Enciclica „Pacem in terris” după cincizeci de ani

Teme: Biserică, Social.
Etichete: .
Publicat la 24 aprilie 2013.
Print Friendly

Autor: Andrea Possieri; Lucetta Scaraffia
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 11 aprilie 2013

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

Sunt reunite aici două articole despre Enciclica „Pacem in terris” a Papei Ioan al XXIII-lea, apărute în L’Osservatore romano, în ediţia din 11 aprilie 2013, adică la împlinirea a exact 50 de ani de la semnarea textului papal.

Papa Ioan al păcii

De puţine ori o Enciclică a reuşit să aibă o rezonanţă mediatică atât de vastă ca aceea obţinută de Pacem in terris. Publicată oficial la 11 aprilie 1963 – dar semnată în dimineaţa zilei de 9 aprilie în faţa telecamerelor şi a fotografilor, într-o ceremonie publică ce, ieşind dintr-un protocol de secole, a contribuit la răspândirea ei planetară – Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea a avut o primire fără egal în presa internaţională, în măsură să trezească o reacţie a opiniei publice mondiale care, şi astăzi, are puţine exemple asemănătoare în perioada contemporană. Ziarele din toate ţările, de la Statele Unite la Uniunea Sovietică, de la Franţa la Germania, de la Iugoslavia la Polonia, de la Anglia la Spania, până în Japonia, au dedicat publicării Enciclicei spaţiu foarte amplu. Un spaţiu în care erau subliniate, esenţialmente, două aspecte ale documentului pontifical: relevanţa teologico-pastorală „universală”, adică nu numai pentru lumea catolică, şi importanţa sa politico-internaţională, adică întărirea ONU.

Astfel, dacă The Washington Post a definit Enciclica drept o „mare făclie” aprinsă asupra întregii lumi, New York Herald Tribune a subliniat „curajul extraordinar” al Papei Ioan al XXIII-lea de „a fi trezit conştiinţa tuturor oamenilor de bunăvoinţă, din toată lumea”. În acelaşi mod, The New York Times a subliniat relevanţa istorică excepţională, pentru că se adresa tuturor oamenilor „fără diferenţe de rase, crez şi opinii politice” şi stabilea importanţa ONU ca „piatră unghiulară” a ordinii internaţionale. În schimb, Le Monde a definit-o ca o Enciclică „realistă, senină, încrezătoare în viitor”, în timp ce ziarul monarhic spaniol Abc a prezentat-o ca „o piatră de hotar în dezvoltarea doctrinei politice a Bisericii”.

Chiar şi cotidianele din Europa de Est, deşi forţându-i strident conţinuturile, au ajuns să îl aplaude pe Papa Ioan al XXIII-lea. Ziarul polonez Zycie Warsawy, de exemplu, a subliniat „gestul important” al Papei, care conţinea o serie de principii cu care sunt de acord „toţi partizanii păcii”, în timp ce agenţia de presă sovietică Tass a subliniat noutatea politică şi mai ales „creşterea importanţei claselor muncitoare” în magisteriul petrin. Fără îndoială, mulţimea de opinii care au umplut primele pagini ale ziarelor au reprezentat – aşa cum a fost scris în acea vreme – un soi de „plebiscit de consensuri la Enciclica păcii”. Un plebiscit care îl depăşea pe cel pe care îl obţinuse Enciclica Mater et magistra din 1961 şi care nu se poate explica numai prin marea atracţie mediatică pe care o provoca imaginea Papei Ioan al XXIII-lea, numit de Time om al anului chiar în 1962, ci trebuie făcută referinţă la cel puţin două elemente.

Acea scriere intercepta de fapt o nelinişte foarte răspândită: marele risc al unui război termonuclear potenţial distructiv, după crizele de la Berlin din 1961 şi din Cuba din 1962. O nelinişte care era percepută, în tot dramatismul său, de opinia publică mondială şi la care Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea furniza un răspuns inovator şi plin de speranţă. Un răspuns oferit de Biserică, o instituţie ce se punea ca mare mediatoare între puterile lumii. Această lectură esenţialmente politico-socială a Enciclicei a produs, însă, şi un ulterior element care apare în raporturile, adesea controversate, dintre Biserică şi mijloacele de informare. Receptarea publică a acelui document pontifical, dacă pe de o parte marca, probabil, unul dintre punctele cele mai înalte ale raportului dintre Biserica Catolică şi mass-media, pe de altă parte însă reprezenta şi unul dintre momentele de accelerare a acelui proces de simplificare a magisteriului petrin, atât de tipic modernităţii.

De fapt, Enciclica a fost citită mai ales dintr-un punct de vedere politico-social. Comentariile din ziarele italiene, mai multe decât din cele străine, ne restituie pe deplin această viziune stereotipată şi care, în mod substanţial, a contribuit la crearea imaginii unui „Roncalli de stânga” în antiteză netă cu un „Pacelli reacţionar”. O viziune care, paradoxal, a unit atât presa conservatoare cât şi cea progresistă. În această privinţă, a fost foarte cunoscută prezentarea Enciclicei Pacem in terris realizată de cotidianul milanez Corriere d’Informazione, care a denaturat numele Enciclicei în Falcem in terris, cu o clară referinţă la simbolul Partidului Comunist Italian. O denaturare care declasifica semnificaţia documentului pontifical la un soi de capitulare de idei în faţa culturii politice de stânga. Ziarul roman Il Tempo nu a fost nici el mai prejos şi a apostrofat Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea ca fiind „Enciclica entuziasmului, concepută în modul optimismului şi irenismului”.

Pe de altă parte, presa de stânga a exagerat momentul de ruptură cu trecutul – contrapunând de exemplu conţinutul de dialog universal din Enciclică cu atitudinea Papei Pius al XII-lea, care în schimb lansa „anateme, excomunicări şi cruciade împotriva unei părţi a omenirii” -, dar pe de altă parte a găsit elemente de continuitate politico-ideologică între magisteriul Bisericii, politica externă sovietică şi reflecţiile lui Togliatti despre destinul neamului omenesc. Astfel, dacă ziarul Paese Sera l-a transformat pe Pontif într-un soi de susţinător al politicii de coexistenţă krusceviană, L’Unita a susţinut că Togliatti, la 20 martie 1963, la puţine zile înainte de publicarea Enciclicei, pusese problema păcii în termeni substanţial identici cu aceia ridicaţi de Papa Ioan al XXIII-lea.

În 1973, la aniversarea primului deceniu de la Pacem in terris, viitorul secretar al Partidului Comunist Italian, Alessandro Natta, a ajuns să susţină, „fără aroganţă”, că PCI a fost cel care a promovat „un proces de reînnoire care cuprindea şi lumea catolică”. Desigur, pacea la care făceau referinţă conducătorii comunişti era esenţialmente o problemă de relaţii internaţionale şi nu exista în intervenţiile lor vreo urmă a semnificaţiei profunde care în schimb caracteriza întreaga Enciclică Pacem in terris, adică privind pacea ca edificiu care trebuie construit încontinuu şi ca reţea complexă de relaţii interpersonale şi internaţionale, conformate cu exigenţele sufletului uman.

Totuşi, această interpretare care tindea să reducă magisteriul petrin la nivelul unui element de politică culturală, echivalent cu dimensiunea valorică exprimată de mişcările pacifiste, a generat multe înţelegeri greşite în identităţile colective ale grupurilor şi asociaţiilor culturale de inspiraţie catolică. Îi va reveni Papei Ioan Paul al II-lea, în 2003, în timpul conflictului irakian, să depăşească orice echivoc şi să amintească, în mai multe ocazii, Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea în semnificaţia sa cea mai profundă, valorizându-i „actualitatea extraordinară” şi subliniind că sunt patru „pilaştrii” pe care este posibil să se construiască edificiul păcii adevărate: adică adevărul, libertatea, dreptatea şi iubirea.

* * *

Nu poate exista pace fără adevăr

În Mesajul pentru a patruzeci şi şasea Zi Mondială a Păcii, de la 1 ianuarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea, amintind aniversarea a cincizeci de ani a Enciclicei Pacem in terris, a reluat teza fundamentală a acestui document, adică aceea că o condiţie a păcii este stabilirea de condiţii de adevăr, dreptate şi iubire. De fapt, pentru tradiţia creştină pace nu înseamnă numai lipsa războiului între naţiuni, ci convieţuirea armonioasă între toate fiinţele umane şi a fiecăreia cu sine însăşi. În coerenţă cu afirmaţia că adevărul este unul dintre fundamente pentru pace, Papa a inserat, printre condiţiile favorabile menţinerii păcii, recunoaşterea şi promovarea „structurii naturale a căsătoriei, ca unire dintre un bărbat şi o femeie”. Ce legătură are această afirmaţie, care sună ca o critică implicită făcută căsătoriei homosexuale, cu pacea, au obiectat uimite multe ziare, obişnuite să considere pacea doar ca problemă politică şi militară, care nu are nimic de-a face cu cultura şi valorile unei societăţi.

Este aceeaşi uimire care a cuprins lumea atunci când Maica Tereza de Calcutta, primind la Stockholm Premiul Nobel pentru pace în 1979, a denunţat răspândirea avortului ca ameninţare pentru pace: „Simt că astăzi cel mai mare distrugător al păcii este avortul, pentru că este un război direct, o ucidere directă, o omucidere directă făcută chiar de mâna mamei”. Ea a adăugat imediat după aceea că „dacă o mamă poate să îşi ucidă propriul copil, nu mai este nimic care să mă împiedice pe mine să te ucid pe tine şi pe tine să mă ucizi pe mine”. Enciclica explică aceasta cu claritate: „Convieţuirea dintre fiinţele umane este aşadar ordonată, rodnică şi corespunzătoare demnităţii lor de persoane atunci când se întemeiază pe adevăr”. Ideea subînţeleasă este deci aceea că pacea se întemeiază pe calitatea convieţuirii dintre fiinţele umane şi nu numai pe pacte şi alianţe între entităţi politice, şi că trebuie să înceapă de la fiecare dintre noi, de la modul fiecăruia de a se raporta la adevăr.

De aceea, piedici în calea păcii sunt toate acele ideologii care în adâncul lor au o reprezentare a fiinţei umane indiferentă faţă de legile lui Dumnezeu, faţă de acele precepte naturale pe care Dumnezeu le-a înscris în inima umană. Dacă în 1963, aşa cum învaţă Enciclica, minciuna cea mai periculoasă era negarea caracterului natural al proprietăţii private, de câteva decenii s-a deschis un ulterior front de negare a adevărului, acela al problemelor bioetice, care merg de la legitimarea avortului la deschiderea căsătoriei şi a filiaţiei pentru cuplurile homosexuale. În Caritas in veritate, Papa Benedict al XVI-lea avertiza cu privire la adevăratul pericol în care ne aflăm: sfârşitul oricărei forme de umanism, din cauza manipulării nu numai a trupului, ci şi a relaţiilor fundamentale, ca acelea dintre părinţi şi copii, şi din cauza slăbirii acelor raporturi care prin gratuitate şi dăruire afirmă fraternitatea şi egalitatea între persoane. Papa scria: „Cum ne va putea uimi de indiferenţa faţă de situaţiile umane de degradare dacă indiferenţa caracterizează până şi atitudinea noastră faţă de ceea ce este uman şi ceea ce nu este uman?”

A spune că fetusul este numai o aglomeraţie de celule şi nu o fiinţă umană înseamnă a merge împotriva evidenţei naturale, la fel cum este şi recunoaşterea statutului de familii pentru uniri care nu pot să fie matrice fertile de generare şi care deschid poarta spre forme de exploatare a trupului feminin, cum ar fi uterul închiriat. O societate care admite aceste minciuni în interiorul ei este o societate sfâşiată, confuză, în care viaţa umană nu poate găsi respectul corect şi ocrotirea adecvată, care sunt tocmai condiţiile indispensabile pentru stabilizarea păcii. Toate sunt teorii care dau o imagine falsă a realităţii, o imagine care, tocmai de aceea, împiedică fiinţa umană să se realizeze şi să construiască o comunitate vie şi bogată din punct de vedere spiritual. Biserica le critică pentru că denaturează înţelegerea fiinţei umane, proiectele sale şi aspiraţiile sale, conducând-o la o nefericire sigură. Nefericire care devine piedică în calea păcii.

Adevărul trebuie aşadar să fie cultivat în cultură, trebuie căutat şi învăţat în practica de fiecare zi. Acest lucru a fost mereu foarte clar pentru Papa Paul al VI-lea, care a scris pagini foarte frumoase despre importanţa angajării intelectuale pentru credinţă, ca acelea despre „caritatea intelectuală” într-un text din 1931, intitulat Spiritus veritatis după o expresie din Evanghelia lui Ioan (16,13: „Când va veni El, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”). Rămase aproape necunoscute până la moartea Papei, notele lui Montini au ca program căutarea şi apărarea adevărului: „adevăr”, scria viitorul Papă, „încredinţat mie de Dumnezeu, cerându-i Lui harul de a-l apăra, fără ezitări, restricţii, compromisuri; de a-l mărturisi, liber de exhibiţii, cu libertate pură şi cu tărie de spirit; şi de a mă arăt mereu coerent, în gândire, în cuvânt, în acţiune. Dar ceilalţi să nu îşi dea seama cu uşurinţă de această oferire interioară adevărului, şi numai să observe că raporturile mele cu ei sunt mereu caracterizate de o mare umilinţă, de o mare bunătate. De asemenea: de o mare sinceritate. O fundamentală sinceritate în limbaj şi în comportament trebuie să fie o reflectare în exterior a energiei cu care doresc în interior să slujesc adevărul”.

Nu putem accepta aşadar ideologii gata să nege faptul că generarea cere aportul a două sexe diferite, masculin şi feminin; faptul că cerând legalizarea căsătoriei homosexuale, transformă filiaţia nu numai într-o practică desexualizată, ci şi depersonalizată, din moment ce unul dintre părinţi este redus la pur material biologic. O familie care se întemeiază pe o asemenea ficţiune nu este adevărată. Astfel, împreună cu Sylviane Agacinski, „ne putem întreba în numele a ce şi al cui poate o societate să impună unui copil ficţiunea unei naşteri desexualizate, care riscă printre altele să compromită construirea identităţii sale sexuale”. În definitiv, negarea adevărului provoacă diviziuni în societate, refuzul din partea celorlalte culturi care nu acceptă această ficţiune, noi tensiuni şi conflicte. Pentru că pacea se poate realiza numai dacă toţi sunt de acord asupra unor adevăruri fundamentale şi evidente.

articol apărut iniţial pe Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *