Interpretarea şi receptarea Conciliului Vatican II

Teme: Biserică.
Etichete: .
Publicat la 24 aprilie 2013.
Print Friendly

Autor: Cardinalul Walter Kasper
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 12 aprilie 2013

Cardinalul Walter Kasper

Cardinalul Walter Kasper

Era epoca războiului rece; în anul dinaintea începerii Conciliului a fost construit Zidul Berlinului, şi în perioada primei sesiuni, lumea, din cauza crizei din Cuba, a fost pe marginea prăpastiei războiului atomic. Astăzi, după cincizeci de ani, trăim într-o lume globalizată, complet diferită şi în schimbare rapidă, cu noi probleme şi noi provocări. Încrederea optimistă în progres şi dorinţa de a merge spre noi graniţe au zburat de mult timp. Pentru cea mai mare parte a catolicilor, dezvoltările, puse în mişcare de Conciliu, fac parte din viaţa zilnică a Bisericii. Dar ceea ce experimentează nu este marele început şi nu este primăvara Bisericii pe care o aşteptam atunci, ci este mai degrabă o Biserică cu aspect de iarnă, care arată semne clare de criză.

Pentru cel care cunoaşte istoria celor douăzeci de Concilii recunoscute ca ecumenice, acest lucru nu va constitui o surpriză. Timpurile postconciliare au fost aproape întotdeauna turbulente. Însă Conciliul Vatican II reprezintă un caz special. Spre deosebire de Conciliile precedente, nu a fost convocat pentru a elimina doctrine eretice sau pentru a reface o schismă; nu a proclamat nici o dogmă oficială şi nu a făcut nici măcar deliberări disciplinare exprese. Papa Ioan al XXIII-lea avea o perspectivă mai amplă. A văzut profilându-se o epocă nouă, căreia i-a ieşit în întâmpinare cu optimism, cu încrederea neclintită în Dumnezeu. A vorbit despre un obiectiv pastoral al Conciliului, înţelegând prin aceasta o actualizare, un „a deveni astăzi” al Bisericii. Nu era vorba de o adaptare banală la spiritul timpurilor, ci de apelul la a face să vorbească credinţa transmisă în ziua de astăzi.

Marea majoritate a părinţilor conciliari au acceptat ideea. Au dorit să adune cererile mişcărilor de reînnoire biblică, liturgică, patristică, pastorală şi ecumenică, apărute între cele două războaie mondiale; să înceapă o nouă pagină a istoriei cu ebraismul, încărcată de poveri, şi să intre în dialog cu cultura modernă. A fost proiectul unei modernizări care nu dorea şi nici nu putea să fie modernism. O minoritate influentă a opus rezistenţă înverşunată acestei tentative a majorităţii. Succesorul Papei Ioan al XXIII-lea, Papa Paul al VI-lea, era în mod fundamental de partea majorităţii, dar a căutat să implice minoritatea şi, în linie cu vechea tradiţie conciliară, să ajungă la o aprobare, pe cât posibil în unanimitate, a documentelor conciliare, care în total au fost şaisprezece. A reuşit; dar s-a plătit un preţ. În multe puncte au trebuit să se găsească formule de compromis, în care, adesea, poziţiile majorităţii se află imediat alături de cele ale minorităţii, gândite pentru a le delimita.

Astfel, textele conciliare au în sine un potenţial conflictual enorm; deschid poarta spre o receptare selectivă într-o direcţie sau în alta. Ce direcţie indică busola Conciliului şi unde conduce drumul Bisericii Catolice, în încă tânărul secol al XXI-lea? Rămâne în încrederea fidelă a Papei Ioan al XXIII-lea sau face drumul înapoi, spre atitudini sterile de apărare?

Se pot distinge trei faze ale receptării, până în zilele noastre. Înainte de toate, prima fază, a receptării entuziaste. Karl Rahner, imediat după ce s-a întors de la Conciliu, într-o conferinţă ţinută în München, a vorbit despre „început al începutului”. Însă Rahner a rămas în mod precaut sceptic în ceea ce privea viitorul. Alţii au mers mai departe şi au dorit să lase deoparte ceea ce au considerat elemente ale tradiţiei, târâte în Conciliu ca accesorii, rod al compromisului şi, asemenea lui Hans Küng, efectuând un salt de aproape două mii de ani de istorie a Bisericii, au interpretat doctrina Bisericii în mod cu totul nou, pornind de la Sfânta Scriptură.

Reacţia nu s-a lăsat aşteptată mult timp. A venit nu numai de la Arhiepiscopul Lefebvre şi de la Fraternitatea Sacerdotală Sfântul Pius al X-lea, întemeiată de el, ci şi de la teologi care, în timpul Conciliului, au fost consideraţi printre progresişti – Jacques Maritain, Louis Bouyer, Henri de Lubac. Spre deosebire de Lefebvre, ei nu au criticat Conciliul în sine, ci au criticat receptarea sa. Într-adevăr, în primele două decenii de după Conciliu, a avut loc un exod al multor preoţi şi călugări; în multe contexte s-au înregistrat o scădere a practicii ecleziastice şi mişcări de protest ale preoţilor, călugărilor şi laicilor. Papa Paul al VI-lea a vorbit despre „fumul Satanei”, intrat printr-o crăpătură în templul lui Dumnezeu.

Şi astăzi, unicii critici consideră Conciliul Vatican II, în contextul istoriei Bisericii, drept o nenorocire şi cea mai mare calamitate din timpurile recente. Reprezintă însă un scurtcircuit a considera că tot ceea ce a avut loc după Conciliu s-a întâmplat şi din cauza Conciliului. Criticii nesocotesc tendinţele de lungă respiraţie care au acţionat deja înainte de Conciliu şi care au avut un însemnat rol în răsturnările sociale legate de protestul tinerilor şi al studenţilor în 1968. După 1968, tendinţele de emancipare au avut efect şi în ambiente ecleziastice. În timpul Conciliului, progresiştii au fost adevăraţii conservatori, care doreau să reînnoiască tradiţia antică; după aceea, au luat cuvântul progresişti de tip nou, care nu se orientau atât spre tradiţia cea mai veche, cât mai ales spre „semnele timpurilor”, şi care doreau să interpreteze Evanghelia pe baza situaţiei sociale schimbate.

Sinodul Episcopal extraordinar din 1985, la douăzeci de ani după încheierea Conciliului, a început a treia fază a receptării. Sinodul a avut misiunea de a face un bilanţ. Conştient de criză, nu a dorit să se unească însă cu răspânditul cor de plângeri. A vorbit despre situaţia ambivalentă, în care, în afară de aspecte negative, erau şi roade bune: reînnoirea liturgică, care a dus la o subliniere mai mare a Cuvântului lui Dumnezeu şi la o participare mai puternică a întregii comunităţi celebrante; participarea şi cooperarea întărită a laicilor la viaţa Bisericii; apropierile ecumenice; deschiderile spre lumea modernă şi spre cultura sa şi încă multe altele.

În mod fundamental, Sinodul a subliniat că Biserica, în toate Conciliile, este mereu aceeaşi, şi că ultimul Conciliu trebuie interpretat aşadar în raport cu toate celelalte. Cu această regulă hermeneutică, Sinodul a devenit punctul de cristalizare a celei de-a treia faze a receptării, cea magisterială. Primul pas oficial al receptării a fost reforma liturgică; mai ales a fost introducerea noului Liturghier, intrat în vigoare în prima duminică din Advent din 1970. Această reformă a fost primită cu recunoştinţă de marea majoritate, dar a întâlnit şi critici, în parte din motive teologice şi, în parte, şi pentru că unii aveau nostalgia sacralităţii şi a frumuseţii ritului folosit până atunci.

Documentele conciliare nu au rămas literă moartă. Şi-au pus amprenta asupra vieţii în Dieceze, parohii şi comunităţi călugăreşti, prin reînnoirea liturgiei, o spiritualitate caracterizată de o conotaţie biblică mai puternică, participarea laicilor; şi a fost stimulat dialogul ecumenic şi interreligios. Conciliul a fost primit pozitiv îndeosebi de noile mişcări spirituale, apărute în anii şaizeci, care au adus la lumină, în mod nou, multitudinea carismelor şi vocaţia universală la sfinţenie.

Nici receptarea oficială nu a rămas pe loc. În parte, a trecut de la Conciliu în reformele liturgice, în care Conciliul se folosea încă de latină ca limbă normală liturgică, şi nu se vorbea despre o celebrare orientată spre popor. Acelaşi lucru este valabil pentru îndrumările sociale şi etice ale Papei Ioan Paul al II-lea, pentru realizarea libertăţii religioase prin anularea concordatelor care erau împotriva ei şi, în sfârşit, pentru „politica” drepturilor omului, cu care Papa Ioan Paul al II-lea şi-a adus o contribuţie esenţială la înfrângerea dictaturilor comuniste din Europa de Est. Se cuvine să amintim şi Enciclica sa despre ecumenism, Ut unum sint (1995), care a aprofundat declaraţiile ecumenice ale Conciliului, ducându-le înainte cu energie. Toate acestea au transformat pozitiv, sub multe aspecte, chipul Bisericii atât în interior cât şi în exterior. Ecumenismul a dat multe roade bune, mai multe decât se aşteptau pe vremea Conciliului.

O Biserică ce se sprijină pe curentul principal din societate devine, în cele din urmă, superfluă. Nu devine interesantă dacă se ornează cu pene care nu sunt ale sale, ci dacă îşi prezintă propria cauză în mod credibil şi convingător, şi dacă apare ca un contrafort faţă de opinia publică dominantă. După cincizeci de ani de la deschiderea sa, avem ocazia de a ne ocupa din nou, în mod aprofundat, de textele conciliare, pentru a scoate comorile, încă neepuizate, care se află în ele. Desigur, nu se poate mitiza Conciliul sau să fie redus la nişte fraze cu efect. Nici nu poate fi folosit ca o carieră de piatră din care să se ia materialul pentru fiecare teză dorită. Este necesară o hermeneutică conciliară, adică o interpretare meditată.

Punctul de plecare trebuie să îl constituie textele conciliare, a căror interpretare trebuie făcută după regulile şi criteriile universal recunoscute pentru interpretarea Conciliilor. Trebuie extras sensul fiecărei afirmaţii, cu atenţie, din istoria redactării, adesea complexă; apoi, trebuie situată în ansamblul, articulat şi plin de tensiuni, al tuturor afirmaţiilor conciliare; din nou, acestea trebuie înţelese în ansamblul întregii Tradiţii şi al dezvoltării sale istorice, precum şi al receptării care a avut loc între timp. În fine, fiecare afirmaţie trebuie interpretată, în cadrul ierarhiei adevărurilor, pornind de la centrul său cristologic. Receptarea, sub îndrumarea şi moderarea Magisteriului, este problemă a întregului popor al lui Dumnezeu.

O cheie ulterioară, importantă, a dat-o Papa Benedict al XVI-lea, într-un discurs adresat Cardinalilor şi colaboratorilor din Curia Romană la 22 decembrie 2005, cu ocazia celei de-a patruzecea aniversări a încheierii Conciliului. Astfel a introdus faza cea mai recentă a dezbaterii despre interpretarea Conciliului. A clarificat că consensul nu trebuie să fie numai sincronic (referitor la Biserica actuală) ci şi diacronic (referitor la Biserica din orice epocă). A contrapus două hermeneutici: aceea a discontinuităţii şi a rupturii, pe care a respins-o, şi aceea „a reformei, a reînnoirii”. Cuvintele Papei au fost, adesea, interpretate în mod unilateral, neglijându-se să se analizeze faptul că el nu a contrapus, aşa cum afirmă mulţi, hermeneutica discontinuităţii hermeneuticii continuităţii. Papa a vorbit despre o hermeneutică a reformei şi a „reînnoirii în continuitatea” Bisericii.

Termenul de reformă este, în ansamblul Tradiţiei medievale, un termen fundamental şi o provocare ce se repropune încontinuu. Reformă nu înseamnă numai necesara adaptare practică a fiecărui paragraf la noi circumstanţe. Cel care vorbeşte despre reformă presupune că există deficituri şi disfuncţiuni care fac necesară refacerea tradiţiilor mai vechi, uitate, îndeosebi de la începuturile apostolice, reînnoindu-le în mod creativ. Discursul Papei despre reformă şi reînnoire în continuitate reflectă o concepţie vie despre Tradiţie, care, dacă după argumentările fundamentale urmează consecinţe practice, ar putea reaprinde din nou focul Conciliului, adică ar putea, în continuitate, să aducă din nou impulsul inovator al Conciliului.

Ne întrebăm: Cum poate să apară această reînnoire şi încotro poate să meargă drumul ulterior? Cum trebuie aplicată astăzi moştenirea Papilor Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea? Nu am un program de ansamblu. Pot să amintesc doar câteva, puţine, puncte de vedere. Înainte de toate, Conciliul a primit, în mod critico-constructiv, cereri importante ale modernităţii. Astăzi, după o jumătate de secol, de la epoca modernă am trecut la cea postmodernă. Multe probleme vechi se pun în mod nou; şi multe idealuri ale iluminismului sunt astăzi puse în discuţie. Credinţa în progres, care exista atunci, precum şi încrederea în raţiune, sunt zdruncinate. Aceasta nu înseamnă însă că nu mai este actual Conciliul. Biserica trebuie să ia în serios cererile legitime ale epocii moderne. Trebuie să fie apărată credinţa atât împotriva pluralismului şi relativismului postmodern, cât şi împotriva tendinţelor fundamentaliste care fug de raţiune.

A doua provocare: în epoca postmodernă, există ceva care vine nu numai din lumea noastră occidentală secularizată şi relativistă, ci şi din emisfera sudică – provocarea sărăciei marii majorităţi a oamenilor. Papa Francisc, cu opţiunea sa pentru o Biserică săracă şi pentru săraci, a amintit aceasta. A făcut aceasta în continuitate cu Conciliul Vatican II, care în Lumen gentium, într-o secţiune adesea uitată, vorbeşte despre urmarea lui Isus devenit pentru noi sărac şi despre sărăcia şi simplitatea apostolică a Bisericii. În acest sens, Papa Francisc încă din prima zi a pontificatului său a dat Conciliului interpretarea sa, aş spune profetică, şi a demarat o nouă fază a receptării sale. El a schimbat agenda: în frunte sunt acum problemele emisferei sudice. Aceasta duce la un al treilea punct: trebuie să fim conştienţi că situaţia Bisericii s-a schimbat faţă de timpurile Conciliului. La începutul secolului trecut, numai un sfert dintre catolici se aflau în afara Europei; astăzi numai un sfert trăiesc în Europa şi peste două treimi dintre catolici trăiesc în emisfera sudică, unde Biserica creşte. În lumea noastră globalizată, Biserica a devenit Biserică mondială şi universală, în mod nou. Aşadar, problema unităţii şi a multiplicităţii se pune într-un mod complet nou.

Conciliul a conceput Biserica drept communio, adică participare la comuniunea trinitară, şi drept unitate în diversitate. Desigur, unitatea în ministeriul petrin este un bine înalt şi un adevărat dar al Domnului oferit Bisericii Sale; o recădere în mentalitatea de Biserică naţională ar fi, în lumea noastră globalizată, complet incapabilă să indice drumul spre viitor. Însă a accepta un centru nu înseamnă a accepta un centralism debordant. Deja în 1963, Joseph Ratzinger a atras atenţia asupra faptului că unitatea în ministeriul petrin nu trebuie să fie înţeleasă în mod necesar ca unitate administrativă, ci lasă spaţiu unei diversităţi de forme administrative, disciplinare şi liturgice. Papa Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Ut unum sint (1995), a solicitat să se mediteze asupra unor noi forme de exercitare a primatului. Papa Benedict al XVI-lea a reluat această frază cel puţin de două ori. De aceea, a fost foarte semnificativ faptul că Papa Francisc a făcut referire la Episcopul de Roma care prezidează în caritate, cunoscută afirmaţie a lui Ignaţiu de Antiohia. Ea este de importanţă fundamentală nu numai pentru continuarea dialogului ecumenic mai ales cu Bisericile Ortodoxe, ci şi pentru Biserica Catolică însăşi.

Al patrulea punct de vedere: problema unităţii în diversitate se intensifică în chestiunea libertăţii fiecărei fiinţe umane şi a fiecărui creştin. Astăzi se vorbeşte mult despre individualizarea societăţii noastre. Probleme se pune şi în Biserică. Problemele se pun pentru mulţi creştini şi păstori, mai ales în chestiunile etice. Ultimul punct este cel mai important: problema lui Dumnezeu. Deja Conciliul a amintit de ateism, în diferitele sale variante, printre problemele grave din această perioadă. Această situaţie, de atunci, s-a intensificat în mod dramatic. Problema de astăzi este că Dumnezeu, pentru mulţi, nu mai este o problemă, adică se pare că nu mai este o problemă şi că existenţa Sa nu mai interesează. Problema este indiferenţa.

În aceste situaţie nu putem să ne preocupăm numai de efectele sociale, culturale şi politice ale credinţei, considerând credinţa în Dumnezeu ca o premisă evidentă. Nu este suficient nici să ne îngrijim numai de chestiunile de reformă din interiorul Bisericii noastre; acestea sunt interesante numai pentru cineva de dinăuntru. Persoanele din afară, din „curtea neamurilor”, au alte întrebări: De unde vin şi încotro merg? De ce exist şi pentru ce scop? Pentru ce există răul, suferinţa din lume? Pentru ce trebuie să sufăr? Cum pot găsi fericirea, unde să găsesc pe cineva care să fie aproape de mine, să mă înţeleagă, să mă întărească, să îmi dea puţină speranţă? Nu trebuie să vorbim despre o transcendenţă vagă, ci trebuie să vorbim concret despre Dumnezeu care, în Isus Cristos, s-a revelat ca Dumnezeu cu noi şi pentru noi; despre Dumnezeul infinit de milostiv, care ne aşteaptă, care în orice situaţie ne dă o nouă şansă şi căruia noi, în rugăciune, putem să îi spunem „Abba, Tată”. Trebuie să vorbim despre milostivirea lui Dumnezeu, acea milostivire care este – aşa cum a spus Papa Francisc – numele Dumnezeului nostru.

Drumul început de Conciliu nu s-a încheiat. Moştenirea bogată pe care cei doi Papi Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea ne-au lăsat-o încă nu s-a epuizat. Trebuie să îl parcurgem, cu răbdare dar şi cu hotărâre şi curaj şi, în pofida a toate, cu hilaritas, bucurie interioară. Aşa cum a spus profetul: „Bucuria Domnului va fi puterea voastră” (Neemia 8,10). Conciliul a trezit bucuria pentru Dumnezeu, pentru credinţă, pentru Biserică. Înainte de toate trebuie să o aprindem din nou în noi, pentru ca să poată să îi entuziasmeze şi pe ceilalţi. Bucuria este contagioasă. Desigur, fiecare dintre noi este numai o lumină mică. Şi mişcarea de reînnoire preconciliară a început cu indivizi şi cu grupuri mici. În reînnoirea postconciliară nu va fi altfel. Însă dacă nu lăsăm să ni se stingă bucuria, atunci, într-o zi, ea va putea să treacă la ceilalţi. Poate contribui la a face astfel încât Biserica, într-o lumea care se schimbă cu rapiditate şi este profund nesigură, să devină, în mod nou, busolă şi semn de încurajare.

articol apărut iniţial pe Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *