Arta de a trăi: Cum justifică relativismul egoismul nostru

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 februarie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, mar/apr 2012

Egoismul

Egoismul

Filozoful ateu Friedrich Nietzsche se poate să fi avut dreptate în observaţiile lui cu privire la cel mai bun mod de a submina creştinismul. Prea adesea, argumenta Nietzsche, oponenţii creştinismului s-au concentrat pe a pune la îndoială adevărul principiilor creştine. Aceşti indivizi ar avea însă mai mult succes dacă ar arăta că viziunea lui morală – modul creştin de viaţă – este ceva negativ, rău şi dăunător persoanelor umane. „Atâta timp cât morala creştină nu este percepută ca o crimă capitală împotriva vieţii”, spunea Nietzsche, „susţinătorilor creştinismului le va fi întotdeauna uşor să îi convingă pe alţii. Problema adevărului creştinismului… nu este atât de importantă precum problema valorilor moralei creştine”.

Abordarea pe care o susţinea Nietzsche joacă un rol semnificativ în criza actuală a credinţei. Mulţi oameni au respins creştinismul nu pentru că i-au examinat învăţăturile şi au descoperit că acestea se clatină. Mai degrabă, pentru mulţi, calea creştină pare un mod ciudat, represiv şi plictisitor de a trăi – mult mai puţin captivant decât principalele stiluri de viaţă oferite astăzi. În ochii multora din zilele noastre, a arătat Cardinalul Ratzinger, creştinismul „pare să impună omenirii prea multe constrângeri, care îi sufocă bucuria de a trăi, îi limitează preţioasa libertate şi nu o conduc la păşuni verzi – în limbajul Psalmilor – ci mai degrabă la strâmtorare, la privaţiuni”.

Este timpul acum să întoarcem roata cu privire la acest gen de critică şi să arătăm că de fapt modul de viaţă secular, relativist, este cel care conduce la nefericire. Cardinalul Ratzinger arăta că Biserica primară s-a confruntat cu un criticism similar, dar a reuşit să transforme Roma păgână demonstrând cu convingere goliciunea stilului de viaţă păgân şi fericirea care se găseşte în urmarea lui Cristos. Şi susţine că trebuie să facem şi noi, din nou, acelaşi lucru. „Astăzi este extrem de urgent să arătăm un model de viaţă creştin care oferă o alternativă viabilă la distracţiile tot mai lipsite de noimă ale societăţii” (Cardinalul Joseph Ratzinger, Marcello Pera, „Without Roots: The West, Relativism, Christianity, Islam”).

Urmând îndemnul Cardinalului Ratzinger, vom începe să arătăm contrastele puternice dintre viziunea creştină şi cea relativistă şi modurile diferite de viaţă care decurg din fiecare. În această reflecţie, ne vom concentra asupra felului în care fiecare perspectivă priveşte individul. Vom vedea că viziunea creştină despre individ este orientată spre construirea de relaţii şi comunităţi care ne aduc fericire, în timp ce viziunea despre individ care este prevalentă astăzi în lumea noastră relativistă a condus la multă durere, suferinţă şi izolare tocmai în domeniul în care fiinţele umane sunt menite să găsească împlinire: în relaţiile noastre.

Individul: o insulă sau relaţie?

În viziunea creştină, fiecare persoană umană este făcută pentru relaţii – prietenia cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care Dumnezeu i-a pus în vieţile noastre. În aceste relaţii găsim împlinire în viaţă. Aşa cum arăta adesea Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, ne descoperim pe noi înşine doar trăind pentru alţii, dăruindu-ne pe noi înşine în mod sincer celorlalţi. Individul, aşadar, nu este menit să se închidă în sine, urmărindu-şi egoist propriile interese şi dorinţe. Mai degrabă, este menit să privească în exteriorul lui, la alte persoane. Aşa cum explica Joseph Ratzinger: „Omul trăieşte în relaţii, şi în cele din urmă valoarea vieţii sale depinde de cât de bune sunt relaţiile lui esenţiale – mă gândesc la cele cu tatăl, cu mama, cu fratele, cu sora şi aşa mai departe – relaţiile fundamentale care sunt înscrise în fiinţa sa” (Cardinalul Joseph Ratzinger, „Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii”).

Lumea noastră relativistă, însă, ne învaţă tocmai contrariul. Individul este privit în mod individualist, ca o insulă, separat de relaţiile lui cu Dumnezeu, cu părinţii, cu fraţii, soţul sau soţia, copiii, prietenii şi comunitatea. Individul este pur şi simplu o tablă goală şi fiecare individ trebuie să aleagă să facă orice doreşte cu viaţa sa. Ne regăsim pe noi înşine nu dăruindu-ne celorlalţi şi căutând bunăstarea lor, ci urmărindu-ne constant propriile interese. Această viziune modernă despre sine face individul să se închidă foarte mult în interior şi a făcut să sufere relaţiile noastre. Tindem să preţuim persoanele din vieţile noastre doar într-un mod utilitarist – doar în măsura în care ele sunt importante în a ne ajuta să experimentăm anumite beneficii, avantaje, distracţie sau plăcere. Bunăstarea relaţiilor mele păleşte ca importanţă în faţa propriei mele realizări.

A ne simţi singuri

În această viziune, relaţiile de angajament de durată, care implică iubire necondiţionată şi sacrificiu de sine, nu prea au sens. În schimb, relaţiile noastre ajung mai mult să ne slujească pe noi înşine şi sunt astfel mai instabile şi temporare. Ne luăm angajamente faţă de prietenii noştri, faţă de familie şi comunitate doar în măsura în care şi atâta timp cât primim şi noi ceva în schimb de la ei. O carte populară din anii 1970 exprima bine această viziune modernă despre individ: „Nu poţi lua cu tine totul atunci când porneşti în călătoria spre vârsta de mijloc. Te îndepărtezi. De cerinţele instituţionale şi de planurile altor oameni… Te îndepărtezi de roluri şi intri în tine însuţi. Dacă aş putea să dau tuturor un dar de drum bun în această călătorie, acesta ar fi un cort. Un cort pentru provizorat. Darul rădăcinilor portabile… Pentru fiecare dintre noi există oportunitatea de a renaşte, în mod autentic unici, cu o capacitate lărgită de a ne iubi pe noi înşine şi a-i îmbrăţişa pe ceilalţi… Bucuriile auto-descoperirii sunt întotdeauna accesibile. Deşi cei dragi intră şi ies din vieţile noastre, capacitatea de a iubi rămâne”.

Această viziunea a avut un impact devastator asupra modului în care relaţionăm unii cu alţii. Atunci când îi vedem pe oamenii din vieţile noastre în primul rând ca instrumente pentru a ne simţi noi bine, pentru propria noastră distracţie sau pentru auto-descoperirea noastră, mulţi trăim fără siguranţa relaţiilor apropiate, de durată. Prieteniile se schimbă constant. Relaţiile între îndrăgostiţi sunt tensionate din cauza nesiguranţei. Trăim într-o mai mare izolare, deoarece nimeni nu mai ştie cu adevărat cine suntem noi. Nu este de mirare faptul că tot mai mulţi oameni trăiesc suferinţa singurătăţii. Procentajul de americani care au declarat că nu au prieteni apropiaţi (cărora să le poată destăinui probleme personale) a crescut dramatic, de la 10% în 1985 la aproape 25% în 2004. Gândiţi-vă la aceasta: aproape 1 din 4 americani nu au un prieten apropiat, pe cineva căruia să îi poată împărtăşi viaţa lor.

Pr. Luigi Giussani, în cartea sa „Simţul religios”, descria felul în care această instabilitate i-a lăsat pe oameni cu un sentiment de „rău de mare” în privinţa relaţiilor: „Nesiguranţa în relaţii este una dintre cele mai îngrozitoare suferinţe ale generaţiei noastre. Este dificil să fim siguri cu privire la relaţii, chiar şi în cadrul familiei. Trăim ca şi când am avea rău de mare, cu o atât multă insecuritate în ţesutul relaţiilor noastre încât nu mai construim ceea ce este uman. Putem construi zgârie-nori, bombe atomice, cele mai subtile sisteme filozofice, dar nu mai construim umanul, pentru că el este constituit din relaţii”.

Nicăieri nu este simţită mai mult această instabilitate decât în căsătorie şi viaţa de familie. Căsătoria nu mai este o comuniune de iubire în care soţul şi soţia caută ceea ce este mai bine pentru celălalt, se ajută unul pe altul să crească în sfinţenie şi se unesc în jurul la a-i sluji pe toţi copiii care s-ar putea naşte din unirea lor. Este mai mult o oportunitate de exprimare de sine. Atâta timp cât te bucuri să fii alături de soţul sau soţia ta, experimentezi o companie care îţi este de ajutor şi te simţi tu însuţi mai bine, are sens să rămâi în relaţie. Atunci însă când căsătoria devine dificilă şi „s-a pierdut acel sentiment de iubire”, poţi să baţi în retragere faţă de căsătorie şi să cauţi altceva care să fie mai interesant pentru tine, indiferent cât de mult i-ar putea afecta pe copiii tăi şi pe soţul sau soţia ta.

În mod similar, a fi părinte înseamnă a-ţi dărui viaţa pentru a sluji binele copiilor tăi. Cu toate acestea, când lumea modernă se concentrează nu pe relaţii ci pe individ, mulţi părinţi pierd conştiinţa faptului că au o misiune profundă, şi se descurajează. Nopţile nedormite, scutecele murdare, nevoile constante ale copiilor mici şi ducerea celor mai mari cu maşina la activităţile lor săptămânale nu înseamnă prea multă distracţie şi confort pentru tine însuţi. Dacă un părinte se concentrează pe sine însuşi – pe ceea ce obţine din a fi părinte – va fi demoralizat. De aceea atât de mulţi oameni privesc copiii ca pe ceva de evitat cu orice preţ, ceva care le limitează libertatea. Alţii sunt tentaţi să fugă de responsabilităţile lor petrecând ore în şir cu hobby-urile, cariera, sportul, internetul sau evenimentele sociale, în loc să dăruiască copiilor lor ceea ce au mai bun din ei înşişi. Aceştia, prin urmare, cresc adesea fără securitatea dată de faptul că ambii părinţi îi iubesc şi au grijă de ei, şi li se inspiră un sentiment chinuitor că multe alte lucruri sunt mult mai importante pentru mama şi tata decât sunt ei înşişi.

Relativismul justifică egoismul nostru

În cele din urmă, în lumea noastră relativistă, concentrarea este asupra propriului eu. Când suntem constant învăţaţi să facem orice ne aduce fericire, să ne urmăm visele şi să trăim viaţa la maxim, ne închidem în noi înşine şi nu reuşim să analizăm felul în care alegerile noastre i-ar putea afecta pe oamenii pe care Dumnezeu i-a pus în vieţile noastre. Să ne amintim: în relativism, nu există corect sau greşit. Nici o alegere nu este mai bună decât cealaltă. Tot ceea ce contează este să ne urmăm propriile dorinţe. Putem rămâne loiali prietenilor noştri sau putem să îi abandonăm pentru a urmări alte oportunităţi – nu contează. O mamă se poate dărui pe sine copiilor ei sau se poate concentra pe alte interese – nu are importanţă. Un bărbat poate rămâne fidel în căsătoria sa sau îşi poate abandona soţia – nu contează. O viziune relativistă ne poate ajuta să ne justificăm centrarea pe noi înşine şi eşecul nostru în relaţii.

Aşa cum arăta însă Cardinalul Ratzinger, pierdem în mod tragic ceva atunci când individul este văzut în acest mod izolat. Relaţiile noastre suferă, şi omul însuşi suferă. „Omul [astăzi] este văzut în termeni pur individualişti; este doar el însuşi. Relaţia care este o parte esenţială a lui şi care îi permite în primul rând să fie el însuşi este înlăturată de la el” („Sarea pământului”).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *