Maica lui Dumnezeu ca model de credință

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2013.
Print Friendly

Autor: Kevin M. Clarke
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

„Prin credinţă, Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut vestea că va deveni Mamă a lui Dumnezeu, în ascultarea credinţei sale” (Porta Fidei, nr. 13)

Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu

Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu

Prin Scrisoarea apostolică Porta Fidei, de convocare a Anului Credinţei, Papa Benedict al XVI-lea a oferit un model de imitat în Maria, căreia i-a încredinţat acest An. Anul Credinţei a început pe 11 octombrie 2012 şi se va desfăşura până pe 24 noiembrie 2013. Astfel, avem la dispoziţie timp pentru a reflecta la exemplul pe care Fecioara Maria ni-l dă în Sfânta Scriptură. Acest scurt articol studiază câteva dintre pasajele biblice referitoare la Maria – Buna Vestire, Vizita la Elisabeta, intervenţia ei la Nunta din Cana şi momentele în care a stat la picioarele Crucii – astfel încât să încercăm să ajungem la esenţa credinţei mariane.

Salutarea îngerească o arată pe Maria ca fiind specială

Scriptura o prezintă credincioşilor pe această femeie printr-o întâlnire cu Arhanghelul Gabriel (Luca 1,26-38). Aceasta nu este o întâlnire obişnuită. Unele traduceri nefericite redau salutarea îngerească prin: „Salutare, cea preferată!” Astfel de interpretări nu respectă însă greaca originală, şi nici nu explică reacţia de tulburare pe care o are Fecioara Maria în versetul următor. Primul cuvânt spus Mariei în naraţiunea Biblică este chaire (χαῖρε). Câtuşi de puţin un „salut”, acesta ne aduce în minte profeţia lui Zaharia despre venirea Regelui şi Mântuitorului (Zaharia 9,9). Citim: „Bucură-te foarte, fiica Sionului!” (LXX: Χαῖρε σφόδρα θύγατερ Σιὼν). Maria este noua Fiică a Sionului care îl primeşte pe regele umil şi drept.

Arhanghelul continuă, numind-o pe Maria „plină de har”. Ei bine, cineva ar putea obiecta că şi Sf. Ştefan a fost „plin de har”. Există însă o diferenţă esenţială între greaca folosită de Luca în Evanghelie referindu-se la Maria, şi greaca folosită de Luca în Faptele Apostolilor referindu-se la Ştefan. Îngerul o numeşte pe Maria kecharitōmenē (κεχαριτωμένη), iar Ştefan este plērēs charitos (πλήρης χάριτος). Plērēs charitos însemnă ad litteram „plin de har”, „plin” fiind un adjectiv care modifică substantivul „har”. Dar kecharitōmenē exprimă ceva complet diferit; nu se traduce bine prin „plină de har” pentru că nu este un substantiv, mai degrabă un participiu perfect pasiv. Participiile poartă calităţile verbelor, dar pot de asemenea să funcţioneze ca şi adjective sau adverbe. Aici, participiul o descrie pe Maria. Deoarece este perfect, înseamnă că acţiunea este completă; aşadar, a început într-un anumit moment din trecut şi continuă să aibă relevanţă pentru în momentul prezent. Deoarece este pasiv, înseamnă că acţiunea a fost exercitată asupra Mariei.

Reflectând asupra acestui lucru, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat: „acesta este numele cel mai frumos al Mariei… Ea a fost dintotdeauna şi va fi mereu cea iubită, aleasa, cea desemnată să întâmpine cel mai preţios dar, pe Isus” (Angelus, 8 decembrie 2006). Aşadar, sfinţenia profundă a Fecioarei Maria se revelează cititorului prin două simple cuvinte greceşti rostite de un arhanghel care transmite cel mai important mesaj din istoria lumii, şi acest lucru se întâmplă înainte de conceperea lui Isus în pântecele ei. Nu este de mirare că Fecioara Maria „s-a tulburat” la acest salut.

Răspunsul credinţei – „Fie mie după cuvântul tău”

În acest moment, înainte să mergem mai departe, ar fi bine să ne uităm înapoi. Scena Bunei Vestiri, cu Gabriel şi Maria în Nazaret (Luca 1,26-38) are o paralelă antitetică în scena dintre Gabriel şi Zaharia în Templu (Luca 1,5-25). Asemănările ies în evidenţă: apariţia Arhanghelului Gabriel, profeţia sosirii copilului vestit, şi dialogul dintre mesager şi destinatar. Dar aceste asemănări ne ajută să evidenţiem deosebirile dintre cele două scene – îndoială şi credinţă.

Este interesant faptul că Zaharia şi Maria pun aceleaşi întrebări. Zaharia spune: „Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă” (v. 18). Maria spune: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” (v. 34). Zaharia trebuie să rămână fără glas până la naşterea lui Ioan Botezătorul, din cauza necredinţei sale. Maria, pe de altă parte, primeşte pruncul în pântece şi mai apoi este preamărită pentru credinţa sa. De ce aceasta? Primul motiv este acela că îngerul percepe dispoziţia lui Zaharia ca fiind de îndoială; totuşi, în misterul răspunsului dat de Maria se află credinţa care caută să înţeleagă. Mai mult, în prima întâlnire, Zaharia este partea subordonată; în cea de-a doua, arhanghelul este partea subordonată. Gabriel aduce un mesaj celei care îi este superioară, reginei lui, capodopera întregii creaţii divine.

Experţii biblici feminişti au prezentat adesea scena Bunei Vestiri drept arhetipul unui Dumnezeu patriarhal, care îşi impune voinţa dominatoare asupra femeii, şi astfel Maria nu este văzută drept „slujitoarea Domnului”, ci mai degrabă drept o sclavă supusă capriciilor unui despot. O astfel de hermeneutică a suspiciunii denaturează însă şi trădează limbajul originar al Scripturii pentru a proiecta o perspectivă modernă asupra textului străvechi. „Da”-ul Mariei nu este o acceptare pasivă a planului divin, ci mai degrabă Maria este chiar bucuroasă şi activă la primirea veştii.

Înţelegând semnificaţia cuvintelor arhanghelului, Maria răspunde cu credinţă, prin fiat. Pentru a putea înţelege pe deplin ce însemnă, trebuie să privim spre limba greacă, limbă care foloseşte modul gramatical optativ – un verb care exprimă o dorinţă sau o aspiraţie. Ignace de la Potterie scrie: „Ştim despre fiat de la Buna Vestire, dar mai este şi fiat voluntas tua (‘facă-se voia ta’) din Tatăl Nostru (Matei 6,10) şi cel al lui Isus din Grădina Ghetsemani (Matei 26,42), cu verbul la pasivul imperativ {genēthētō} γενηθήτω („fie”). Pentru fiat-ul rostit de Maria la Buna Vestire, Luca foloseşte optativul {genoito} γένοιτό („să fie”), fără subiect, şi doar în acest singur loc din Noul Testament. În limba greacă optativul exprimă „o dorinţă bucuroasă de a”, nicidecum resemnare sau supunere sub constrângere faţă de ceva împovărător sau dureros. Rezonanţa pe care o are fiat-ul rostit de Maria la Buna Vestire nu este aceeaşi ca la fiat voluntas tua rostit de Isus în Grădina Ghetsemani şi nici ca la Tatăl Nostru. Există aici un detaliu remarcabil, care a fost observat doar în ultimii ani, şi care şi acum este scăpat adesea din vedere. Cuvântul rostit de Maria nu este o simplă acceptare şi chiar mai puţin o resemnare. Este mai degrabă o dorinţă plină de bucurie de a colabora cu ceea ce Dumnezeu prevede pentru ea. Este bucuria abandonului total în bunăvoinţa lui Dumnezeu. Astfel bucuria acestei încheieri răspunde la invitaţia la bucurie de la început.

Astfel, Maria serveşte drept model tuturor credincioşilor pentru acceptarea voinţei divine – cu încredere plină de bucurie şi dorinţă de îndeplinire a acesteia. Ne-am putea gândi la înflăcărarea celui care iubeşte de a îmbrăţişa dorinţele persoanei iubite, chiar dacă aceste dorinţe implică durere şi suferinţă.

„Fericită aceea care a crezut”

Papa Benedict al XVI-lea a subliniat deseori cuvintele Elisabetei, care leagă binecuvântarea primită de Fecioara Maria de credinţa ei. În momentul Vizitei, Elisabeta o laudă pe Maria spunând: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Luca 1,45). Trebuie notat faptul că Elisabeta foloseşte aici un cuvânt diferit decât în versetul 42. Ea foloseşte makaria (μακαρία) („fericită”), acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Isus în Fericiri. Makaria este mult mai apropiat de fericire decât eulogēmenē (εὐλογημένη), care se referă la binecuvântarea dăruită de Dumnezeu. Eulogēmenē („binecuvântată eşti”) este semnificativ în sine, prin aceea că este un participiu perfect pasiv, care implică acţiunea lui Dumnezeu asupra Mariei datorită credinţei ei („binecuvântată eşti tu între femei…”).

Makaria este folosit ca adjectiv predicativ pentru a o descrie pe „cea care a crezut” şi reprezintă experienţa de tăcere în casă a Elisabetei, împărtăşită cu cel care „nu a crezut” cuvintele aceluiaşi înger (cf. Luca 1,20). Maria este fericită datorită binecuvântărilor primite prin credinţă, pe când Zaharia îşi aşteaptă fiul în tăcere, rod al îndoielii sale. Mult mai încolo, însă, în timpul activităţii publice a Mântuitorului, oare o ia Evanghelia lui Luca într-o direcţie diferită, cu Cristos părând să nege binecuvântarea unică primită de Mama Sa? Isus pare să o micşoreze pe Maria, sau cel puţin să ridice statutul altor credincioşi la un nivel egal cu al Mamei Sale. Interpretând însă versetul în contextul pasajului se demonstrează limpede că aici în nici un caz Isus nu subminează maternitatea fizică a Mariei; dimpotrivă, corectează o neînţelegere referitoare la binecuvântarea primită de Maria.

În Luca 11, o femeie, impresionată de învăţăturile lui Isus, strigă din mulţime „Fericit (makaria) sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!” La aceasta, Isus răspunde: „Mai degrabă, fericiţi (makarioi) sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!” (vv. 27-28). S-ar părea că este subminată fericirea Pururea Fecioarei Maria, dacă nu cumva ea a îndeplinit deja adevăratul criteriu pentru fericire. Mai degrabă, Isus scoate în evidenţă adevărata fericire a Mamei Sale – aude cuvântul Domnului şi îl păstrează (cf. de asemenea Luca 2,19.51). Aceeaşi interpretare se aplică şi la Luca 8,19-21, unde Cristos spune: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc”. Cu alte cuvinte, Elisabeta a înţeles corect în ce constă binecuvântarea Mamei lui Mesia: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Luca 1,45). Textul grec din acest verset o identifică pe Maria cu hē pisteusasa (ἡ πιστεύσσασα). În acest caz, participiul este aorist activ, indicând o activitate care o descrie acum pe Maria. Ea este femeia credincioasă.

Îndrăznind să ceară: „Nu mai au vin”

Încheind această scurtă privire asupra credinţei Mariei, aşa cum este prezentată în Scriptură, ne oprim la imaginea Fecioarei Maria din Evanghelia lui Ioan – aceea a unei femei care îndrăzneşte să ceară. La nunta din Cana, când se termină vinul, Fecioara Maria îi spune simplu lui Isus: „Nu mai au vin” (Ioan 2,3). Femeile obişnuiesc deseori să ceară ceva fără să pună o întrebare. Bărbaţii care le iubesc ştiu când este vorba de fapt de o cerere implicită. De exemplu, când soţia mea îmi spune: „Detectorul de fum a început să piuie”, ştiu că de fapt doreşte să îmi spună: „Te urci te rog pe un scaun să îi schimbi bateriile?” A fortiori, Domnul nostru înţelege inima mamei Sale şi spune: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?” (v. 4) (ti emoi kai soi, gunai? τί ἐμοὶ καὶ σοί, γύναι; aceasta este o expresie ebraică nu neapărat ostilă). Dacă Fecioara Maria afirma doar ceea ce era evident, atunci reacţia lui Isus ar fi fost disproporţionată.

Isus continuă însă, dezvăluind natura plurivalentă a cererii Fecioarei Maria: „încă nu a venit ceasul meu” (v. 4) În Evanghelia lui Ioan, ceasul lui Isus se referă la patima Sa (cf. Ioan 7,30; 8,20; 12,23; 13,1; 17,1), şi astfel Mântuitorul înţelege „nu mai au vin” în sensul propriei Sale jertfiri. Este uimitor ce poate să sugereze femeia perfectă în câteva cuvinte bărbatului perfect care să le interpreteze. Ea le spune apoi plină de încredere servitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune” (v. 5). Spunând aceasta, este limpede că a interpretat cuvintele Lui nu ca pe un refuz, ci ca pe un „da” la solicitarea ei. Conversaţia mistică de aici dintre Isus şi Maria subliniază comuniunea intimă, fără de cuvinte, dintre cei doi care se iubesc, şi nu este un lucru mărunt faptul că aceasta se întâmplă la o nuntă (8). Povestea din Cana nu este atât despre un mire şi o mireasă, cât despre Isus şi Maria.

Mai mult, „ceasul” Domnului anticipează „ceasul” Mariei, pentru că patima Lui este patima ei, ora Lui, ora ei (cf. Ioan 19,27). La picioarele Crucii pe Calvar, mater dolorosa (mama îndurerată) stă ca sprijin, aşteptând învierea Lui (anastasis). Ea continuă să fie cinstită în riturile orientale prin Acatist – un imn închinat celei care „nu şade”. În timp ce stă în picioare lângă Cruce, ea rosteşte în tăcere acelaşi fiat spus arhanghelului în Nazaret, şi repetat Domnului la Cana. Maria este un model sublim de credinţă nu numai pentru că îndrăzneşte să ceară plină de încredere, ci şi pentru că Dumnezeu îi răspunde din plin. Momentul din Cana ne duce la un verset din Evanghelia lui Matei: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” (7,7). Isus răspunde cererii Fecioarei la Cana nu numai prin „semnul” imediat al transformării apei în vin, ci şi prin vărsarea deplină a sângelui Său pe Cruce, pentru păcătoşii care „nu mai au vin”.

Astfel, credinţa perfectă a Mariei este în aşteptarea Învierii. Ea, deşi sfâşiată de durere, nu a fost şocată de scandalul Crucii – credinţa ei nu s-a zdruncinat, deoarece ştia de la început ce trebuia să se întâmple. În Enciclica sa despre speranţă, Papa Benedict al XVI-lea a scris: „Oare se terminase înainte de a începe? Nu, lângă cruce, pe baza cuvântului însuşi al lui Isus, tu ai devenit mama credincioşilor. În această credinţă, care şi în întunericul din Sâmbăta Sfântă a dus certitudinea speranţei, ai mers spre dimineaţa Paştilor.

Ar fi putut să se termine înainte să fi început? Nu, la picioarele Crucii, prin puterea cuvântului lui Isus însuşi, ai devenit mama credincioşilor. În această credinţă, care şi prin întunecimea Sfintei Sâmbete a purtat certitudinea speranţei, ţi-ai continuat drumul către dimineaţa Paştilor” (Enciclica Spe Salvi, nr. 50). Papa continuă această temă în Porta Fidei: „Prin credinţă, Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Luca 2,19.51), le-a transmis celor Doisprezece reuniţi cu ea în Cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14; 2,1-4)” (PF, nr. 13). Pe scurt, credinţa Mariei este o realitate tangibilă în Scriptură, de la Buna Vestire la Rusalii. Ea este cea fericită pentru că a crezut.

Este interesant faptul că atât de multe pasaje biblice despre Maria pot fi citite într-un mod care micşorează importanţa ei în economia mântuirii. Am putea crede că a fost aleasă în mod arbitrar în Nazaret, sau că nu a avut nimic de spus în această chestiune, sau că maternitatea ei este lipsită de importanţă în comparaţie cu cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează, sau că Cristos îşi mustră Mama în Cana, şi aşa mai departe. „Femeia” care este model de credinţă şi căreia i-a fost încredinţat Anul Credinţei îndeamnă credincioşii la o credinţă mai mare, şi, făcând aceasta, ne învaţă cum să interpretăm Scriptura cu o hermeneutică corectă. Nu numai atât, ea îi învaţă credincioşii din toate generaţiile să ceară lucruri mari de la Domnul şi să facă „orice” ne spune El să facem, cu încredere absolută în Cel ale cărui cuvinte sunt „adevărate şi vrednice de crezare”, Cel care „le face pe toate noi” (cf. Apocalips 21,5).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *