Cardinalul Bergoglio: Mesaj pentru Anul Credinţei

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 24 martie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Jorge Mario Bergoglio
Traducere: Ecaterina Hanganu

Să deschidem uşile

Să deschidem uşile

Prezentăm în cele ce urmează traducerea mesajului pentru Anul Credinţei al Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, adresat Arhidiecezei de Buenos Aires în octombrie 2012, la începutul Anului Credinţei, înainte de a fi ales în Scaunul Sfântului Petru, ca Papa Francisc.

Uşa închisă, simbolul epocii actuale

Dragi fraţi şi surori,

Una dintre experienţele cele mai traumatizante din ultimii zeci de ani este să găseşti uşile închise. Încetul cu încetul, creşterea nesiguranţei ne-a făcut să baricadăm uşile, să folosim mijloace de supraveghere, sa instalăm camere de monitorizare şi să îi privim cu suspiciune pe străinii care ne sună la uşă. Şi totuşi, există locuri unde uşile rămân încă deschise.

Uşa închisă este simbolul epocii actuale. Iar acesta e mult mai mult decât un simplu fapt sociologic; este o realitate existenţială care se impune ea însăşi ca un mod de viaţă, o modalitate de confruntare cu realitatea, cu ceilalţi şi cu viitorul. Uşa zăvorâtă a casei mele, locul vieţii mele intime, al viselor, speranţelor, suferinţelor şi clipelor de fericire, rămâne închisă pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici numai de casa fizică, ci de întreaga mea viaţă, de inima mea. Pe zi ce trece sunt tot mai puţini cei care îmi pot trece pragul. Siguranţa uşilor baricadate apără nesiguranţa unei vieţi care devine din ce în ce mai fragilă şi mai puţin deschisă în faţa bogăţiilor vieţii şi iubirii celorlalţi.

Imaginea unei uşi deschise este dintotdeauna simbolul luminii, prieteniei, fericirii, libertăţii şi încrederii. Ce multă nevoie avem să le redobândim! Uşa închisă ne răneşte, ne slăbeşte şi ne separă. Începem Anul Credinţei şi în mod paradoxal, imaginea pe care ne-o propune Papa este aceea a uşii, a unei uşi prin care trebuie să trecem ca să fim în stare să găsim ceea ce ne trebuie atât de mult. Biserica, prin glasul şi inima Păstorului ei, Papa Benedict al XVI-lea, ne invită să trecem pragul, să facem un pas liber în interioritate: să ne însufleţim noi înşine ca să intrăm într-o nouă viaţă.

Expresia „uşa credinţei” aduce aminte de Faptele Apostolilor: „Când au ajuns acolo, au adunat comunitatea şi au relatat tot ceea ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum le-a deschis şi păgânilor uşa credinţei” (Fapte 14,27). Dumnezeu preia întotdeauna iniţiativa şi El nu doreşte să excludă pe nimeni. Dumnezeu bate la uşa inimii noastre: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi îmi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu Mine” (Apocalips 3,20). Credinţa este graţie divină, este darul lui Dumnezeu. „Numai crezând creşte şi se întăreşte credinţa; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudinea cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care este experimentată mereu mai mare, pentru că îşi are originea sa în Dumnezeu” (Porta fidei 7).

A păşi prin această uşă înseamnă să începem călătoria care durează întreaga noastră viaţă, trecând prin faţa atâtor uşi care ni se deschid astăzi înainte, multe dintre ele uşi false, uşi care ne invită într-o manieră foarte atrăgătoare dar mincinoasă să abandonăm calea, promiţându-ne o fericire narcisistă, deşartă, care are şi un termen de valabilitate: uşile care au condus aici vor determina mai devreme sau mai târziu suferinţă şi confuzie, fiindcă sunt uşi care duc la drumuri centrate asupra sinelui şi care se vor sfârşi fără să prezinte vreo garanţie pentru viitor. Şi în timp ce uşile caselor sunt închise, uşile super-magazinelor sunt întotdeauna deschise.

Trec prin uşa credinţei, îi calc pragul, atunci când se proclamă Cuvântul Domnului şi inima însăşi mi se lasă modelată de harul care transformă. Harul are un nume concret şi acest nume este Isus. Isus este poarta (Ioan 10,9). El şi numai El este şi va fi întotdeauna poarta. Nimeni nu merge la Tatăl decât prin El (Ioan 14,6). Dacă Isus nu este, nici cale spre Dumnezeu nu este. În calitate de poartă, El deschide calea spre Domnul, iar ca Bun Păstor, numai el este Cel care are grijă de noi cu preţul vieţii Sale.

Isus este poarta şi El bate la poarta noastră ca să îi dăm voie să intre în viaţa noastră. „Nu vă fie teamă. Deschideţi larg porţile pentru Cristos”, spunea Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea la începutul slujirii sale ca Pontif. Să ne deschidem poarta inimii, aşa ca discipolii din Emaus, să îi cerem să rămână cu noi pentru ca noi să putem trece prin poarta credinţei şi Domnul însuşi să ne facă să înţelegem motivele pentru care credem, astfel încât să putem după aceea să mergem şi să îl vestim. Credinţa implică faptul că ne-am hotărât să fim cu Domnul, să trăim cu El şi să împărtăşim aceasta cu fraţii şi surorile noastre. Aducem mulţumiri Domnului pentru şansa de a ne valorifica viaţa în calitate de copii ai Săi prin călătoria credinţei, care începe în viaţa noastră prin apa Botezului, acea rouă rodnică şi fără sfârşit, care ne face copii ai Domnului şi fraţi şi surori în Biserică.

Scopul, obiectivul acestui An al Credinţei este acela de a ne întâlni cu Dumnezeu cu care am intrat deja în comuniune şi care doreşte să ne reconstituie, să ne purifice, să ne crească şi să ne sfinţească, să ne dăruie fericirea pe care inima noastră o imploră. Începutul acestui An al Credinţei este chemarea adresată nouă de a aprofunda în viaţa noastră credinţa pe care deja am primit-o. A mărturisi credinţa prin viu grai înseamnă a o trăi în inimi şi a o arăta prin fapte: e o mărturie şi o angajare publică totodată. Discipolul lui Cristos, copil al Bisericii, nu se va gândi niciodată că a crede este o problemă strict personală. Dimpotrivă, a crede înseamnă o provocare puternică de zi cu zi, a fi convins că acela care a început în noi lucrarea cea bună o va continua, desăvârşind-o, până în ziua lui Isus Cristos (Filipeni 1,6).Uitându-ne la noi, discipolii care suntem misionari, ne putem întreba ce provocare anume implică pentru fiecare trecerea pragului credinţei?

A trece pragul credinţei

A trece pragul credinţei ne face să descoperim că, deşi s-ar părea că moartea este cea care domneşte sub diferite forme şi că istoria este dominată de legea celui mai puternic sau a celui mai viclean şi că ura şi ambiţia sunt forţele care conduc cele mai multe din luptele oamenilor, suntem totuşi pe deplin convinşi că această realitate tristă poate şi trebuie să se schimbe cu totul, fiindcă „dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8,31.37).

A trece acest prag al credinţei presupune să nu ne ruşinăm să avem o inimă de copil care, fiindcă crede încă în lucruri imposibile, poate să mai trăiască în speranţă, care este singurul lucru în stare să dea sens şi să transforme istoria. Înseamnă să ceri fără încetare, să te rogi cu neistovită putere şi să fii astfel în adoraţie, încât viziunea ta să poată fi transfigurată în realitate.

A trece pragul credinţei ne face să cerem ca fiecare să avem aceeaşi atitudine interioară „pe care o are Cristos Isus” (Filipeni 2,5), astfel încât fiecare să poată găsi o nouă modalitate de gândire, de comunicare interpersonală, de grijă faţă de ceilalţi, de respect reciproc, de a fi împreună o familie, de a ne planifica viitorul, de a trăi în iubire vocaţia.

A trece pragul credinţei înseamnă să fii activ, să crezi în puterea Sfântului Duh prezent în Biserică şi care se vede şi în semnele timpului. Înseamnă să te alături mişcării constante a vieţii şi istoriei, fără să cazi într-un defetism paralizant conform căruia numai ceea ce era înainte este bun. Este absolut necesar să gândeşti altfel, să oferi sugestii noi, creativitate, să „frămânţi” viaţa cu noua plămadă a dreptăţii şi sfinţeniei (cf. 1Corinteni 5,8).

A trece pragul credinţei implică să avem ochi să ne minunăm şi inimă care să nu fie obişnuită cu lenea, care să fie în stare să recunoască faptul că atunci când o femeie dă naştere unui prunc înseamnă un nou pariu pentru viaţă şi viitor; că, atunci când veghem asupra inocenţei copiilor, asigurăm adevărul zilei de mâine şi atunci când tratăm cu delicateţe viaţa dedicată a unui vârstnic acţionăm cu dreptate şi iubire faţă de propriile noastre rădăcini.

A trece pragul credinţei înseamnă munca trăită cu demnitate şi vocaţie, a sluji cu abnegaţia celui care revine mereu şi începe mereu, fără să obosească, de parcă tot ce ar fi făcut până atunci nu înseamnă decât un singur pas în drumul spre Împărăţie, spre împlinirea vieţii. Este aşteptarea tăcută după o zi de semănat: este contemplarea recoltei, mulţumind Domnului pentru că a făcut-o bună, rugându-l să nu părăsească lucrul mâinilor sale (Psalmul 137).

A trece pragul credinţei înseamnă să luptăm pentru libertate şi viaţă împreună cu toţi ceilalţi, chiar şi atunci când alţii ne pun piedici, având certitudinea că Domnul ne cere să trăim corect, să iubim bunătatea şi să mergem cu umilinţă împreună cu Dumnezeu (Mica 6,8).

A trece pragul credinţei înseamnă o convertire continuă a atitudinii interioare, a felului şi modalităţilor în care ne ducem viaţa. Aceasta cere o reformulare, nu o peticire sau o cosmetizare. Înseamnă a accepta noua formă pe care Isus Cristos o întipăreşte în cel care este atins de mâna Lui şi de Evanghelia vieţii Lui. Înseamnă să faci ceva cu totul nou pentru societate şi Biserică, fiindcă „dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă” (2Corintei 5,17).

A trece pragul credinţei ne face să iertăm şi să ştim să surâdem. Înseamnă să ne apropiem de fiecare persoană care trăieşte la marginea existenţei umane şi să o chemăm pe nume. Înseamnă să avem grijă de slăbiciunea celui slab şi să îi sprijinim picioarele care îi tremură, fiind siguri că tot ceea ce facem pentru cel mai mic dintre fraţii noştri, lui Isus însuşi i-am făcut (Matei 25,40).

A trece pragul credinţei ne impune să celebrăm viaţa. Să ne lăsăm transformaţi fiindcă am fost făcuţi „unul” cu Isus la masa Euharistiei celebrate în comunitate şi, pornind de aici, mâinile şi inima noastră să fie ocupate cu munca la marele plan al Împărăţiei: şi toate celelalte ni se vor adăuga (Matei 6,33).

A trece pragul credinţei înseamnă a trăi în spiritul Conciliului Vatican II şi al documentului de la Aparecida (document al Episcopilor din America Latină şi Caraibe – n.tr.), într-o Biserică cu uşile larg deschise, nu numai pentru a primi, ci în esenţă, pentru a ieşi şi a umple străzile şi oamenii timpurilor noastre cu Vestea cea Bună.

A trece pragul credinţei presupune, în Biserica noastră arhidiecezană, că suntem convinşi de misiunea pe care o avem – aceea de a fi o Biserică vie, care se roagă şi munceşte, cu orientare misionară.

A trece pragul credinţei înseamnă în mod absolut acceptarea noutăţii lui Isus cel Înviat, înviat în sărmanul nostru trup ca să îl facă semn pentru o viaţă nouă.

Meditând asupra tuturor acestor lucruri, să privim la Maria. Fie ca ea, Fecioara Mamă, să ne însoţească atunci când trecem pragul credinţei şi să îl aducă pe Duhul Sfânt asupra Bisericii, ca la Nazaret, pentru ca, la fel ca şi ea, să îl putem adora pe Domnul şi să mergem să vestim lucrurile mari pe care le-a făcut în noi.

Cardinal Jorge Bergoglio SJ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *