Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (III)

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 martie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Mihail Farcaş
Sursa: Editura Presa Bună

Cateheze pentru Anul Credinţei

Cateheze pentru Anul Credinţei

Special pentru acest An al Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 şi noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri şi adulţi, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulţilor de pr. Mihail Farcaş, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenţia autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicaţie adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulţi.

Art. 4
A pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi a înviat

În planul său de mântuire, Fiul Omului trebuia să sufere mult: acesta este modul de a gândi a lui Dumnezeu. Ora patimii este ora lui Cristos. Dăruindu-l pe Fiul său umanităţii: nu există o iubire mai mare. Ponţiu Pilat, guvernator roman al Iudeii din anul 26 până în anul 36 d.C., este menţionat în mod explicit în Crez. Este ultimul judecător în procesul contra lui Isus. El este cel care îl condamnă pe Isus la pedeapsa cu moartea.

A pătimit sub Ponţiu Pilat – înseamnă înainte de toate a accepta o etapă din istoria umanităţii a unui eveniment care a avut loc, încadrat într-un spaţiu şi un timp bine definit. Înseamnă a accepta o cronologie (când?), înseamnă a accepta o geografie (unde?). Acesta este misterul lui Isus: care cu faptele sale, cu istoria sa, cu viaţa sa, cu moartea sa, este venirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Patima: eveniment al mântuirii în planul lui Dumnezeu

Isus a suferit, Isus este om, un om supus suferinţei, este un om între oameni. Biserica îl mărturiseşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. În Isus ea vede suferinţa Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se sustrage suferinţei umane. Fiul lui Dumnezeu făcut om nu a murit pe cruce în mod aparent, ci el a suferit cu adevărat, a făcut experienţa suferinţei umane. Dumnezeu însuşi, în Fiul său, a luat asupra sa suferinţa şi a pătimit.

Lucrarea de mântuire trebuia să se împlinească în mod esenţial prin pătimire. Prin patimă Isus împlineşte definitiv misiunea sa. Misiunea esenţială a lui Isus, mântuirea întregii omeniri, s-a împlinit prin suferinţă, până la sacrificiul total. Suferinţa în ochii oamenilor este scandal şi nebunie. Suferinţa lui Cristos este expresia iubirii filiale perfecte şi a ascultării eroice. Iubirea şi supunerea coincid într-o atitudine de abandon în mâinile lui Dumnezeu. În Evanghelii Isus nu prevede o altă cale pentru noi de a ajunge la Tatăl decât aceea pe care a mers el: a suferinţei, a ascultării şi iubirii.

Atitudinea credinciosului în faţa propriei suferinţe

În mod instinctiv noi am vrea să ne conducem viaţa noastră după modul nostru, iar atunci când întâlnim un obstacol suntem tentaţi să scăpăm îndată de el. Pentru a accepta voinţa Tatălui trebuie să învăţăm să cunoaştem în încercări prezenţa planului lui Dumnezeu.

  • Isus ne învaţă prin atitudinea sa, că fiecare încercare, din partea celui care suferă, cere credinţă.
  • Rugăciunea în faţa suferinţei trebuie să fie ca aceea a lui Isus în Grădina Măslinilor, de dispoziţie, de a accepta voinţa Tatălui.
  • Isus ne învaţă că în a accepta voinţa Tatălui este fundamental pentru noi a discerne adevăratul ei sens: voinţa Tatălui este întotdeauna şi în orice caz voinţa unei iubiri.

S-a răstignit

Drama istorică a lui Isus se termină cu răstignirea. După normele timpului, execuţia celui condamnat trebuia să se aducă la cunoştinţă lumii, să se desfăşoare într-un loc deschis şi înalt pentru a fi văzut de toţi. La romani condamnarea la răstignire era rezervată delincvenţilor, străinilor şi sclavilor. Pentru latini, crucea degrada omul liber sau cetăţeanul roman, pentru iudei ea era imaginea cadaverică „atârnată pe lemn”, obiect al blestemului lui Dumnezeu şi a oamenilor. Îndrăzneala de a se considera Mesia şi faptul că se numea Fiul lui Dumnezeu sunt capetele de acuzare la moartea pe cruce, în care el apare ca un blestemat de Dumnezeu şi condamnat de oameni.

Înţelepciunea lui Dumnezeu

Primii creştini au văzut în cruce semnul cel mai expresiv pentru a-şi aminti de moartea lui Isus. Apostolul Paul propune crucea ca „puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. Crucea este voinţa lui Dumnezeu, este lucrarea sa. Crucea nu nimiceşte omul, nu-l micşorează, dar îl zdrobeşte pe cel care îşi doreşte puterea. Pentru creştin, adevărata demnitate în lumina crucii lui Cristos este în omul care suferă, nu în omul care se afirmă pe sine însuşi.

Dacă se alege crucea ca logică de viaţă atunci:

  • se poate abandona totul,
  • se poate iubi în-un mod gratuit,
  • se pot iubi chiar şi duşmanii,
  • se poate risca însăşi viaţa,
  • se poate alege ultimul loc.

Crucea este paradoxul puterii lui Dumnezeu. Crucea este expresia iubirii care ni se dăruieşte pe deplin. Crucea este simbolul creştin prin excelenţă. Însemnat cu sfânta cruce la Botez, creştinul poartă crucea în orice timp şi loc ca simbol al apartenenţei sale lui Cristos răstignit.

A murit şi a fost îngropat

Moartea lui Isus nu e fatală, nu este sete de moarte din partea lui Dumnezeu, dar e necesară:

  • ca o consecinţă inevitabilă a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său, şi pentru toţi oamenii,
  • a iubirii Fiului ascultătoare faţă de inima Tatălui.

Prin moartea sa, Isus ne-a revelat că:

  • Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, chiar şi a celor mai îndepărtaţi de el,
  • în lume domneşte iubirea, o iubire care este mai puternică decât moartea şi decât păcatul.

Acesta este mesajul evenimentului morţii lui Isus: Tatăl însuşi ni l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră. În Cristos mort pe cruce se rezumă întregul mesaj de mântuire anunţat de Cristos din Nazaret. Isus moare ca slujitor al lui Dumnezeu, suferind pe nedrept, o suferinţă acceptată cu răbdare, în mod voluntar, voită de Dumnezeu pentru cei mulţi. Moartea lui Cristos a făcut din cruce – cu braţele sale – semnul victoriei asupra celui rău.

A trăit moartea

Prin credinţă, noi ştim că a muri înseamnă a trece la o nouă viaţă cu Cristos. A muri creştineşte însemnă a-l urma întru totul pe Cristos, a duce la desăvârşire urmarea lui Cristos. A fost înmormântat Mărturisind în Crez că Isus a fost înmormântat şi citându-l pe Ponţiu Pilat, afirmăm realitatea istorică a evenimentelor. Mântuirea creştină ar fi fost doar o aparenţă, dacă istoria lui Isus, cu patima şi moartea sa, n-ar fi fost reale. Aceasta este raţiunea prezenţei numelui de Ponţiu Pilat în Crez.

* * *

Art. 5
S-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi

Pentru lumea de astăzi, acest articol de credinţă pare sa fie un pic straniu, şi totuşi sfinţii părinţi îl comentează într-un mod amplu, ca parte integrantă a Simbolului de credinţă al Bisericii. În Vinerea Sfântă, noi îl contemplăm pe Cristos răstignit pe cruce. Înainte de a-l vedea înviat, Biserica ne invită să parcurgem Sâmbăta Sfântă meditând la „moartea lui Dumnezeu”. Este ziua în care Dumnezeu se găseşte sub pământ. Este ziua absenţei lui Dumnezeu, experienţă atât de semnificativă a omului de astăzi. Dumnezeu este tăcut.

Cristos a împărtăşit singurătatea supremă a omului în faţa morţii, parcurgând drumul omului păcătos. Aşa a învins pentru totdeauna singurătatea infernului, adică a morţii ca faliment al existenţei umane. Mântuirea lui Cristos este universală şi totală în spaţiu şi în timp. Articolul de credinţă relatând despre coborârea în iad a lui Isus, revelaţia creştină ne aminteşte despre un Dumnezeu care dialoghează, dar şi de un Dumnezeu care tace. Dumnezeu este cuvânt, dar şi tăcere.

În Isus se revelează abisul singurătăţii omului păcătos. Cristos a coborât în adâncurile morţii fiecărui om, care simte în viaţa sa teama singurătăţii, a abandonului, a refuzului, a neliniştii şi nesiguranţei propriei fiinţe; frica în faţa morţii, ca o pierdere definitivă a vieţii, ca şi cum nu te-ai fi născut niciodată. A coborî în infern defineşte locul unde nu se aude niciodată cuvântul iubire, unde nu există comuniune. Cristos, spune Ratzinger, a trecut prin poarta singurătăţii noastre.

Iadul şi moartea nu mai sunt acelaşi lucru ca la început, pentru că viaţa s-a inserat în moarte, pentru că iubirea locuieşte în ea. Ea există doar pentru cei ce experimentează a doua moarte Ap 20,14, adică pentru cei care cu păcat, se închid în mod voit în ei înşişi. Poarta morţii este deschisă din momentul în care în moarte locuieşte viaţa şi iubirea.

A treia zi a înviat din morţi

Învierea: originea comunităţii. Spunând: „A treia zi a înviat din morţi”, credinţa creştină declară că ea este: fundamentul şi originea sa. Paştele constituie originea istorică şi teologică a credinţei creştine. Înviindu-l pe Isus din morţi, Tatăl îl confirmă pe Isus ca:

  • trimisul lui Dumnezeu,
  • consacratul lui Iahve,
  • Cristos Domnul.

Isus înviat este deci fundamentul întregii vieţi creştine. Prima predică a Bisericii abia întemeiate, începe cu mărturisirea lui Isus ca Domnul înviat din morţi. Vestea învierii lui Isus înviat face să se distingă prima comunitate creştină de iudaism. Într-adevăr, mărturisindu-l pe Isus înviat, nu doar că s-au separat de iudei, dar înainte de toate în această mărturisire creştinii găsesc centrul în jurul căruia s-au adunat pentru a forma prima comunitate creştină.

Mormântul gol şi apariţia Celui Înviat: semnele speranţei

În dimineaţa primei zile a săptămânii, femeile se îndreaptă spre mormânt pentru a unge trupul neînsufleţit a lui Isus şi pentru a-şi lua rămas bun pentru totdeauna.

Mormântul este:

  • sfârşitul,
  • despărţire definitivă,
  • ruptură veşnică.

În mormânt puterea morţii devine foarte clară pentru noi. Mormântul provoacă în noi sentimente care ne neliniştesc. Din punct de vedere uman în faţa mormântului orice speranţă se stinge. Femeile se îndreaptă spre mormânt cu aceleaşi sentimente ştiind că va găsi mormântul închis definitiv. În schimb, şi de la acest în schimb începe o nouă istorie a lumii:

  • mormântul e deschis,
  • locul unde era depus Isus este gol.

Evangheliştii ne spun că femeile şi unii dintre apostoli, în dimineaţa Paştelui, au găsit mormântul gol şi pe Cel Înviat arătându-li-se lor. Mormântul gol nu este baza credinţei pascale. Credinţa pascală se bazează pe întâlnirea cu Cel Înviat. Domnul s-a arătat: aceasta este vestea apostolilor.

Noi suntem înştiinţaţi asupra învierii lui Isus prin martorii cărora Isus li s-a arătat ca fiind Cel Viu. Mărturia apostolilor, prin voinţa lui Dumnezeu, este capitală. Credinţa noastră se bazează pe mărturia pe care apostolii au dat-o despre prezenţa lui Isus, despre apariţii şi despre experienţele de după înviere. Acesta este pilonul fundamental şi Biserica va trebui mereu să-l predice, pe baza credinţei apostolice. Deci rădăcina a toate este că întreaga noastră credinţă este apostolică.

Cristos, prin înviere, nu se întoarce la viaţa precedentă ca fiul văduvei din Naim sau ca fiica lui Iair sau ca Lazăr. Cristos a înviat la o viaţă veşnică, la o viaţă dincolo de moarte, aşadar dincolo de posibilitatea de a se întoarce şi de a muri. Credinţa în Cristos înviat nu se naşte din inima apostolilor. Ei nu vor putea să inventeze învierea. Este el care îi caută, care merge înaintea lor, care le îndepărtează teama. În cuvânt şi în Euharistie ne întâlnim cu Cel Înviat. Liturgia ne pune în contact cu el. În ea îl recunoaştem ca învingător al morţii. Liturgia celebrează mereu misterul pascal.

Dumnezeu îl preamăreşte pe Fiul său şi în numele lui oferă iertarea păcatelor şi viaţa nouă tuturor acelora care cred în el şi se convertesc. Isus condamnat la moarte este Domnul, centrul istoriei, stânca de care să ne prindem pentru a găsi sprijin nesiguranţei existenţei noastre, izvorul vieţii adevărate, locul personal unde Dumnezeu ne dăruieşte iertarea păcatelor. Fără învierea lui Isus predica ar fi deşartă şi credinţa noastră absurdă. Fără ea speranţa noastră ar pierde orice fundament şi am fi cei mai de plâns oameni. Învierea lui Cristos, cu patima şi moartea sa, este fundamentul şi centrul vieţii creştine.

Itinerarul credinţei

Pe Cristos nu îl întâlnim aşa cum se întâlnesc două persoane pe stradă, dar înainte de toate este o experienţă a iubirii trăită între două persoane. Întâlnirea cu Cel Înviat, în viaţa noastră, se actualizează în mod progresiv.

Relaţia cu Cristos are loc prin următorii paşi:

  • ascultarea cuvântului,
  • a mânca şi a bea (la nivel sacramental),
  • mărturia apostolică (a credincioşilor).

Care este mesajul concret pentru noi?

Evangheliile au fost scrise pentru a le transmite oamenilor că:

  • Isus Cristos înviat este viu şi prin credinţă intrăm în comuniune cu el,
  • Pentru a-l întâlni se cer ochii credinţei,
  • Credinţa în Cel Viu are nevoie de „revelare”, iar revelarea ne este transmisă de Biserică,
  • A crede înseamnă a accepta Scripturile.

Isus cel viu se descoperă numai aceluia care trăieşte în comuniune cu el. Şi această comuniune este rodul Duhului Sfânt.

Sunt patru factori indispensabili pentru a face experienţa lui Cristos înviat:

  • Credinţa,
  • Biserica,
  • Scriptura,
  • Duhul Sfânt.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *