Istoria Conclavelor arată că harul susţine Biserica

Teme: Biserică, Istorie.
.
Publicat la 24 februarie 2013.
Print Friendly

Autor: Edward Pentin
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, 21 februarie 2013

Nu aşa au arătat toate Conclavele

Nu aşa au arătat toate Conclavele

Istoria Conclavelor este una fascinantă, dar nu mereu ziditoare, în special când Papii au fost strâns legaţi de puterea temporară. Istoriile cu înşelătorii, corupţie şi mită întunecă alegerile papale în istorie până în secolul al XIX-lea. Chiar şi atunci când electorii au căutat să joace conform regulilor, unele runde de vot s-au terminat atât de absurd încât ar putea constitui material pentru comedii.

Examinarea alegerilor papale ne ajută însă să aruncăm lumină asupra modului în care Biserica a evoluat, ajungându-se la Conclavele aşa cum le ştim astăzi. De asemenea, ne arată că oricare ar fi fost slăbiciunea sau păcatul membrilor, chiar şi atunci când aceştia făceau eforturi pentru a îngenunchea Biserica, harul a susţinut-o. Unele dintre primele alegeri papale sunt pline de lupte pentru puterea politică şi interferenţe, care vor deveni caracteristica marcantă pentru multe Conclave de mai târziu. În 687, după unele ciocniri între clerul locului, armată şi un arhidiacon din Roma, electorii pur şi simplu au luat un preot numit Sergiu din mijlocul poporului, l-au trimis la palatul imperial unde a fost recunoscut ca Papă, iar apoi dus de grabă în Lateran, unde a fost consacrat Pontif. Surprinzător, dată fiind natura arbitrară a alegerii sale, Papa Sergiu I a îndeplinit cu bine funcţia de Succesor al lui Petru.

O altă alegere ciudată a avut loc în 731 când, în timpul înmormântării Papei Grigore al II-lea, un preot a fost din nou sechestrat, acum de la procesiunea funerară, zorit în Lateran unde a fost făcut Papă prin aclamarea poporului, devenind Papa Grigore al III-lea. Cum alegerile papale erau adesea compromise de forţe externe, în special de interferenţe din partea laicilor, au urmat diverse încercări de a restrânge dreptul de vot la clerici şi Episcopi. După ce electorii au măsluit alegerea sa, Papa Ştefan al III-lea a ţinut un Sinod în 769, încercând să se asigure că doar preoţii şi diaconii Cardinali au permisiunea să aleagă (până atunci electori erau clerici de vârf, ofiţeri de armată, trupele lor şi cetăţeni de seamă). În secolul al IX-lea, s-a încercat limitarea interferenţelor în alegerile papale a împăraţilor şi a puternicilor Imperiului Roman, care, dată fiind strânsa relaţie între credinţă şi puterea temporară (împăraţii puteau numi sau impune un Papă), au făcut procesul electoral şi mai atacat de corupţie şi de înşelătorii.

Prima reformă majoră a alegerilor papale nu a avut însă loc decât abia în 1059, când Papa Nicolae al II-lea a dat decretul „Nomine Domine” („În numele Domnului”). Decretul stabilea că de atunci înainte Papii vor fi aleşi doar de Episcopii Cardinali. Restul Cardinalilor îşi vor da doar consimţământul şi, mai apoi, clerul şi laicii din Roma. Scopul era să scoată alegerile papale de sub controlul familiilor nobile romane – precum Crescentii sau Tusculani – şi al capriciilor mulţimii romane. Aşa după cum scria Petru Damian, faimos reformator benedictin al acelor vremuri, Episcopii Cardinali fac alegerea, clerul consimte iar laicii pot să aplaude.

Lupta pentru putere a continuat totuşi, ducând uneori la antipapi – aleşi de o putere rivală care nu îl accepta pe Pontiful ales legitim. Succesorul Papei Nicolae al II-lea, Papa Alexandru al II-lea, a avut de înfruntat rivalitatea lui Cadalus, Episcop de Parma, promovat de puterile germane deoarece era mai apropiat de cauza imperială. Cadalus nu a fost niciodată instalat ca Papa Honorius al II-lea, aşa că s-a întors la funcţia de Episcop de Parma după ce eforturile de a fi instalat au încetat, dar nu a renunţat niciodată să pretindă papalitatea.

Conclavele – termen ce înseamnă „cu cheie” – au apărut practic în 1179, la Conciliul al III-lea din Lateran, de sub Papa Alexandru al III-lea. Pentru a evita alte tensiuni în viitoarele alegeri papale, Papa Alexandru a introdus regula că un nou Papă trebuie să strângă două treimi din voturi. Toţi Cardinalii trebuiau să voteze, nu doar Episcopii Cardinali. (Regula a rămas în vigoare până la Papa Pius al XII-lea, care a fixat două treimi plus unu. Papa Ioan Paul al II-lea a spus tot două treimi, dar după 34 de runde de vot să se accepte majoritatea simplă. Papa Benedict al XVI-lea a schimbat din nou regulile în 2007, mergând tot pe două treimi, dar stabilind că după 34 de runde nereuşite rămân doar doi candidaţi: cei care au strâns cele mai multe voturi, aceştia neputând vota mai departe.)

Reformele au funcţionat însă doar parţial, şi diviziunile şi blocajele au continuat să apară. În 1261, Cardinalii erau profund divizaţi, în cele din urmă privind în afara cercului lor şi alegând un ne-Cardinal: pe Patriarhul Jacques Pantaleon de Ierusalim. Cu siguranţă l-au luat prin surprindere: el, pur şi simplu întâmplător, făcea atunci o vizită Curiei papale cu probleme diecezane. Dar cel mai bizar şi burlesc Conclav a avut loc în 1271. Scaunul papal era vacant din 1268, iar Cardinalii se luptau de un an şi jumătate să aleagă un Papă, fără succes, datorită influenţelor şi interferenţelor puterilor externe. Raniero Gatti, dând glas frustrărilor pe care le resimţeau mulţi, i-a închis pe Cardinali în Palatul papal, a pus să fie luat jos acoperişul, le-a restrâns prelaţilor dieta şi a înconjurat palatul cu soldaţi. Unii Cardinali s-au îmbolnăvit fiind expuşi capriciilor naturii într-o sală fără acoperiş.

Astfel de păţanii l-au făcut pe Papa Grigore al X-lea să dea decretul „Ubi periculum” („În caz de pericol”) în 1274. Printre reguli se spunea că toate Conclavele viitoare să aibă loc în oraşul în care a murit Papa, să se aştepte zece zile ca să vină toţi Cardinalii, şi că toţi Cardinalii vor trăi la comun într-o singură cameră, fără despărţituri sau perdele. De asemenea, vor fi complet închişi – nimeni să nu aibă voie să intre, să comunice cu ei. Mai mult, după trei zile fără un rezultat, mai primeau un singur fel de mâncare; după alte cinci zile primeau doar pâine, vin şi apă, până când alegeau un Papă. Erau diverse prevederi pentru cazurile în care Cardinalii se îmbolnăveau sau aveau probleme urgente de rezolvat.

„Ubi periculum” avea să fie în curând abrogat, şi s-a ajuns din nou la Conclave lungi. Unul din 1292 a fost în mod special divizat în jurul taberelor din nobilimea romană, mai exact a familiilor Orsini şi Colonna. După aproape doi ani de blocaj, regele Carol al II-lea de Anjou a făcut el însuşi o listă. După ce aceasta a fost respinsă, a chemat un bătrân călugăr sfânt pe care îl cunoştea, pe numele lui Pietro del Morrone, şi l-a pus să scrie o scrisoare în care să îi certe pe Cardinali pentru tărăgănarea situaţiei. Decanul Colegiului Cardinalilor a citit cu voce tare scrisoarea şi a spus că votează pentru ca Morrone să fie Papă. Restul Colegiului a răspuns similar, făcând ca Morrone să fie adus mai mult cu forţa la Roma şi să fie făcut Papă: a fost Papa Celestin al V-lea. Ca Papă, a făcut din nou obligatoriu decretul Papei Grigore al X-lea. Dar fiind bătrân şi bolnav, şi din punctul său de vedere incapabil să conducă Biserica, Papa Celestin s-a retras din funcţie în 1294. (Ca observaţie: Papa Benedict al XVI-lea a avut o devoţiune specială faţă de Papa Celestin, lăsându-şi propriul palium la mormântul său într-o vizită din 2009.) Succesorul său, Papa Bonifaciu al VIII-lea, a inserat „Ubi periculum” în codul de drept canonic al Bisericii.

Multe alte Conclave notabile au mai avut loc în anii ce au urmat. Între 1590 şi 1592 au fost nu mai puţin de patru Conclave în 18 luni. În 1740, Conclavul a durat şase luni, şi în timpul lui au murit 68 de Cardinali. Un alt Conclav lung a avut loc între octombrie 1774 şi februarie 1775, ducând la alegerea Papei Pius al VI-lea. Procedurile Conclavelor s-au schimbat considerabil în acele vremuri: două moduri de alegere a Papei – prin inspiraţie (Cardinalii nominalizează un candidat şi îl salută prin aclamare unanimă) şi prin compromis (alegerea este făcută de un comitet de mediere) – fuseseră abandonate de mult timp, şi doar scrutinul (prin vot secret, cerând obişnuita majoritate de două treimi) rămăsese în uz.

În anii 1970, Papa Paul al VI-lea a introdus limita de vârstă de 80 de ani pentru electori şi 120 numărul maxim de Cardinali care să voteze. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a stabilit ca toate Conclavele să se desfăşoare în Capela Sixtină. Înainte Papii recomandau doar Capela Sixtină şi multe Conclave s-au desfăşurat în diverse biserici din Roma, precum şi în alte oraşe europene. Apropiatul Conclav va fi al 75-lea din viaţa Bisericii – istoricii stabilesc că primul a avut loc în 1295, când Papa Bonifaciu al VIII-lea a introdus decretul Papei Grigore al X-lea în dreptul canonic. Pentru o istorie a Conclavelor, recomand în engleză excelenta carte „Conclavul”, a lui Michael Walsh, iar în italiană „Istoria alegerilor papale” a lui Ambrogio Piazzoni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *