Chemarea lui Francisc

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 24 martie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Iosif Diac
Sursa: Mesagerul Sfântului Anton, mai-iunie 2010

Sf. Francisc de Assisi

Sf. Francisc de Assisi

Am rugat pe cei ce se ocupă de revista „Mesagerul Sfântului Anton”, editată de Ordinul Fraţilor Minori Conventuali din România, să ne permită preluarea unui articol – din bogata arhivă a publicaţiei – despre Sfântul Francisc din Assisi, dat fiind că actualul Papă a luat numele acestui sfânt. Ne-a fost propus un articol de acum doi ani, pe care îl redăm în continuare.

În toamna anului 1205, fiul de 22 de ani al unui bogat negustor de stofe a îngenuncheat în faţa Răstignitului dintr-o biserică în ruină de pe o câmpie apropiată de oraşul natal. Lumina acelei după-amiezi de octombrie, palidă, învăluia faţada tristă a bisericii. Înăuntru, doar reflexe de umbră. Nici unul dintre vechii prieteni sau din activităţile trecute nu îl mai interesau în acel moment: voia să stea departe de tot ceea ce cunoscuse şi îl făcuse să se simtă sigur şi vesel. Şi totuşi nu ştia de ce.

Tânărul care fascinase întregul Assisi cu bucuria lui de a trăi acum se simţea invadat de o profundă melancolie. De săptămâni întregi petrecuse ore lungi şi agitate în această bisericuţă abandonată, departe de plăcerile lumeşti. Dar tocmai când era pe punctul de a ceda auto-compătimirii, un sunet s-a ridicat din obscur şi tânărul a auzit aproape de el ceva ca un susur de izvor sau de pârâu curgător. Şi pârâul a început să îi murmure melodii care îi erau cunoscute, aducându-i în memorie cântecele deocheate pe care obişnuia să le cânte pe drum, atunci când era cunoscut ca „prinţul cântecelor”.

Deodată, o linişte pe care nu o mai experimentase niciodată a pus stăpânire pe el: reuşea să asculte glasul vântului şuierând prin chiparoşi şi oprindu-se printre ţiglele de pe acoperiş. Erau voci străine pentru el, sunete pe care nu le învăţase niciodată, asurzit de propriile zgomote, de gălăgia egocentrică în care căutase notorietate printre prieteni, povestindu-le poveştile cele mai frumoase şi îmbrăcându-se cu hainele cele mai strălucitoare. Francisc. Aşa îl numise tatăl, care iubea tot ce putea fi franţuzesc. Tânărul îngenuncheat în biserica „San Damiano” începea să înţeleagă că o temă muzicală nu mai poate fi cântată în grabă, că dansul nu poate fi haotic, ci armonios. Poate că, pentru un temperament atât de teatral ca cel al lui Francisc, a fost nevoie într-adevăr de ceva extraordinar pentru a-l constrânge să înceteze „să mai ardă” totul în grabă haotică, a fost nevoie de o minune ca să fie readus la linişte. Ajunsese la acest moment numai după ce petrecuse un an ca prizonier de război, şi după ce fusese prada unei boli grave. La sfârşit, în calmul absolut, Francisc auzise marea simfonie a tăcerii.

Iar soarele, pecetluind sfinţenia scenei, a zâmbit de după nori, trimiţând raze de culoare peste Răstignitul din faţa tânărului în extaz. Ridicându-şi privirea, Francisc şi-a amintit istoria fiecărui personaj biblic ilustrat sub braţele deschise ale lui Cristos. Puţin câte puţin s-a simţit inundat de perfecta armonie a acestui măreţ, şi vechi cântec – imnul jertfei Iubirii însăşi.

Răstignitul care i-a vorbit

După ce a auzit glasul lui Cristos care i-a vorbit în acea zi de toamnă, „Du-te şi repară casa mea…”, Francisc nu mai face nici o referire în scrierile sale la Crucea de la San Damiano. Şi totuşi acele cuvinte i-au rămas mereu în suflet, iar răspunsul său prompt nu a cunoscut cedarea. A pornit la drum pentru a-l vedea pe Cristos glorificat în orice persoană răstignită, mai ales în cei săraci, în cei necăjiţi şi în leproşi. Şi ceea ce Francisc a realizat acceptând această chemare nu a fost mişcarea descrisă de poeţi în termeni dulci şi lirici: a fost o mişcare spirituală puternică, cu temelie solidă.

Regula şi viaţa

Atunci când în 1209 Sfântul Francisc şi unsprezece tovarăşi de-ai lui au primit de la Papa Inocenţiu al III-lea aprobarea unei noi reguli de viaţă, nici unul dintre ei nu îşi imagina că numărul lor va creşte atât de mult în timp atât de scurt (peste 5000 de fraţi în primii zece ani). Regula aprobată de Papa în acea zi de primăvară nu era nici măcar un document oficial: Inocenţiu al III-lea confirmase oral o scurtă culegere de versete biblice, şi adăugase apoi binecuvântarea sa.

Chiar dacă binecuvântarea informală a Papei a însemnat un viatic suficient pentru Francisc, cu cât comunitatea lui se răspândea tot mai mult dincolo de Alpi, bărbaţii care întăreau rândurile „cavalerilor sărăciei” erau tot mai diferiţi ca personalitate şi intenţii. Francisc a înţeles imediat că este urgentă structurarea comunităţii şi a cerut ajutor lui Ugolino di Segni, Cardinal protector al Ordinului şi viitor Papă Grigore al IX-lea. Împreună au scris o „Formă de viaţă” mai specifică, care a fost aprobată în mod oficial de Papa Honoriu al III-lea, în ziua de 29 noiembrie 1223.

Urmaşii lui Francisc au ştiut că el era inspirat de Duhul Sfânt pentru a scrie Regula evanghelică şi erau convinşi că spiritul Regulii exista şi înainte de redactarea ei. Francisc, aşadar, nu scria nimic nou, dar sintetiza spiritul a ceea ce fraţii puneau în practică în viaţa de zi cu zi. Francisc este de acord cu afirmaţia apostolului Paul, că „litera ucide, în timp ce Spiritul dă viaţă”. Sunt ucişi de literă cei care se mulţumesc să ştie cuvinte şi să fie stimaţi de ceilalţi. Dar cei care trăiesc după cuvânt şi exemplu (credinţă şi raţiune, Scriptură şi Tradiţie) îl laudă pe Domnul, căruia îi aparţine tot binele (Înd.7). Aşadar, ca document viu în slujba comunităţii în evoluţie, Regula a fost atent adaptată de-a lungul veacurilor prin comentarii interpretative şi Constituţii oficiale.

Împărţirea Regulii (bulate) în doisprezece capitole, aşa cum se cunoaşte astăzi, s-a făcut probabil din motive de ordin practic, pentru a facilita lecturarea publică a ei în timpul meselor comunitare şi la întâlnirile capitulare.

După opt secole şi mai bine…

Ordinul Franciscan este încă în plină vigoare în angajarea de „a reconstrui” casa Domnului. La Capitulul general din 1995, Ordinul număra circa 4500 de fraţi conventuali, dintre care 3500 cu voturi solemne, şi o mie în formare. (Şi acesta este doar Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, nu întreaga suflare franciscană!). Continua creştere a comunităţii de la începutul secolului al XX-lea ne mângâie în speranţa că alţii ne vor continua munca acolo unde noi am lăsat-o. Alţi şi alţi fraţi vor continua lunga procesiune a celor care urmează chemarea lui Francisc de a transforma omenirea răstignită într-o glorioasă imagine a lui Cristos.

Harul acestei realităţi pascale afirmă că ne sunt revelate alte noi oportunităţi în splendida înflorire de noi vocaţii. În acelaşi timp, tradiţia conventuală perenă a rămas puternică, aşa cum este un măslin cu rădăcini vânjoase. În lungile anotimpuri ale maturizării, roadele ramurilor noastre au fost scăldate de soarele unui angajament necondiţionat, şi am fost loviţi de furtunile istoriei.

Dar ca orice existenţă umană am fost şi slăbiţi de păcat. În orice epocă, urmaşii lui Francisc pot şi trebuie să-şi amintească de cel de-al cincilea Îndemn al Sfântului, „Despre cum fraţii trebuie să judece cu milostivire”, ecou al cuvintelor Sfântului Paul: „Atunci când sunt slab, de fapt sunt puternic. Mă voi lăuda cu slăbiciunile mele, astfel încât să se vădească în mine puterea lui Cristos” (2Cor12,9-10). Numai acceptând cu seninătate limitele şi îmbrăţişând harul Domnului, putem ca fraternitate să rămânem sau să devenim acel bun ulei de măslin care curge de pe apăsătoarele teascuri ale renunţării de sine: un balsam suav şi preţios ce luminează mintea, fortifică trupul şi alină sufletul.

Francisc a încercat mereu să dea o semnificaţie personală la mortificarea pe care o practica – şi s-a îndrăgostit de Domniţa Sărăcie. În povestirea din Sacrum Commercium, Francisc o caută disperat pe mireasa sa până când este sfătuit să o caute pe munte. Aleargă, invitându-i şi pe fraţi să îl urmeze. Dar atunci când ei nu demonstrează acelaşi entuziasm pentru aventura sa, şi se plâng de urcuşul obositor, Francisc ridică stindardul încrederii strigând: „Prindeţi curaj în Domnul, şi vigoare din puterea Sa, pentru că orice lucru dificil pentru noi va deveni uşor. Renunţaţi la povara voinţei proprii şi aruncaţi departe greutatea păcatelor… Duhul va merge înainte; Cristos Domnul, ne va trage spre sine pe culmea muntelui cu lanţuri de iubire”. Şi când ajung pe culmea muntelui, Domniţa Sărăcie îi va îndupleca pe Francisc şi pe tovarăşii lui. Vorbeşte cu ei despre ceea ce îi stă la inimă, având grijă ca aceştia, „să nu regrete că au urcat atât de sus”. După ce le-a povestit idila ei cu Lumina Lumii (din zorii creaţiei până în zilele lor), Domniţa Sărăcie este invitată să stea la masă cu Francisc şi prietenii lui. Atunci când cere să fie condusă în conventul lor, Francisc o însoţeşte pe marginea unei coline. Arătându-i lumea largă, Francisc îi spune: „Acesta este, domniţă, chiostro-ul nostru (curtea mănăstirii noastre, n.tr.)”.

Alegoria din Sacrum Commercium, scrisă acum câteva secole în urmă, ne transportă în realitatea actuală şi mereu adevărată a carismei franciscane: noi, miri ai Domniţei Sărăcii, suntem chemaţi să întrupăm în orice generaţie pe Cristos care se despoaie de toate. Şi din zilele lui Francisc efortul conventualilor a fost acela de a transforma lumea făcându-se parte din ea: lumea întreagă a devenit curtea casei noastre.

Regula şi viaţa Fraţilor Minori aceasta este: adică a păstra Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos, trăind în ascultare, fără nimic propriu şi în castitate. Fratele Francisc promite ascultare şi respect domnului Papă Honoriu şi succesorilor săi aleşi în mod canonic şi Bisericii Romane. Şi ceilalţi fraţi sunt obligaţi a asculta de Fratele Francisc şi urmaşii săi… (Din Regula Seraficului Părinte Sf. Francisc, I)

2 Comments

  1. Nu prea se face nimic pentru simplu credincios. Chiar si in Anul Credintei se asteapta probabil propuneri din partea credinciosilor, si atunci cand nu apar sau deranjaza prin ceva schimbare, se arunca probabil vina pe ei – enoriasi care sunt slabi si bineinteles pacatosi. Am senzatia ca Papa Francisc nu vorbeste pentru ei. Ei, noroc ca ei nu sunt PAPA si nu conteaza in final ce gandesc.

  2. Tocmai ca Sf. Pr. Papa Francisc vorbeste intruna in mod special pentru acei simpli credinciosi de care a dorit sa fie mereu aproape, doreste acest lucru si acuma, cand este capul Bisericii Universale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *