Înainte de formarea adulţilor, un lucru este necesar

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 ianuarie 2013.
Print Friendly

Autor: R. Thomas Richard
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Importanța vieții interioare

Importanța vieții interioare

Într-un articol recent, am subliniat nevoia în Biserică de formare a adulţilor. Desigur, conducătorii Bisericii cunosc foarte bine această nevoie! Adevărul incomod este însă acela că există o neglijenţă răspândită în a acţiona în conformitate cu recunoaşterea bine documentată în magisteriul Bisericii a acestei nevoi. Numeroasele documente extraordinare care învaţă despre cuvenita prioritate a formării adulţilor nu par să dea roade. Totuşi, acela a fost subiectul primului articol: avem nevoie de formarea adulţilor în credinţă! În acest articol, doresc să subliniez o premisă simplă dar esenţială pentru această formare necesară. Fără această premisă, întreaga educaţie la credinţă va rămâne doar la suprafaţa persoanei. Este acest lucru chiar atât de rău? Da, este. Dumnezeu vede inimile, şi doreşte să îşi reverse viaţa, iubirea şi adevărul său în minţile şi inimile oamenilor. Dumnezeu caută să adune persoanele umane – minte, voinţă, trup – într-o comuniune binecuvântată cu El.

Da, Dumnezeu vede inimile. În această lume, oamenii nu pot vedea în inimile celorlalţi, dar adesea pot simţi ori intui dacă mărturia creştină a unui catolic este autentică sau nu. Oamenii recunosc un „vânzător”. Recunosc intuitiv „omul angajat”; îşi dau seama de duplicitatea care este atât de comună în „oraşul oamenilor”. Dacă se găseşte şi în Biserică, o asemenea duplicitate nu generează transformarea radicală pe care Cristos a fost trimis să o realizeze prin cruce. Oamenii pot simţi prezenţa sau lipsa unei iubiri autentice, supranaturale – într-adevăr, prin intermediul acestei iubiri „vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii Mei” (Ioan 13,35). Oamenii se pot ascunde în lumea aceasta, cum au făcut-o Adam şi Eva, ascunzându-se de Dumnezeu în păcatul lor. Se pot ascunde de Evanghelie în spatele unui cinism generat de duplicitate! Dar ascunzişurile lor sunt pătrunse de iubirea supranaturală care dăruieşte fără limite – care dăruieşte ceea ce este necesar -, iubirea care imită iubirea lui Dumnezeu.

Un singur lucru este necesar (cf. Luca 10,38-42). Ceea ce este necesar este un pământ bun în inimă – o inimă receptivă la adevărul lui Dumnezeu – un suflet bucuros să îl primească, bucuros întotdeauna să primească mai mult din partea Lui. Doresc să subliniez că înainte de formare este nevoie de o viaţă interioară. Aceasta trebuie să fie o realitate, altfel toată educaţia, toate cursurile şi prezentările către catolicii adulţi vor fi seminţe aruncate pe pământ pietros şi bătătorit: nu vor aduce roade (cf. Matei 13,19). O viaţă interioară, desigur, este menită să se dezvolte, să crească, să se maturizeze. Însă o viaţă interioară are un început. Include o dorinţă personală pentru Dumnezeu şi pentru puternicul dar al harului Său supranatural. Viaţa interioară începe cu aprinderea acestei dorinţe, pentru ca apoi să poată creşte. Fără o viaţă interioară, nici Sacramentele nu pot fi primite cu o dispoziţie corespunzătoare. Orice alte haruri nu sunt primite de suflet. Orice alte daruri de transformare, de vindecare şi de înnobilare nu vor pătrunde în inima persoanei. Esenţa acestui articol, problema nevoii noastre pentru o formare adultă continuă, de o viaţă, este că fără pământul fertil al unei vieţi interioare, „formarea adultă” rămâne doar o formalitate, superficială, academică şi fără a produce vreo transformare. Adevărata reînnoire rămâne incompletă, iar misiunea Bisericii rămâne neîmplinită.

Sămânţa vieţii veşnice – şi astfel a unei vieţi interioare – este sădită în mulţi catolici odată cu Botezul din copilărie. Pentru mulţi dintre aceia a căror viaţă interioară nu a fost însă bine hrănită într-o familie catolică puternică, această viaţă, dacă nu este pierdută de tot prin păcate de moarte neregretate şi neiertate, are loc într-o vârstă a maturităţii profund marcată şi grav slăbită. Astfel de suflete rănite au nevoie să se vindece, să primească din nou credinţa mântuitoare, sau, cel puţin, să învie şi să reînsufleţească ceea ce a mai rămas din credinţa adevărată şi mântuitoare.

Puterea Sfintei Scripturi

Cum poate un adult să găsească, să descopere sau să îşi reînsufleţească credinţa? Răspunsul îl conţine Scriptura: „Deci credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Romani 10,17). Şi, din nou, auzim: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evrei 4,12). Aceasta este puterea Scripturii: de a pătrunde în sufletele oamenilor, inserând adevărul viu al lui Dumnezeu, convertind sufletele şi aprinzându-le credinţa. O ascultare sinceră a cuvântului Scripturii este crucială pentru noua evanghelizare, pentru a facilita întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul.

O veche metodă de a asculta pentru a auzi, şi de a auzi pentru a crede adevărul lui Dumnezeu continuă să fie oferită Bisericii. Lectio divina este acum recomandată cu putere Bisericii ca dinamică integrală din chemarea de reînnoire. Aceasta este bine prezentată (de exemplu) în documentul Sinodului Episcopilor pe tema Scripturii, din Vatican: „Lectio divina este o lectură a Bibliei ce îşi are rădăcinile în începuturile creştinismului, şi este o parte a vieţii Bisericii de-a lungul istoriei. Mănăstirile au menţinut vie această practică. Totuşi, astăzi, Duhul Sfânt, prin Magisteriu, propune lectio divina ca un instrument pastoral eficace şi o unealtă valoroasă în Biserică în educarea şi formarea spirituală a preoţilor, în viaţa de zi cu zi a persoanelor consacrate, în comunităţile parohiale, în familii, în asociaţii şi mişcări, şi în viaţa credinciosului obişnuit – tânăr sau bătrân – care poate găsi în această formă de lectură un mijloc practic şi accesibil, pentru indivizi sau comunităţi întregi, pentru a veni în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu”.

Conform Papei Ioan Paul al II-lea: „Este în mod deosebit necesar ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu să devină o întâlnire dătătoare de viaţă, în vechea şi mereu valida tradiţie a lectio divina, care ia din textul biblic cuvântul viu care interoghează, orientează şi modelează vieţile noastre”. Papa Benedict al XVI-lea arată că aceasta vine „din folosirea unor metode noi, gândite cu grijă şi în pas cu timpurile”. În particular, Sfântul Părinte le aminteşte tinerilor că „este important mereu să citiţi Biblia într-un mod foarte personal, într-o discuţie personală cu Dumnezeu; însă, în acelaşi timp, este de asemenea important să o citiţi în compania unor persoane alături de care puteţi creşte…” El îi îndeamnă: „să deveniţi mai familiarizaţi cu Biblia şi să o aveţi la îndemână, pentru ca să poată fi busola ce vă arată calea de urmat”.

Într-un mesaj adresat în special tinerilor, Sfântul Părinte îşi exprimă dorinţa sinceră ca practica lectio divina să se răspândească ca un element important în reînnoirea astăzi a credinţei. El afirmă: „Doresc în particular să reamintesc şi să recomand vechea tradiţie a lectio divina: citirea atentă a Sfintei Scripturi însoţită de rugăciune conduce la acel dialog intim în care persoana care citeşte îl aude pe Dumnezeu care vorbeşte, iar prin rugăciune îi răspunde cu o deschidere plină de încredere a inimii (cf. DV, nr. 25). Dacă este promovată eficient, această practică va aduce Bisericii – sunt convins de acest lucru – o nouă primăvară spirituală.

În „dialogul intim” cu Dumnezeul cel Viu, în „întâlnire dătătoare de viaţă” cu El, un om poate începe, poate fi întărit şi poate înainta în viaţa interioară, care este acel singur lucru necesar pentru vocaţia noastră în Cristos. Acelaşi document al Episcopilor (nr. 25) ne oferă sublimul exemplu al Mariei ca „modelul oricărui credincios de primire a cuvântului”: „Fecioara Maria are un rol central, ca una care a trăit, într-un mod unic, întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuşi Isus. Ea este aşadar un model în fiecare aspect al ascultării şi al proclamării. Având deja o familiaritate cu Cuvântul lui Dumnezeu în intensa sa experienţă cu Scriptura Poporului Ales, Maria din Nazaret, din momentul Bunei Vestiri până la prezenţa sa la picioarele crucii, şi chiar şi în participarea ei la Rusalii, primeşte Cuvântul în credinţă, meditează asupra lui, îl interiorizează şi îl trăieşte intens”.

Nevoia de rugăciune; bucuria rugăciunii

Deoarece lectio divina, (sau „lectura divină”, un mod de a citi Scripturile) este orientată spre o întâlnire dătătoare de viaţă cu Cristos în Scriptură şi invită la un dialog intim cu El, aceasta este prin ea însăşi o rugăciune. Catehismul descrie rugăciunea ca „relaţia vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârşit de bun, cu Fiul acestuia, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt” (CBC, nr. 2565). Astfel, o asemenea lectură divină ne aşază în cuvântul Său, unde îl putem întâlni; ca o metodologie, ne permite şi ne facilitează un dialog autentic care dezvoltă o intimitate autentică cu El. Lectio divina ne ajută să stabilim acea relaţie necesară cu Dumnezeu, care este viaţa interioară. Lectio divina este rugăciune.

Trebuie să ne rugăm pentru că trebuie să fim într-o relaţie continuă, crescândă cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu care este rugăciunea este fericire pentru noi. Totuşi, este în acelaşi timp un proces care cere cooperarea noastră, participarea noastră personală. Ca disciplină, o astfel de lectură divină ne poate conduce tot mai adânc spre o astfel de comuniune, devenind, prin practică, un obicei de a asculta, transformându-se în obiceiul de a fi în prezenţa Lui. Catehismul vorbeşte despre viaţa de rugăciune în acest mod: „viaţa de rugăciune înseamnă a te afla în mod obişnuit în prezenţa lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt şi în comuniune cu El” (CBC, nr. 2565). Suntem binecuvântaţi să ajungem într-o asemenea Prezenţă obişnuită! Isus doreşte ca noi să facem aceasta, să rămânem în El. Ne-a spus: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl Meu, ca să aduceţi rod şi să fiţi discipolii Mei. Aşa cum Tatăl m-a iubit pe Mine, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în iubirea Mea”.

Invitaţia Sa (într-adevăr, învăţătura Sa imperativă) este să rămânem în El. Nu ne sugerează doar să îl vizităm din când în când. Nu ne invită să trecem pentru un schimb de vorbe, ori pentru câteva momente de socializare, acel tip de conversaţie care poate consuma mult timp chiar şi între credincioşi. Ne invită să rămânem în El şi El în noi, într-o comuniune în care viaţa autentică curge asemenea sevei unei viţe de vie prin ramurile sale roditoare. Ne invită la intimitate, la a cunoaşte şi a fi cunoscuţi. Ne cheamă spre locul sfinţeniei, al iubirii divine: „Rămâneţi în iubirea Mea”.

Acest schimb continuu de iubire, de vitalitate şi rodnicie divină, este viaţa de rugăciune. Aduce multe roade pentru că este a lui Dumnezeu, şi este voinţa Sa pentru noi; invitaţia pe care ne-o adresează de a intra în viaţa Sa. Din aceste motive, rugăciunea şi viaţa de rugăciune nu sunt opţionale, ci esenţiale; relaţia de bază cu Dumnezeu care este însăşi viaţă pentru noi. Dumnezeu ne-a creat pentru această comuniune! Rugăciunea satisface un dor mare şi adânc din noi, deoarece Dumnezeu ne-a creat astfel; ne-a creat pentru o intimitate personală cu El. După cum spune Sf. Augustin : „Ne-ai făcut pentru Tine şi inimile noastre nu vor avea linişte până când nu se vor odihni în Tine”.

Viaţa de rugăciune, deci, poate fi privită ca o călătorie spre cunoaştere şi spre a fi cunoscut. Viaţa de rugăciune este una de relaţionare, tot aşa cum şi comuniunea de iubire este relaţională. Iubirea şi rugăciunea sunt dinamica la a cunoaşte şi a fi cunoscut. De exemplu, iubirea conjugală intimă, roditoare, este descrisă în Scriptură ca fiind cunoaştere: „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea a născut…” (Facerea 4,1). Isus spune despre cei care sunt ai Săi: „Eu sunt păstorul cel bun, şi Eu îmi cunosc oile şi ele mă cunosc pe Mine…” (Ioan 10,14). În totală opoziţie cu cei care trăiesc într-o relaţie de iubire de a-l cunoaşte pe Isus, sunt cei din afara relaţiei cu El, din afara comuniunii în El, aceia pe care nu îi cunoaşte: „Mulţi vor spune în ziua aceea: ‘Doamne! Doamne! Nu am profeţit în numele Tău, nu am alungat diavoli în numele Tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele Tău?’ Atunci le voi declara: ‘Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de Mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!'” (Matei 7,22-23).

Astfel, putem spune că rugăciunea este iubire. Rugăciunea este relaţia legământului cu Dumnezeu; înstrăinarea de Dumnezeu este antiteza – este omul în izolare faţă de propria-i natură, un om fără temelii, fără rădăcini, fără rost. Această perspectivă ne poate ajuta să înţelegem faptul că rugăciunea este baza esenţială a catehezei: la ce sunt bune simplele faptele separate de adevărul viu al lui Dumnezeu, care este iubire? În relaţia cu Dumnezeu care este viaţa de rugăciune, cunoaşterea este una cu iubirea: o persoană îl cunoaşte şi este cunoscută de El. Rodnicia unei astfel de iubiri îi aduce mărire lui Dumnezeu. O astfel de persoană, care este în comuniune de iubire cu Dumnezeu, este formată în adevărul lui Dumnezeu, după cum a fost creată mai întâi după chipul lui Dumnezeu, şi aduce roade multe pentru El.

Gânduri de final

Cât de importantă este rugăciunea? Avem cei patru stâlpi tradiţionali ai credinţei: primul este Crezul, adevărurile de credinţă; al doilea îl constituie Sacramentele, mijloacele de har care ne permit o viaţă în adevăr; al treilea este viaţa morală, trăirea noastră umană a adevărului divin; şi al patrulea este rugăciunea. Toţi aceşti patru stâlpi ai credinţei sunt importanţi, cruciali. Totuşi, între ei, rugăciunea are o importanţă unică în câteva moduri. Să îi luăm pe fiecare în parte şi să vedem cum este afectat fiecare în mod negativ dacă viaţa de rugăciune este deficientă sau lipseşte:

Crezul – Fără a avea o comuniune vie cu El, care este adevărul, doar a cunoaşte „adevărurile” le reduce la informaţii sterile şi moarte. (Desigur, astfel de cunoştinţe pot determina o persoană să dorească Izvorul acestor adevăruri.)

Morala – Fără relaţia vitală de rugăciune cu El, care este bunătatea însăşi, morala catolică poate deveni doar un simplu set de legi morale, şi nu expresia umană a iubirii şi vieţii lui Dumnezeu. (Desigur, astfel de informaţii pot împinge o persoană să tânjească după Izvorul unei asemenea vieţi şi iubiri).

Sacramentele – Fără viaţa de rugăciune-comuniune cu El, care este viaţa însăşi, Sacramentele (care dau harurile pe care le simbolizează) pot fi primite greşit, şi doar la exterior. Eşuează în a deveni roditoare în persoanele care nu au şi care nu pot să aibă dispoziţia interioară cerută, care permite ca harul sacramental eficace să aducă roade. Sacramentele însele pot fi neroditoare în sufletele împietrite ale persoanelor îndepărtate de Cristos, cărora trebuie să le spună: „Nu vă cunosc”.

Rugăciunea – Fără o autentică viaţă interioară, o viaţă de rugăciune lăuntrică, actele exterioare ale rugăciunii pot fi simple activităţi, dar fără vitalitate supranaturală. Catehismul descrie rugăciunea ca dar, ca legământ, ca şi comuniune. Fără acea „relaţie vie” cu Dumnezeu, Preasfânta Treime (CBC, nr. 2565), rugăciunile şi acţiunea de a se ruga pot fi teribil de solitare, fiind în acelaşi timp formale şi fără roade.

Astfel, o viaţă personală de rugăciune în continuă creştere şi dezvoltare este necesară pentru a permite o deplină vitalitate în credinţa Bisericii, permiţând o îmbrăţişare dinamică a adevărurilor de credinţă, o expresie personală puternică a trăirii credinţei, o receptare roditoare a harului în Sacramente. Creştinul catolic trebuie să se străduiască şi să găsească acea comuniune personală cu Dumnezeu în Cristos, care este rugăciunea.

Toţi stâlpii credinţei, şi astfel întreaga cateheză, slăbesc şi se diminuează din cauza unei neglijări a rugăciunii şi a vieţii interioare; toate devin limitate şi superficiale într-o viaţă falsă de rugăciune. Toate sunt însă aprofundate, întărite, hrănite şi aduse la rodire de o viaţă autentică de rugăciune. O astfel de viaţă este o viaţă în compania Domnului, o comuniune în adevărul şi viaţa Sa. Câtă nevoie are Biserica de persoane ale rugăciunii, atât printre laici cât şi printre preoţi! A dezvolta o viaţă de rugăciune – obişnuinţa de a rămâne în prezenţa Sa sfântă – cere un proces de intenţie şi har. O astfel de viaţă de rugăciune, o viaţă interioară, este singurul lucru necesar înainte să poată fi primită cateheza ca o cunoaştere vie şi roditoare a lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *