pe an, 120.000 dolari pe an, sau mai mult de un milion de dolari pe an, ei tind să creadă că 10 la sută în plus vor face diferenţa. Atunci când obţin şi acei 10 la sută, ceea ce se întâmplă de obicei pe parcursul a câţiva ani, ei doresc încă 10 la sută, şi aşa mai departe, la infinit.

Studiul arată un alt rezultat uimitor: dacă veţi compara un câştigător la loto şi un paraplegic, la un an după ce a avut loc evenimentul, nu veţi şti practic nimic despre nivelul lor de fericire. Dacă îl veţi compara pe directorul executiv al unei mari companii cu omul de serviciu care îi curăţă biroul, având doar aceste informaţii, nu veţi avea cum să aflaţi care dintre ei este mai fericit. Acest studiu realizat de psihologi contemporani este, de fapt, o uşurare. Cultura noastră tinde să echivaleze „viaţa bună”, viaţa fericită, cu „viaţa celor bogaţi şi celebri”, un stil de viaţă aflat mult dincolo de posibilităţile majorităţii oamenilor. Dar majoritatea oamenilor din lumea occidentală au atins nivelul minim al bunăstării socio-economice, dincolo de care banii nu sunt de folos.

Ce contează cu adevărat?

Ce îi ajută pe oameni să atingă fericirea, potrivit psihologilor contemporani? Patru lucruri contează în special: 1) relaţiile bune cu ceilalţi, 2) legături religioase puternice, 3) o activitate semnificativă şi 4) controlul personal. Putem traduce aceste lucruri în termeni mai tradiţionali: 1) iubirea faţă de aproapele, 2) iubirea faţă de Dumnezeu, 3) faptele milei trupeşti şi sufleteşti şi 4) exercitarea libertăţii autentice făcând binele şi evitând răul.

Lui Dumnezeu îi pasă de avariţie pentru că ne subminează adevărata fericire. Atunci când punem a face sau a cheltui bani mai presus decât a-L iubi pe Dumnezeu, pierdem din vedere un aspect esenţial al propriei noastre fericiri. Atunci când ne dedicăm carierei în aşa măsură încât nu mai avem timp suficient pentru relaţii semnificative cu Dumnezeu şi cu aproapele, pierdem din nou, pierd şi familiile şi prietenii noştri. Atunci când iubim banii atât de mult încât ajungem să furăm, să minţim, să înşelăm, şi nu reuşim să facem acte caritabile, le facem rău nu doar altora, ci şi nouă înşine. Chiar dacă ne deţinem pe drept posesiunile noastre, utilizarea a tot ceea ce avem, inclusiv a banilor noştri, trebuie să fie guvernată de iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Deoarece Dumnezeu ne iubeşte profund şi doreşte ca noi să fim fericiţi în această viaţă şi în viaţa următoare, Isus ne-a învăţat multe despre iubirea dezordonată a banilor: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Matei 6,24). Mamona, dumnezeul fals al avariţiei, îi îndepărtează pe oameni de prietenia unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Isus a vorbit şi despre marea dificultate a bogaţilor de a ajunge în rai. „Adevăr vă spun: greu va intra un bogat în împărăţia cerurilor. Din nou vă spun: mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19,23-24). Comentând acest pasaj, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Prin ceea ce a spus El nu a condamnat bogăţiile, ci pe cei care sunt sclavii bogăţiilor” (Predici la Matei, 63). Este uşor să devii sclavul banilor, să îţi dedici viaţa achiziţionării de bunuri materiale, dar bunăstarea financiară este, de asemenea, un instrument care poate fi folosit pentru a face bine.

Dăruiţi mai mult, fiţi mai fericiţi

Toţi creştinii sunt chemaţi să dobândească un spirit de detaşare de bunurile pământeşti şi de bogăţii. Aspectul financiar nu trebuie să fie aspectul principal al vieţii noastre, unicul nostru ghid de comportament. Toţi creştinii trebuie să caute „un spirit de sărăcie”, prin care să folosească bunurile pământeşti, inclusiv banii, ca instrumente de slujire a aproapelui lor. Aşa cum a subliniat Papa Benedict al XVI-lea, „oricine are nevoie de mine, şi pe care eu îl pot ajuta, este aproapele meu” (Deus Caritas Est, nr. 15).

A-l ajuta pe aproapele nostru cu bunurile noastre materiale poate fi o provocare manifestată în moduri neaşteptate. Atunci când Isus l-a întâlnit pe tânărul bogat, l-a invitat să facă o alegere radicală: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” (Matei 19,21). Bogatul a plecat trist, dar alţii au răspuns cu bucurie la invitaţia lui Isus. Urmând exemplul Sf. Francisc de Assisi şi al multor altor sfinţi, unii oameni sunt chemaţi la o dragoste profundă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele concretizată în renunţarea la toate posesiunile materiale şi depunerea unui vot de sărăcie.

Toţi creştinii sunt chemaţi la o modalitate mai puţin radicală de eradicare a avariţiei şi de trăire a spiritului de sărăcie: a da bani pentru cauze nobile şi a atenua în mod regulat sărăcia spirituală sau materială. Aproape toţi am putea fi mai generoşi din punct de vedere financiar. Am cunoscut familii cu trei sau patru copii, care câştigau sub 15.000 de dolari pe an şi care ofereau 10 la sută din venitul lor. Poate nu întâmplător, aceste familii au fost unele dintre cele mai fericite pe care le-am cunoscut vreodată.

Puteţi să daţi prea mult?

Zgârcenia are un alt viciu opus: risipa sau necugetarea în a da. Exercitând înţelepciunea practică, donatorii trebuie să dea atât cu generozitate cât şi cu conştiinţa celorlalte responsabilităţi pe care le au. Studiile indică faptul că majoritatea catolicilor nu par a fi în pericol de risipă: în medie, ei donează doar 1 la sută din venitul lor anual (trei dolari sau mai puţin daţi parohiei lor în fiecare săptămână). Catolicii trebuie să afle calea de mijloc între viciul avariţiei, pe de o parte, şi risipa, pe de altă parte – o generozitate sănătoasă cu bunurile noastre materiale.

Pe lângă donarea de bani, un alt mod de reducere a avariţiei este reducerea consumului. De ce să nu ne propunem în Postul Mare să nu cumpărăm nimic nou care poate fi cumpărat la mâna a doua? Elemente cum ar fi alimentele trebuie să fie cumpărate noi, dar haine, cărţi şi multe alte elemente pot fi cumpărate folosite deja. Cum ar fi să ne abţinem de la privitul la televizor şi să evităm toate acele reclame? Atunci când facem cumpărături, putem amâna efectuarea de achiziţii costisitoare care nu se bazează pe o analiză atentă, sau am putea să nu cumpărăm cel mai scump produs.

Şi un ultim remediu pentru avariţie: refuzaţi oportunităţile de a face mai mulţi bani. Poate că acest lucru înseamnă mai puţin cu o călătorie de afaceri pe an. Poate că înseamnă să mergem acasă pentru cină aproape în fiecare seară sau să plecăm cu o oră mai devreme de la muncă pentru a ajuta la pregătirea cinei. Desigur, toţi avem nevoie de bani, dar cel mai probabil putem să ne descurcăm şi cu mai puţini bani şi să devenim mai bogaţi în alte lucruri – timp petrecut cu familia, timp petrecut cu Dumnezeu.

„Avariţia este bună”, a spus Gordon Gecko, în filmul Wall Street. Am putea întreba „Bună pentru cine?” Este bună pentru copiii care îşi văd rar tatăl? Este bună pentru soţi? Este bună pentru cei de care s-a profitat prin nelegiuiri financiare? Poate că nu ne închinăm unei statui din aur în deşert, dar majoritatea dintre noi trebuie să ne luptăm cu avariţia, un impediment grav pentru propria fericire şi fericirea altora. Avem tendinţa să uităm că Dumnezeu ne iubeşte nu doar mai mult decât iubim noi pe oricine altcineva, ci mai mult decât ne iubim pe noi înşine. Datorită acestei mari iubiri pe care ne-o poartă, Dumnezeu ne îndeamnă, din Vechiului Testament şi până în ziua de astăzi să evităm să ne închinăm la dumnezei din aur.

Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *