De ce întruparea ar fi fost necesară chiar şi fără căderea în păcat

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2013.
Print Friendly

Autor: Stephen Beale
Traducere: Renata Oana
Sursa: Catholic Exchange, 10 ianuarie 2013

Fiul s-a întrupat

Fiul s-a întrupat

Era nevoie ca Dumnezeu să devină om? Era inevitabilă o astfel de intervenţie divină dramatică în istorie? Pentru catolici, la fel ca pentru toţi creştinii ortodocşi, acesta este un adevăr central al credinţei, iar răspunsul este fără echivoc da: Dumnezeu a devenit om şi a rămas în acelaşi timp pe deplin divin, în persoana lui Isus Cristos, care s-a născut pentru ca să moară, plătind preţul pentru păcatele noastre şi împăcându-ne cu El.

Mântuirea de păcat a fost însă singurul motiv al Întrupării? Pe scurt: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat căderea în păcat? Astfel de întrebări nu sunt chiar un salt spre speculaţii fanteziste, aşa cum ar putea părea. Într-adevăr, unii dintre cele mai mari teologi ai Bisericii au reflectat asupra unuia dintre cele mai importante scenarii de tipul „ce-ar fi fost dacă”, din istorie – nu doar din simplă curiozitate, ci şi pentru că astfel de întrebări ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat cu adevărat.

Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care teologii şi filozofii au susţinut că era nevoie de Întrupare, în afară de răscumpărarea noastră din păcat:

1. Completează creaţia: Pentru teologul şi filosoful din Evul Mediu târziu Fericitul Ioan Duns Scotus, ideea de a nu fi existat o Întrupare era de neconceput. Într-un comentariu, el declara: „A crede că Dumnezeu ar fi renunţat la o astfel de lucrare dacă Adam nu ar fi păcătuit ar fi ceva complet iraţional! Prin urmare, eu susţin faptul că această cădere în păcat nu a fost cauza predestinării lui Cristos, şi că – chiar dacă nimeni nu ar fi căzut, nici îngerii, nici omul – în această ipoteză, Cristos ar fi fost totuşi predestinat în acelaşi mod”. Aşa cum a explicat Papa Benedict al XVI-lea, această credinţă s-a născut din convingerea lui Duns Scotus că Întruparea este „cea mai măreaţă şi cea mai frumoasă” lucrare a lui Dumnezeu şi nu este „condiţionată de nicio realitate contingentă”. În schimb, Duns Scotus considera că Dumnezeu a planificat dintotdeauna să „unească întreaga creaţie cu sine însuşi, în Persoana şi trupul Fiului Său”.

2. Arată iubirea lui Dumnezeu: A fost odată un rege care iubea o slujnică, dar îl frământa modul în care ar putea să îşi exprime această iubire, conform unei parabole spuse de Soren Kirkegaard. Dacă ar apărut în faţa ei ca rege, ea nu s-ar simţi în stare să îl iubească cu adevărat, dat fiind statutul lui mult mai înalt în societate, după cum ne povesteşte Kirkegaard. Regele ar fi putut să o ridice pe slujnică la un statut regal, dar aceasta ar fi fost o înşelătorie, contrară naturii sale bune. Desigur, regele ar fi putut face opusul: să i se arate fetei ca un slujitor – dar acest lucru ar fi dus la aceeaşi problemă. Kirkegaard aplică această parabolă la relaţia lui Dumnezeu cu noi: „Prin urmare, Dumnezeu trebuie să se arate sub forma unui slujitor. Forma acestui slujitor nu este însă doar ceva ce Dumnezeu pune pe El, ca mantia unui cerşetor, care, pentru că este doar o mantie, flutură în vânt şi îl trădează pe rege. Nu, aceasta este adevărata Sa formă, pentru că aceasta este natura de nepătruns a iubirii nemărginite, aceea de a dori să fii egal cu cel iubit; nu în glumă, ci de-adevăratelea”.

3. Îl smereşte pe om: În opera lui despre Preasfânta Treime, Sf. Augustin spunea că mândria omului „poate fi combătută şi vindecată prin smerenia atât de mare a lui Dumnezeu” din Întrupare. Pentru Augustin, această mândrie este „principalul obstacol în calea unirii lui cu Dumnezeu”. Altfel spus: culmea mândriei apare atunci când omul se vede pe el însuşi atât de mare încât se consideră a fi un zeu. Atunci când omul se crede un zeu, el nu mai poate să se întâlnească sub nicio formă cu adevăratul Dumnezeu, Creatorul omului. Întruparea, spunea Augustin, demonstrează în cel mai profund mod imaginabil că acest fapt este o minciună: smerenia supremă a lui Dumnezeu nu numai că ne arată în mod radical care este locul nostru, ci şi răstoarnă întreaga noastră noţiune simplistă despre ce înseamnă a fi Dumnezeu.

După cum scria Papa Benedict al XVI-lea în Introducere în creştinism: „Tocmai această trecere peste ceea ce este mai mare şi coborâre la ceea ce este mai mic constituie adevărata natură a spiritului absolut… Vedem aici o inversare a valorilor de maxim şi minim, cel mai mare şi cel mai mic, care este tipică pentru înţelegerea creştină a realităţii”. Omul mândru comite apoi o dublă greşeală: pe lângă greşeala evidentă de a se considera pe el însuşi divin, el presupune, în mod fals, că pentru a fi ca Dumnezeu trebuie să fii mare şi nu umil.

4. Arată necesitatea harului: Chiar dacă nu ar fi existat căderea în păcat, fructul interzis, păcatul originar, teologii totuşi cred că Dumnezeu a adăugat har la natura omului atunci când l-a creat. Pentru Augustin, Întruparea demonstrează că acest har este ceva de care oamenii nu ar fi fost vrednici niciodată, pe baza meritelor proprii. Alegând să devină pe deplin uman „nici măcar El Însuşi nu a obţinut prin merite anterioare faptul de a fi unit într-o unire atât de mare cu adevăratul Dumnezeu, şi a deveni Fiul lui Dumnezeu, una şi aceeaşi Persoană cu El”. Cu alte cuvinte, Cristos nu a fost un om obişnuit ale cărui fapte bune – independent de Dumnezeu – i-ar fi câştigat dreptul de a fi unit cu Dumnezeu. Cristos a fost şi este întotdeauna om pe deplin şi Dumnezeu pe deplin.

5. Oferă îndrumare morală: Fără îndoială, omenirea a înţeles întotdeauna într-o oarecare măsură ce este bine şi ce este rău, lucru pe care filozofii îl numesc legea naturală şi despre care vorbeşte Sf. Pavel în Romani 2, când spune că legea a fost scrisă în inimile noastre. Aşa cum a scris însă recent filozoful britanic Richard Swinburne, „trebuie să ni se amintească adevărurile morale pe care le putem descoperi în teorie noi înşine; şi există şi alte adevăruri morale pe care nu le putem descoperi noi înşine, şi este necesar să ni le spună o autoritate”. Cristos nu numai că ne-a spus cum să trăim o viaţă bună, ci El Însuşi a trăit o viaţă umană foarte bună – învăţându-ne prin exemple la fel ca şi prin cuvintele pe care ni le-a spus.

6. Ne încurajează: Swinburne consideră că nu este suficient să ni se arate calea cea dreaptă. Trebuie de asemenea să fim încurajaţi în eforturile noastre. O sursă de încurajare sunt stimulentele, cum ar fi promisiunea vieţii veşnice cu Dumnezeu. „Putem să ştim că Dumnezeu ne oferă perspectiva raiului (şi, probabil, riscul iadului) doar dacă El ne spune sau ne arată acest lucru”, afirmă Swinburne.

7. Participă la suferinţa noastră: Un alt mijloc important de încurajare este participarea la suferinţele şi la eforturile noastre. Swinburne scrie că un Dumnezeu perfect de bun ar permite suferinţa numai dacă aceasta ar sluji unui scop. El oferă analogii din viaţa de familie: părinţii buni le-ar putea cere copiilor lor să ţină un regim, să facă exerciţii fizice dificile sau să se mute la o altă şcoală – toate acestea ar putea atrage o oarecare suferinţă. La un moment dat, Swinburne spune că este bine să se manifeste solidaritatea cu copiii: şi părinţii să ţină regimul respectiv, să meargă la sala de sport sau să se implice ca voluntari în noua şcoală. Având în vedere suferinţa multă din această lume, Swinburne spune că a fost absolut necesar ca un Dumnezeu perfect de bun să ia parte la aceste suferinţe. „Şi participarea la această suferinţă trebuie să nu fie făcută în totalitate incognito. Părintele nu trebuie doar să participe la suferinţa copilului, ci şi să îi arate că face acest lucru”.

Acest ultim motiv face din Întrupare cea mai bună lucrare a lui Dumnezeu, după cum scrie Swinburne recent în lucrarea retipărită Învierea Dumnezeului Întrupat. Dacă credem într-un Dumnezeu personal care este atotputernic, atotştiutor şi infinit de bun, atunci trebuie să credem că un astfel de Dumnezeu s-ar întrupa, spune Swinburne. În această schemă, nu este loc pentru pretinsul principiu deist care crede într-un Creator minuţios – poate cineva ca Thomas Jefferson – dar care este suficient de „iluminat” pentru a ocoli toate învăţăturile creştine „ciudate” despre Întrupare, Înviere şi Naşterea din Fecioară. Cu alte cuvinte, dacă cineva crede în Dumnezeu, trebuie să creadă şi în Întrupare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *