Arta rugăciunii în Psaltire

Teme: Interviu, Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 24 februarie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Nicola Gori
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 17 februarie 2013

Cardinalul Gianfranco Ravasi

Cardinalul Gianfranco Ravasi

„O figură care continuă funcţia mijlocirii, atât de importantă în Biserică”. Aşa îşi imaginează Cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, rolul viitor al Papei Benedict al XVI-lea după renunţarea sa la pontificat. În ajunul exerciţiilor spirituale pe care urma să le conducă în Vatican, de duminică 17 până sâmbătă 23 februarie, Cardinalul îşi dorea ca „aceste zile de reculegere să fie pentru Papa un timp oportun şi senin care să fie trăit în timp ce se pregăteşte pentru un nou tip de prezenţă în Biserică”. Funcţia mijlocirii, a explicat în interviul acordat pentru L’Osservatore Romano, anticipând conţinuturile meditaţiilor sale – în care a vorbit despre ars orandi şi ars credendi în lumina rugăciunii din Psalmi – este „o funcţie foarte semnificativă în Biserică. Să ne gândim la rolul sfinţilor, adică la o prezenţă care neîncetat se roagă pentru comunitatea eclezială. Este un simbol semnificativ propriu tradiţiei biblice. Să ne gândim la Moise care, rugându-se pe munte, mijloceşte pentru poporul său care se luptă”.

– Care sunt motivele care v-au condus în alegerea temei din acest an?

– Posibilităţile şi parcursurile erau multiple. Am ţinut cont că suntem în Anul Credinţei şi că acest curs de exerciţii a fost încredinţat unui cardinal, dar şi unui biblist. Aş fi putut să parcurg numeroase itinerarii biblice luând ca bază un singur text sau un fir conducător din Vechiul Testament. Am pornit de aici. Şi apoi am ales orizontul în care mă regăsesc mai natural, adică Psaltirea, temă despre care, printre altele, am scris deja foarte mult. De altfel, Psaltirea permite două posibilităţi. Prima este aceea de a declina într-o manieră vie în realitate raportul rugăciune-credinţă, pentru că lex orandi, lex credendi – norma rugăciunii este şi norma credinţei, şi viceversa. În aceste exerciţii, am schimbat într-un fel şi această afirmaţie, introducând categoria de ars, pentru că rugăciunea şi credinţa au în sine şi o dimensiune de fascinaţie şi de frumuseţe. Cred că este vorba nu numai de a studia un obiect, ci şi de a întâlni o persoană în rugăciune şi în credinţă. Iată pentru ce am ales Psaltirea, acest text de 19.000 de cuvinte ebraice, a treia carte din Biblie ca lungime, după cea a lui Ieremia şi după Geneză: 150 de compoziţii care, între altele, cuprind aproape un mileniu de istorie, chiar dacă tradiţia l-a indicat pe David ca marele artizan al ei. În realitate, există respiraţia de credinţă din perioade foarte diferite, aşa cum se vede chiar în interiorul tablourilor care sunt reprezentate. Îmi revine în minte ceea ce spunea Italo Calvino în spirit ecumenic: psalmii sunt anatomia sufletului, o analiză a tuturor dimensiunilor fiinţei umane. Iată pentru ce, până la urmă, am ales Psaltirea drept componentă a dialogului dintre Dumnezeu şi om. Astfel faţa lui Dumnezeu şi faţa omului se întâlnesc. Nu întâmplător Editura Mondadori a ales ca titlu al cărţii care va cuprinde aceste exerciţii spirituale Întâlnirea.

– Aşadar, Psaltirea drept carte a întâlnirii?

– În această privinţă, este interesant de notat ceea ce spune Dietrich Bonhoeffer, care, în afară de faptul de a fi comentat Psaltirea, a scris o cărticică foarte frumoasă despre rugăciunea psalmilor. La prima vedere este straniu – admite el – că în cadrul Bibliei există o carte de rugăciuni. Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu? Şi atunci rugăciunile ce sunt? Cuvinte ale omului. Şi pentru ce se află acolo? Acest lucru ne face să înţelegem că revelaţia nu este un solilocviu, un monolog, ci un dialog. În psalmi sunt cuvintele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi. Despre aceasta există o expresie a lui Augustin care mie mi-a plăcut mereu şi care cred că îi este dragă Papei Benedict al XVI-lea. Comentând Psaltirea, aproape pare că se opreşte şi nu reuşeşte să-şi reţină exclamaţia: Psalterium meum, gaudium meum. Această frază exprimă ideea că până la urmă rugăciunea este un element vesel, nu numai o obligaţie.

– Acest lucru este valabil şi pentru exerciţiile spirituale?

– Fac o premisă: voi pune în epigraful cărţii care va ieşi la Mondadori incipit-ul exerciţiilor spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola, unde se spune în mod explicit că ele folosesc pentru a examina conştiinţa, a medita, a contempla, a se ruga. Pentru suflet este cam ceea ce reprezintă pentru trup mersul, alergarea, exerciţiul fizic. Este într-un anumit sens mişcarea sufletului, a face un soi de gimnastică. Există o expresie a lui Etty Hillesum, tânără olandeză moartă în 1943 la Auschwitz, care după părerea mea simbolizează sensul exerciţiilor spirituale: „Înlăuntrul meu există un izvor foarte adânc. Şi în acel izvor este Dumnezeu. Uneori reuşesc să ajung la el, dar cel mai adesea este acoperit de piatră şi de nisip: în acel moment Dumnezeu este înmormântat, atunci trebuie dezgropat din nou”. Roland Barthes, desigur departe de credinţă, spunea că nu trebuie să fim nici catolici, nici creştini, nici credincioşi, nici umanişti pentru a ne lăsa implicaţi de exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu, pentru că folosesc tocmai pentru a elimina superficialitatea, banalitatea, piatra de pe spate. Hillesum a reuşit în mod sistematic să dea la o parte această suprafaţă, devenind mistică. Exemplul său învaţă că mistica este o experienţă obişnuită şi necesară ca exerciţiu al sufletului. Şi este cu putinţă pentru toţi. Astfel, în prima predică nu am folosit ca verbe ale rugăciunii pe cele mai tradiţionale, cum ar fi a invoca, a implora, a ruga, ci am ales mai degrabă a respira, a gândi, a lupta şi a iubi.

– Pentru ce această alegere?

– În meditaţii voi încerca să arăt că Psaltirea este marea respiraţie a omenirii care se roagă. De fapt, în ea există un capitol despre absenţă şi despre nimic, adică despre omul fără Dumnezeu. Voi vorbi despre aceasta în privinţa Psalmului 14, în care nebunul – este folosit termenul ebraic nabal pentru a-l indica – spune că Dumnezeu nu există. Repetă aceasta de două ori. La acest punct este semnificativă complexitatea experienţelor care cuprind chiar şi ceea ce aparent este în afară. Voi cita o rugăciune de Aleksandr Zinov’ev, autorul romanului „Vârfuri abisale”, care îşi însuşeşte rugăciunea ateului făcută lui Dumnezeu şi spune: „Dumnezeu caută într-un fel să existe, pentru că aici la noi, singuri pe faţa pământului, fără nici un martor devine un infern”. Noi, oamenii, avem nevoie de cineva care să fie deasupra. Pentru aceasta urlăm: „Încearcă să exişti”. Este aceeaşi rugăciune pe care o făcea poetul Giorgio Caproni: Dumnezeule, străduieşte-te nu numai să insişti, ci să exişti.

– Să ne întoarcem la verbele rugăciunii. Ni le puteţi explica mai aprofundat?

– Să pornim de la a respira, cu o consideraţie pe care o face Soren Kierkegaard. În Jurnalul său spune în mod explicit că cei din vechime considerau rugăciunea ca respiraţie. Aici se observă cât este de nesăbuit a ne întreba pentru ce trebuie să ne rugăm. Pentru ce respir? Pentru că altminteri aş muri. Şi tot aşa este pentru rugăciune. Acelaşi lucru este preluat de Yves Congar, care vorbeşte despre rugăciune ca oxigen al sufletului. Astfel se deschide o temă care va fi mereu prezentă în reflecţiile mele: corporeitatea rugăciunii. Este o dimensiune pe care orientalii o simt mult. Evreii se agită atunci când se roagă, pentru că trebuie să se roage cu toate membrele şi încheieturile trupului. Toată fiinţa se roagă. Pentru a face să se înţeleagă acest principiu, voi folosi Psalmii 42 şi 43. Ei bine, acolo este o expresie care pentru traducători este imposibil să o redea în semnificaţia sa deplină: „Sufletul meu este însetat de Dumnezeul cel viu”. În ebraică este folosit un cuvânt, nefesh, care înseamnă în acelaşi timp suflet şi gât. Prin urmare gâtul meu este însetat de Dumnezeul cel viu, dar şi sufletul meu. Există o nevoie aproape fizică, biologică. Pentru aceasta, nu ne putem ruga la întâmplare, ci trebuie să ne rugăm în aşa fel încât trupul să participe.

– Şi cât priveşte a gândi?

– Mulţi cred că rugăciunea este numai devoţiune, dar nu este adevărat. Rugăciunea este o compoziţie sacră mică: aşadar, fiind poezie, trebuie compusă. Şi aici este semnificativă dubla mărturie de figuri care desigur s-au rugat. Filozoful Ludwig Wittgenstein spunea că rugăciunea înseamnă a gândi la sensul vieţii. Şi este adevărat, pentru că aici există omul întreg în nuanţele sale. Rugându-se, omul duce la Dumnezeu ceea ce este el: bolnav, fericit, păcătos, bătrân. A doua mărturie este cea a lui Martin Heidegger, care scria: Denken ist danken, a gândi înseamnă a mulţumi. Spunea aceasta pentru a sublinia importanţa reflecţiei, însă se poate înţelege şi opusul: danken ist denken, a mulţumi înseamnă a gândi. Atunci când suntem cu adevărat fericiţi, pentru că am descoperit ceva, lăudăm, cântăm în mod spontan. De fapt, punctul final al descoperirii este bucuria. Dacă se găseşte un răspuns la întrebări, se declanşează mulţumirea.

Totuşi, în psalmi nu lipsesc invocaţii în care prevalează aspectul „dramatic” al rugăciunii. O parte dintre psalmi sunt ca o polemică cu Domnul. Vestita luptă a lui Iacob cu fiinţa misterioasă este interesantă. Osea o interpretează ca o rugăciune. În noaptea aceea, Iacob a cerut ajutor lui Dumnezeu şi a fost ascultat. În Psalmul 13 găsim de patru ori exclamaţia: „Până când?” Există aproape o ciocnire cu Dumnezeu în momentul disperării. Dumnezeu acceptă probabil mult mai mult decât considerăm noi a fi rugăciune. Să ne amintim de Iov care urlă împotriva lui Dumnezeu, atacându-l. Este o rugăciunea aproape hulitoare, şi totuşi este în Biblie. Apoi, la sfârşit, există aspectul iubirii, punctul final. În practică, toate rugăciunile autentice conduc la mistică, ce nu este status-ul excepţional al vreunui ales, ci punctul final al credinţei, adică contemplaţia. Pentru a evidenţia mai bine acest aspect, în reflecţii voi folosi un text dintr-o mistică musulmană din secolul al VIII-lea, Rabi’a al-Basra, care spune că se află sub cerul înstelat din Bassora. Coboară întunericul, stele pe cer strălucesc, fiecare îndrăgostit este cu iubita sa, iar ea constată că este singură cu Domnul. Paralelă cu experienţa de iubire este cea a lui Dumnezeu. În reflecţiile mele am considerat că temele analizate la rece în domeniul dogmatic pot să fie repropuse cu o analiză de tip mai „călduros”.

– Ce spaţiu va avea aspectul „penitenţial” al psalmilor?

– Rămânând la psalmi, înainte de orice lucru este reflecţia despre păcat, despre vină. O reflecţie foarte severă, chiar dacă nu culpabilizatoare în mod psihanalitic. Nu foloseşte niciodată crearea sentimentului de vină, ci în mod paradoxal a sentimentului iertării. În practică, este Psalmul penitenţial 130, De profundis, unde ne adresăm lui Dumnezeu spunând: „La Tine este iertarea, şi ne temem de Tine”. Cum adică teamă pentru iertare? Până la urmă ne este familiară teama pentru pedeapsă. În schimb acest raţionament înseamnă: este mai rău a aduce o ofensă unei persoane care te iubeşte, unui tată, decât tiranului. Trebuie să ne fie teamă de a nu-l ofensa mai degrabă pe cel care ne iubeşte decât pe cel care ne domină. Simţul păcatului este simţul din conştiinţă că am ofensat nu un împărat, ci pe unul care doreşte să instaureze cu noi un dialog. Şi Blaise Pascal imaginează un dialog între suflet şi Dumnezeu. Acesta din urmă spune: dacă tu ai cunoaşte păcatele tale, ai dispera. Însă sufletul răspunde: atunci dacă Tu mi le revelezi, eu voi dispera. Nu, răspunde Dumnezeu, păcatele tale ţi se vor revela chiar în momentul în care îţi vor fi iertate.

– Care sunt celelalte elemente asupra cărora vă veţi opri în reflecţiile dumneavoastră?

– Referindu-mă şi la societatea contemporană, voi vorbi despre superficialitate, banalitate, vulgaritate, indiferenţă. Voi folosi două rugăciuni înălţate de către preoţi: Psalmul 16 şi 73. Ambele vorbesc despre o criză. În primul caz, preotul este ispitit de idolatrie. Să ne gândim la lumea de astăzi, unde idolii sunt mult mai uşor de adorat faţă de Dumnezeul adevărat. În schimb, celălalt preot este ispitit de aroganţa nepedepsită a puterii bogaţilor. Psalmul trasează un portret aproape dezagreabil al persoanei puternice. În afară de aceasta, în Biblie există şi îndoiala, tăcerea lui Dumnezeu. Este o altă componentă importantă a Psaltirii şi a vieţii spirituale, care este dezvoltată nu numai de Psalmul 22. Voi face o reflecţie despre absenţă şi nimic. Voi lua ca idee de plecare un roman al lui Georges Bernanos intitulat „Impostura”, în care se relatează despre un preot care pierde complet credinţa şi cade tot mai în jos. Bernanos face o analiză foarte fină: pentru el, de acum Dumnezeu nu mai este o absenţă, este nimicul.

– În ce mod pot contribui exerciţiile spirituale la noua evanghelizare?

– Înainte de toate, doresc să precizez că în cele două mişcări ale reflecţiei – verticală şi orizontală – se descoperă că totul începe printr-o experienţă. Rugăciunea este o experienţă. Mai întâi este fides quae, adică acea cunoaştere a conţinuturilor, după aceea îmbrăţişarea lor. De aceea, evanghelizarea nu poate să fie numai cateheză. Trebuie avută şi o experienţă în cadrul căreia cateheza să strălucească. Să începem deci să facem să se înţeleagă bine raportul cu Dumnezeu, care este paralel cu raportul pe care îl avem cu viaţa: cu a respira, a lupta, a iubi. Iată importanţa acestor verbe atât de umane pentru rugăciune. Este o paralelă care nu poate să lase spaţiu numai vestirii conţinuturilor. De fapt, Cristos vorbeşte şi vindecă. Permite să se aibă în acelaşi timp o dublă experienţă, îi implică pe discipolii Săi şi vrea ca să adere la El. Şi în cadrul acestui itinerariu devine fundamentală Psaltirea. Pentru că, deşi este o carte de cântare, de poezie, de rugăciune, vedem că în ea există prezenţa lui Dumnezeu creator, mântuitor, a Dumnezeului cu Mesia al Său, a Dumnezeului care se mişcă înlăuntrul nostru.

Acolo îl găsim şi pe om în toate variaţiile posibile: omul care crede, simte fragilitatea sa, suferă, păcătuieşte, se întreabă, se căieşte, este fericit, este bolnav. Şi la sfârşit pe omul care simte o experienţă exaltantă de iubire fraternă şi cu Dumnezeu. În practică, tot ceea ce se învaţă conceptual trebuie trăit după aceea. Religia ebraico-creştină are o istorie, deci conceptele nu trebuie date la o parte din realitate. Dumnezeul creştin nu este motorul imobil al lui Aristotel. În creştinism, Dumnezeu are o faţă, o limbă, acţiuni, o istorie. Nivelul extrem este atunci când El acceptă să moară. Toate religiile recunosc că de Dumnezeu ne putem apropia; însă faptul că devine om ajungând să moară, reprezintă oarecum cartea noastră de identitate. Dumnezeu nu moare prin definiţie. Unicul care afirmă aceasta este creştinismul. Tocmai pentru aceasta, moartea nu mai este egală cu cea de dinainte, pentru că Dumnezeu este cel care moare. Şi în moarte există energia divinului, există zorii Paştelui. Pentru aceasta moartea nu mai este aceeaşi, deoarece este fecundată de divin.

– Dumneavoastră aţi definit Psaltirea ca o „stea polară”. Poate fi folosită ca referinţă şi pentru acest An al Credinţei?

– Înainte de toate doresc să spun că este un fel de „stea polară” şi pentru cultură. Este curios de observat ceea ce scrie un filozof care s-a împotrivit mereu religiei ebraico-creştine: Friedrich Nietzsche. În materialele pregătitoare pentru „Aurora”, una dintre operele sale, spunea: între ceea noi simţim la citirea lui Pindaro sau a lui Petrarca şi ceea ce simţim la citirea Psalmilor există aceeaşi diferenţă ca între o ţară străină şi patrie. Recunoştea că în urechea sa, psalmii erau patria sa. Din păcate, cultura contemporană a uitat aceasta. Este uitucă. Fără acest instrument nu reuşeşte să înţeleagă secole şi secole de artă, de gândire, de civilizaţie. Să ne gândim la muzică. Pe de altă parte, Psaltirea este „stea polară” a evanghelizării, a cărei misiune nu este numai să informeze despre adevărurile credinţei, ci să formeze la ele. Este aceeaşi distincţie care se face în lingvistică între elementul informativ şi elementul performativ. Credinţa prin natura sa trebuie să ajungă la rugăciune, la întâlnire, la comuniune, la intimitate. Şi pentru aceasta atunci când se foloseşte Psaltirea – spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu o simplă reflecţie teologico-exegetică – punctul terminal trebuie să fie tocmai cântarea, lauda.

Există o figură importantă din filozofia mistică ebraică, Abraham Joshua Heschel, care spune că acela care crede trebuie să aibă o cântare în fiecare zi şi o cântare pentru fiecare zi. Trebuie să fie capabil să cânte, dar trebuie să aibă şi un sens pentru existenţă, trebuie să aibă motivaţiile sale. Heschel folosea o imagine foarte frumoasă, aceea a frunzei văzute în lumina soarelui. Este făcută din nervuri şi mult ţesut conector. Aşa este săptămâna noastră: ţesutul conector este reprezentat de cele şase zile, nervurile sunt momentele rugăciunii. Dacă frunza ar fi numai ţesut conector s-ar dizolva, pentru că nu ar avea aliment şi sprijin. Dar dacă ar avea numai nervurile, ar fi o monstruozitate: iată fundamentalismul şi sacralismul. Trebuie să fie un echilibru. Şi echilibrul rugăciunii este puţin şi echilibrul credinţei, care este angajare zilnică şi verticalitate, nu numai verticalitate şi orizontalitate.

(Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *