Despre Crezul Apostolic (VII)

Teme: Teologie.
Etichete: , , .
Publicat la 24 aprilie 2013.
Partea 7 din 10 din seria Despre Crezul Apostolic.
Print Friendly

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

Coborârea la iad

Coborârea la iad

5. „S-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi”

Două sunt adevărurile de credinţă pe care le afirmă acest articol din Crezul Apostolic. Primul este acela că după ce Isus a murit, sufletul Său – separat de trup – a vizitat sufletele credincioşilor răposaţi, în ceea ce a ajuns se fie numit limbul strămoşilor. Al doilea adevăr este Învierea lui Isus din mormânt, în Duminica Paştelui. Deşi Învierea lui Isus este mult mai importantă, coborârea Sa „în iad” merită să fie mai bine cunoscută.

Coborârea lui Isus în iad

Este uşor să urmărim izvoarele acestei afirmaţii – anume că Isus, după ce a murit, „a coborât în iad”. Iudaismul precreştin afirma cu claritate un lucru: indiferent ce nume i-ar fi dat acelui loc, evreii din timpul lui Isus credeau că există un lăcaş pentru drepţii răposaţi. Se considera că era un loc sau o stare de fericire temporară, care avea să fie înlocuită cu fericirea absolută şi fără sfârşit atunci când va veni Mesia să îşi întemeieze Împărăţia.

Pe baza acestei tradiţii, Crezul Apostolic afirmă existenţa unui limb – diferit de purgatoriu şi iad – pentru cei drepţi care au murit înainte de Înălţarea lui Isus la cer. Din cauza căderii în păcat, cerul era închis pentru fiinţele umane. Cu alte cuvinte, posedarea reală a viziunii beatifice a fost amânată, chiar şi pentru aceia care se purificaseră de orice păcat. Ei urmau să se bucure de vederea lui Dumnezeu numai după ce Mântuirea avea să fie realizată pe deplin în istorie, prin Înălţarea vizibilă a lui Isus la cer. La aceasta se referă promisiunea făcută de Mântuitor tâlharului celui bun pe Calvar: „Adevăr îţi spun”, l-a asigurat pe tâlhar, „astăzi vei fi cu mine în paradis” (Luca 23,43). Motivul pentru care Isus merge la răposaţii din limb este evident: Mântuitorul a dorit să asigure aceste suflete ale celor drepţi că erau într-adevăr răscumpărate şi că intrarea lor în cer era aproape.

Învierea

Creştinismul ca religie în istorie şi Cristos ca Dumnezeul cel viu care s-a făcut om au la bază Învierea Sa din morţi. Vom examina aşadar Învierea sub următoarele aspecte: Ce este Învierea? De ce a înviat Isus din mormânt? Cum putem să facem ca Învierea să aibă mai multă importanţă în viaţa noastră?

Ce este Învierea? Învierea este evenimentul istoric prin care Isus şi-a reunit trupul şi sufletul, care fuseseră separate la moartea Sa pe Calvar. Cristos avea o natură umană adevărată, la fel ca a noastră, cu excepţia păcatului. Fiindcă El nu avea păcat, nu avea nevoie să moară. El a ales să moară. Dar prin aceeaşi voinţă liberă prin care a ales moartea, a ales şi să învingă moartea şi să se reîntoarcă la viaţa omenească pe care o avea înainte de Vinerea Mare.

Cel care a înviat în Duminica Paştelui era acelaşi Isus Cristos. Era aceeaşi Persoană Divină unită cu natura Sa umană. Sf. Luca descrie scena din Duminica Paştelui când Domnul a apărut celor unsprezece discipoli strânşi împreună în cenacol în Ierusalim. Ei tocmai îi ascultau pe cei doi discipoli care se întorseseră de la Emaus: „Pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a spus: ‘Pace vouă!’ Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, dar El le-a spus: ‘De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele Mele căci sunt Eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe Mine că am’. Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, le-a spus: ‘Aveţi aici ceva de mâncare?’ Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor”. Apostolii au fost absolut siguri de învierea lui Isus, cu trupul, din morţi. Aceasta a devenit fundamentul întregii lor predicări. În Duminica Rusaliilor, Petru le-a spus evreilor că Isus, pe care ei L-au răstignit, a revenit la viaţă. Şi el a bazat credibilitatea credinţei creştine pe acest fapt istoric.

De ce Învierea? Învierea lui Isus din morţi a fost miracolul care a încununat existenţa Sale vizibilă pe pământ. El înfăptuise multe minuni în timpul celor trei ani de activitate publică: paraliticii au început să meargă, orbii să vadă, surdo-muţii să audă şi să vorbească; Cristos a liniştit furtuna pe mare cu un singur cuvânt, a umblat pe apă şi i-a dat lui Petru puterea să o facă şi el; a înviat morţi. Şi nu cu mult timp înainte de pătimirea Sa, l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt. Astfel, propria Sa Înviere nu a fost decât punctul culminant al minunilor care au făcut ca doctrina uluitoare a lui Cristos să poată fi acceptată de mintea omenească.

Mai mult, înviind din morţi, El a dovedit faptul că a înfrânt păcatul, care era cauza morţii. În sfârşit, Învierea lui Isus este promisiunea şi prologul învierii noastre finale în ziua de pe urmă. Aşa cum ne spune Sf. Paul, El este cel dintâi rod al celor adormiţi. Misterul morţii, de care, fireşte, ne temem cu toţii, este echilibrat de speranţa plină de încredere că, la rândul nostru, şi noi vom învia din mormânt. Sufletele noastre sunt desigur nemuritoare. Când părăsesc trupul, rămân vii, intrând în eternitatea a cărei fericire sau suferinţă depinde de felul în care l-am slujit pe Dumnezeu în cursul vieţii noastre muritoare pe pământ.

Trupurile noastre vor putrezi şi se vor întoarce în ţărâna din care au venit. Dar numai pentru un timp. La timpul stabilit de Dumnezeu, cu condiţia ca noi să fi fost fideli voinţei divine înainte de moarte, aceste trupuri moarte vor umbla, vor vorbi, vor auzi şi vor vedea din nou. Ele vor fi glorificate. Aceasta înseamnă că vor fi nemuritoare, niciodată nu vor mai îndura moartea. Vor străluci de frumuseţe, nu vor mai suferi niciodată durerea şi vor fi în stare să se deplaseze prin spaţiu şi materie la fel ca trupul înviat al lui Isus.

Cristos înviat este viu. Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu va rămâne om pentru totdeauna. Expresia „Isus Cristos ieri, astăzi şi de-a pururi” se împlineşte literalmente în acest timp şi va fi adevărată până la marginile nesfârşite ale veşniciei. În următorul articol din Crez, ne afirmăm credinţa în înălţarea lui Isus la cer. Dar dacă nu ar fi fost o Înviere adevărată, cu trupul, nu ar fi fost nici Înălţarea la cer. Astfel, atunci când reflectăm asupra Preasfintei Euharistii, cheia pentru înţelegerea prezenţei Sale reale este faptul că Dumnezeu s-a făcut om, a murit şi a înviat din morţi. De ce tocmai aceasta este cheia? Fiindcă în Euharistie se află Cristos Înviat care trăieşte în mijlocul nostru în Preasfântul Sacrament.

6. „S-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul”

Isus Cristos a înviat din morţi şi a rămas pe pământ timp de patruzeci de zile, în mod vizibil. În a patruzecea zi, s-a înălţat la ceruri. Aşa după cum relatează Sf. Luca, Isus tocmai le spusese discipolilor că vor primi puterea Duhului Sfânt: „Şi după ce a spus toate acestea, sub privirile lor, El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi El se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: ‘Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer'” (Fapte 1,9-11).

Înălţarea lui Isus la ceruri a fost un eveniment istoric. El a părăsit cu adevărat pământul şi a fost văzut ridicându-se fizic la ceruri. Totuşi, „cerurile” în care a mers nu sunt „cerurile fizice” cu soare, lună şi stele. Când Sf. Paul spune că „S-a ridicat deasupra tuturor cerurilor” (Efeseni 4,10), aceasta nu înseamnă că s-a înălţat numai deasupra regiunilor stelare, ci şi deasupra tuturor „cerurilor spirituale”. Locul lui Isus în ceruri este mai presus de îngeri şi sfinţi. El s-a ridicat chiar la Tronul lui Dumnezeu Tatăl şi se află acum „la dreapta Sa în ceruri, deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume rostit nu numai în lumea aceasta, ci şi în aceea care va veni” (Efeseni 1,20-21).

Expresia „la dreapta Tatălui” nu trebuie luată literal, ci simbolic, atunci când vorbim despre Dumnezeu. Cristos, ca Dumnezeu, „şade de-a dreapta Tatălui” fiindcă El este egal cu Tatăl. Ca om, stă „la dreapta Tatălui”, adică, având cea mai înaltă perfecţiune posibilă pentru o fiinţă creată, este cel mai aproape de Dumnezeu. Iată la ce râvnea diavolul când spunea: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stele… voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14,13-14). Dar numai Cristos s-a ridicat la acea înălţime. La aceasta s-a referit atunci când şi-a aplicat Lui însuşi profeţia mesianică a lui David: „Domnul a spus Domnului Meu: ‘Şezi la dreapta Mea'” (Psalm 109,1).

De ce Înălţarea? Biserica ne învaţă că Cristos s-a înălţat la cer fiindcă cerul i se cuvenea datorită naturii Sale divine. În mod firesc, totul se întoarce la locul său de origine. Cristos îşi avea originea în Dumnezeu, care este mai presus de toate. Fără îndoială că şi sfinţii se află tot în cer, dar ei nu au ajuns acolo aşa cum a făcut-o Isus. El s-a înălţat prin propria Sa putere, în timp ce sfinţii sunt duşi în cer prin puterea lui Cristos.

De asemenea, cerul i se cuvenea lui Cristos ca rod al izbânzii Sale. El fusese trimis de Tatăl în lume ca să-l înfrângă pe diavol, şi El l-a învins pe cel care era prinţul acestei lumi. Iată de ce El a meritat să fie înălţat mai presus de toate, şi ne-a promis că vom fi părtaşi la înălţarea Sa, cu condiţia ca şi noi, la fel ca El – şi cu harul Lui – să izbândim asupra duhului cel rău. „Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am învins şi stau cu Tatăl Meu pe tronul Lui” (Apocalips 3,21).

În sfârşit, înălţarea lui Isus a fost răsplata pentru smerenia Sa. Fiindcă nimeni nu a fost mai smerit decât Cristos, Lui i se cuvine să fie mai înălţat decât oricine altcineva. Deşi era Dumnezeu, El a ales să fie om. Şi deşi era Domnul tuturor, a ales să devină slujitor şi a fost ascultător până la moarte, şi încă moartea pe Cruce. A meritat aşadar să fie ridicat în înălţimile cerurilor. De ce? Fiindcă umilinţa este calea care duce la înălţare.

Învăţăturile Înălţării. Fiecare mister de credinţă este destinat să ne înveţe ceva – iar Înălţarea nu face excepţie. Prin înălţarea lui Isus la cer, se întăreşte credinţa noastră în El, ca Domn şi călăuzitor al nostru. Cât timp a trăit între noi, ne-a învăţat cum trebuie să ne ducem viaţa, astfel încât, asemenea Lui, să putem ajunge şi noi în ceruri. El ne-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc” (Ioan 14,2). Îl vom vedea astfel în gloria cerească, dacă însă vom fi dispuşi să suferim aşa cum a făcut-o El, să fim respinşi şi ignoraţi. Înălţarea Domnului nostru ne întăreşte încrederea în puterea Lui de a mijloci pentru noi la Tatăl ceresc. Aceasta înseamnă de fapt preoţia veşnică a lui Isus, prin care „El poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, fiindcă este întotdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evrei 7,25).

Înălţarea la ceruri a lui Isus este în acelaşi timp un motiv puternic de a-l iubi. Am fost făcuţi de Dumnezeu din nimic, dar suntem destinaţi să îl avem pe Dumnezeul cel Viu în forma noastră umană, trupească, dar numai dacă învăţăm să nu punem preţ pe lucrurile vremelnice. Sf. Paul ne atrage de altfel atenţia: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3,1-2). Preţul renunţării la plăcerile pământeşti pare să fie mare. Dar merită din plin efortul, fiindcă este mult mai important să îl vedem pe Cristos că ne aşteaptă să îi stăm alături în locuinţa noastră veşnică.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *