Frumuseţea: o necesitate, nu un lux

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 mai 2013.
Print Friendly

Autor: pr. Charles Klamut
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Înconjuraţi de frumuseţe

Înconjuraţi de frumuseţe

Am vizitat de curând Grădina Botanică din St Louis. În mijlocul atâtor privelişti minunate, al culorilor şi al creaturilor, al soarelui, al arhitecturii, al parfumului şi al bogăţiei diversităţii plantelor, m-am simţit fericit că trăiesc. Îmbătându-mă de atâta frumuseţe, m-am întors spre un prieten şi l-am întrebat: „Cum am putea oare să trăim fără aceasta?” „Nu am putea”, mi-a răspuns el. M-am gândit mult timp la replica lui şi mi-am dat seama că nu erau doar nişte vorbe sentimentale, ci purul adevăr. Şi nu sunt singurul care are această convingere.

Luigi Giussani, marele preot, educator şi scriitor din secolul al XX-lea, a cărui cauză de canonizare tocmai a fost introdusă, a insistat întreaga sa viaţă asupra necesităţii frumosului, pentru că frumuseţea într-adevăr contează şi are puterea să ne trezească inimile. Cardinalul Joseph Ratzinger, cu numai două luni înainte de a fi ales Papă, în predica pe care a rostit-o la funeraliile pr. Giussani, în anul 2005, a spus că acesta era „rănit de dorul de frumuseţe”. A amintit cât de mult iubea el muzica, şi a spus că în căutarea Frumuseţii înseşi, pr. Giussani îl căuta pe Cristos.

Luigi Giussani este un autor ale cărui cărţi abundă de citate din poeţi, romancieri şi filosofi; un preot a cărui pastoraţie cu studenţii se desfăşura adeseori în cursul drumeţiilor prin Alpi; un profesor care, în primii ani de predare, făcea să se ridice a uimire sprâncenele colegilor, când intra în sala de clasă cu un fonograf cu înregistrări din Chopin şi Beethoven, ca să-i rănească pe elevi cu frumuseţea adevărată. Isus spunea: „Îi veţi cunoaşte după roade”. Împărtăşind propria-i rană cu studenţii săi, rodul lui Giussani a devenit în Biserică Mişcarea Comunione e Liberazione, care a mişcat inimi în aproape 100 de ţări până acum.

Luigi Giussani nu este singura personalitate catolică modernă care să susţină cauza frumuseţii. În Duminica Paştelui din 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a dat Scrisoarea către Artişti. Acel document profund nu se adresează numai artiştilor, ci fiecăruia dintre noi, oferind o reflecţie profundă asupra misterului persoanei umane şi a nevoii înnăscute de frumos. Potrivit Fericitului Ioan Paul al II-lea, frumuseţea oferă „o străfulgerare de moment din imensitatea luminii care îşi are izvorul său nesecat în Dumnezeu” (nr. 7). Papa spunea că „fiecare formă de artă veritabilă deschide în felul său calea spre cea mai profundă realitate a fiinţei umane şi a lumii. În felul acesta, arta reprezintă o apropiere întru totul valabilă de tărâmul credinţei, conferind experienţei umane semnificaţia sa fundamentală” (nr. 7).

Pontiful a trecut apoi în revistă, într-o scurtă schiţă istorică, multiplele moduri în care Evanghelia a inspirat „epifaniile” frumuseţii pe care artiştii le-au împărtăşit cu Biserica şi întreaga lume. El a apreciat alianţa deosebit de rodnică dintre credinţă şi artă şi dintre Biserică şi artişti. În Scrisoarea către Artişti există astfel secţiuni intitulate: „Biserica are nevoie de artă” şi „Are nevoie arta de Biserică ?” (la care răspunsul său a fost un ferm „Da!”). El a asociat arta adevărată cu umanismul creştin autentic atunci când a afirmat: „Chiar şi dincolo de expresiile sale tipic religioase, arta adevărată prezintă o afinitate strânsă cu lumea credinţei, astfel încât, chiar şi în situaţiile în care cultura şi Biserica sunt separate, arta rămâne un fel de punte spre experienţa religioasă. În măsura în care caută frumosul, ca rod al imaginaţiei ce se înalţă dincolo de experienţa de zi cu zi, arta este prin însăşi natura sa un fel de chemare către Mister” (nr. 10).

Papa Ioan Paul al II-lea a menţionat că, în lumina Conciliului Vatican II, trebuie să construim pe baza pusă de acesta pentru „o reînnoită relaţie între Biserică şi cultură”, iar arta este calea privilegiată de a realiza acest lucru. Citând Conciliul Vatican II, el spunea: „Această lume are nevoie de frumuseţe ca să nu se scufunde în disperare. Frumuseţea, ca şi adevărul, aduce bucurie în inima omului şi acesta este rodul preţios care rezistă eroziunii timpului, care uneşte generaţiile şi le face să fie una în admiraţie” (nr. 11, citat dintr-un discurs ţinut de Părinţii conciliari la sfârşitul lucrărilor Conciliului Vatican II).

Papa Benedict al XVI-lea împărtăşeşte cu predecesorul său viziunea despre importanţa artei şi a frumuseţii în viaţa de credinţă. Pe când era Cardinal, Joseph Ratzinger a făcut în acest sens o serie de comentarii inspirate. Într-un mesaj din 2002 către membrii Mişcării Comunione e Liberazione spunea: „Arta creştină de astăzi… trebuie să se opună cultului urâtului”. El a vorbit despre „rana” frumuseţii care inspiră şi provoacă omului nostalgia după destinul său transcendental. L-a citat pe Platon din „Phaedrus”, făcând următoarele reflecţii: „Platon afirma că întâlnirea cu frumuseţea este şocul emoţional salutar care îl face pe om să iasă din carapacea proprie şi să îşi manifeste ‘entuziasmul’, atrăgându-l spre ceea ce este altceva decât el însuşi. Omul, spunea Platon, a pierdut perfecţiunea originară care fusese concepută pentru el. El se află acum în permanenţă în căutarea perpetuă a formei primitive vindecătoare. Nostalgia şi dorul îl determină să continue căutarea; frumuseţea îl împiedică să fie mulţumit doar cu viaţa de zi cu zi. Ea îl face să sufere. În sens platonic, am putea spune că săgeata nostalgiei îl străpunge pe om, îl răneşte şi în acest fel îi dă aripi, ridicându-l spre transcendent… Rănile frumuseţii, iată ceea ce îl cheamă pe om către destinul său ultim”.

Cardinalul Ratzinger a descris experienţa pe care a avut-o la un concert de Bach, la care a mers împreună cu prietenul al său, Episcopul luteran Hanselmann: „Când ultima notă s-a stins triumfătoare, ne-am privit deodată unul pe celălalt şi am spus: ‘Oricine aude aceasta, ştie că credinţa este adevărată’. Muzica avusese o atât de extraordinară forţă a realităţii încât am înţeles, nu prin deducţie, ci prin impactul asupra inimilor noastre, că nu se poate naşte din nimic, ci poate veni numai prin puterea Adevărului care a devenit real în inspiraţia compozitorului”. El a descris în continuare calea prin care frumuseţea cucereşte nihilismul şi susţine realitatea, fiinţa şi adevărul.

Cardinalul nu s-a mulţumit să se oprească numai asupra frumuseţii artistice. A mers mai departe, vorbind despre frumuseţea sfinţeniei şi puterea acesteia de a convinge o lume sceptică, obosită de atâtea cuvinte. „Am susţinut adesea convingerea mea că adevărata apologie a credinţei creştine, cea mai convingătoare demonstraţie a adevărului său împotriva oricărei negaţii, sunt sfinţii şi frumuseţea pe care credinţa a generat-o. Astăzi, ca să facem să crească credinţa, trebuie să ne îndreptăm noi înşine, ca şi persoanele pe care le întâlnim, spre întâlnirea cu sfinţii şi spre a intra în contact cu Frumuseţea”.

În cuvântul său, Ratzinger îl citează de asemenea pe marele preot-teolog elveţian Hans Urs von Balthasar, a cărui muncă de o viaţă se referă la teologie sub auspiciile celei de a „treia transcendenţe” şi anume Frumuseţea. Balthasar considera că frumuseţea face credibil adevărul; că ceva adevărat şi bun este într-un fel şi frumos. El afirma că, în mijlocul prejudiciilor aduse credibilităţii adevărului si bunătăţii de istoria recentă, frumuseţea rămâne probabil calea cea mai plină de speranţă spre retrezirea noastră către slava lui Dumnezeu şi revelaţia Sa divină. Balthasar a fost o persoană de o imensă cunoaştere şi cultură, iubitor de literatură, artă, muzică, la fel ca şi de teologie. El a reunit toate aceste elemente în scrierile sale, în special în lucrarea sa „Estetica Teologică”, parte din opera sa majoră „Slava Domnului”. Ratzinger menţiona, cu un oarecare regret, că dacă unele detalii din opera lui Balthasar au pătruns în lucrările de teologie, „abordarea sa fundamentală” – într-adevăr, aspectul esenţial al întregii sale opere – nu a fost atât de prompt acceptată. Balthasar a folosit drept una dintre cheile sale interpretative teologice conceptul biblic de „slavă”, văzut ca frumuseţea şi iubirea radiantă şi inerentă a lui Dumnezeu, manifestată în mod gratuit omului prin Cristos.

Atât Papa Benedict al XVI-lea cât şi Papa Ioan Paul al II-lea au citat faimoasele cuvinte din „Idiotul” de Dostoievski: „Frumuseţea va salva lumea”. Împreună cu Dostoievski, ei nu se gândesc la un estetism superficial, ci mai degrabă la frumuseţea care este într-adevăr capabilă să „rănească” inimile istovite, străpungând norii groşi care întunecă atât de mult societatea contemporană, trezindu-ne (sau retrezindu-ne) la destinul şi demnitatea noastră originară, infinită, transcendentă. Josef Pieper, filosof german catolic din secolul al XX-lea, vorbeşte despre acest fenomen în domeniul filosofiei, dar afirmaţia sa poate fi uşor transpusă în domeniul artei, numind-o „cea care străpunge domul lumii muncii de zi cu zi”.

Experienţa mea din cei patruzeci de ani de viaţă a fost o verificare convingătoare a tuturor acestor lucruri, pe care le-am văzut iar şi iar. Chiar când eram pe punctul de a mă prăbuşi sub povara tristeţii şi a morţii nihilismului, o rază pătrunzătoare de frumuseţe mi-a deschis inima şi respiraţia speranţei s-a întors. Certitudinea existenţială personală mi-a confirmat faptul că afirmaţiile acestor giganţi ai credinţei şi ai umanităţii sunt adevărate:

  • Dorinţa „sfâşietoare” de frumuseţe;
  • Experienţa cu operele de artă ca o cale spre cele mai profunde realităţi ale fiinţei umane şi ale credinţei;
  • Experienţa artei ca punte spre credinţa religioasă;
  • Arta ca o cale privilegiată spre reînnoirea relaţiei dintre credinţă şi cultură;
  • Frumuseţea ca antidot la disperare şi la „cultul urâtului”;
  • „Săgeata nostalgiei” care, străpungându-ne, ne cheamă spre destinul nostru transcendental;
  • Şi demonstrarea adevărului credinţei prin opere de artă convingătoare.

    „Frumuseţea va salva lumea”. Aceasta rămâne de văzut. Dar frumuseţea m-a salvat pe mine însumi şi continuă să o facă. Experienţa mea este că am nevoie să fiu salvat; şi aceasta nu e un lux. Frumuseţea salvează. Sau, ca să o spunem mai exact, frumuseţea mă conduce spre Acela care salvează şi care este Frumuseţea însăşi.

    Frumuseţea este o necesitate, nu un lux. Frumuseţea ne emoţionează, ne trezeşte, ne provoacă, aducând prospeţime şi noutate în inima care a devenit prea uşor bătrână şi rece. Luxul este ceva în plus, opţional, care se adaugă după împlinirea datoriilor. Frumuseţea nu este însă ceva opţional, ci este ceea ce vine mai întâi. Fiindcă fără frumuseţe, îndatoririle se dovedesc prea grele şi în cele din urmă par fără sens. Un suflet bătrân şi obosit nu se poate mişca de la sine, nu se poate susţine pe sine însuşi. În cele din urmă eşuează în îndatoririle lui. Frumuseţea reînnoieşte sufletul, conducându-ne mereu înapoi la originile şi destinul nostru, făcând viaţa să renască.

    Fie ca Dumnezeu să nu ne lase niciodată fără artişti plini de har, profeţi şi poeţi ai transcendentului, care să continue să ne rănească inimile cu nostalgia după destinul nostru infinit, singurul pe măsura măreţiei propriilor noastre inimi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *