Preotul ca director spiritual. Donarea propriului corp pentru cercetare

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Brian Mullady, OP
Traducere: Corina Lupeanu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Întrebare: A publicat Biserica îndrumări referitoare la natura şi practica direcţiunii spirituale în cadrul Spovezii?

Avem nevoie de călăuzire spirituală

Avem nevoie de călăuzire spirituală

Răspuns: Practica direcţiunii spirituale este unită în mod corespunzător cu practica Spovezii. Un recent document al Congregaţiei pentru Cler, Preotul: Ministru al Divinei Îndurări (9 Martie, 2011), clarifică faptul că o slujire esenţială care însoţeşte Sacramentul Penitenţei este direcţiunea sau îndrumarea spirituală. Această slujire a fost practicată de mulţi sfinţi, atât bărbaţi, cât şi femei, de-a lungul istoriei Bisericii. „Îndrumarea spirituală este o parte integrantă a ministerului predicării şi reconcilierii” (Preotul, nr. 67).

Este trist faptul că pentru majoritatea oamenilor din ziua de astăzi (inclusiv majoritatea clericilor) este aproape imposibil să găsească un director spiritual adecvat, pentru o perioadă de timp mai lungă, care să aibă cunoştinţe, prudenţă, bunăvoinţă faţă de subiect şi rezidenţă stabilă pentru a putea fi disponibil în mod regulat. Cu toate acestea, învăţătura Bisericii este clară că aceasta este o parte importantă a grijii pastorale şi „este de obicei legată de Sacramentul Spovezii, cel puţin în sensul de consecinţă posibilă” (Preotul, nr. 73). Cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care a survenit actuala criză a preoţiei catolice este lipsa disponibilităţii directorilor spirituali.

Există un vechi proverb care spune: „Cel care este propriul său îndrumător spiritual este condus de un prost”. Chiar şi prudenţa naturală cere ca o persoană să se sfătuiască cu alţii înainte de a lua multe hotărâri în chestiuni morale. Pentru oamenii care au o mare experienţă de viaţă, această nevoie poate fi redusă proporţional cu experienţele lor reale. Fiinţele umane se cunosc pe ele însele foarte puţin. Este uşor să găsim justificări raţionale pentru defecte în practicile morale sau spirituale ce ne sunt vitale pentru a persevera în diferitele noastre vocaţii. În ziua de astăzi, climatul teologic al Bisericii este într-o mare revoluţie şi nu este uşor să discernem spiritul de adevăr de spiritul de eroare. Chiar şi teologi eminenţi sunt atraşi de o oarecare respingere gnostică a autorităţii Sfântului Scaun. Îndrumarea spirituală este necesară pentru ca o persoană să fie sigură că nu îşi urmează propriile înclinaţii, ci voinţa Domnului. „Obiectivul specific al direcţiunii spirituale este prin urmare acela de a discerne semnele voinţei lui Dumnezeu pentru drumul nostru vocaţional, de rugăciune, de perfecţiune, pentru viaţa noastră zilnică şi pentru misiunea noastră fraternă” (Preotul, nr. 79).

Acest lucru necesită două caracteristici importante ale îndrumătorului: in primul rând, el trebuie să caute să înţeleagă în mod realist personalitatea celui îndrumat. Deşi scopul direcţiunii este acelaşi pentru toţi, „orice este primit este primit conform felului primitorului”. Dacă ar fi să luăm ca exemplu vechea împărţire a temperamentelor – coleric, melancolic, flegmatic şi sangvin – am vedea că fiecare tip de personalitate trăieşte experienţa aceluiaşi har în feluri diferite. O personalitate sangvină nu va fi încurajată să fie mai activă; una colerică, mai temerară; una melancolică, mai obsesivă; sau una flegmatică, mai izolată de ceilalţi. Sfatul trebuie să fie croit pe tipul de personalitate şi pe vocaţie. Ar fi necorespunzător, de exemplu, să ceri unui adolescent să citească şi să digere Summa Theologiae.

În al doilea rând, este esenţială o cunoaştere sănătoasă a teologiei şi a psihologiei umane. A fost făcut mult rău sufletelor atunci când directorii au încercat să le impună cu forţa celor pe care îi îndrumau devoţiunile lor private sau felul lor personal de rugăciune. Unii directori au avut idei fixe despre spiritualitate, astfel că au încercat să îi forţeze pe cei îndrumaţi să continue practici stricte de meditaţie, deşi ei trecuseră deja dincolo de întâlnirea în cuvinte cu Domnul. Alţii au încercat să impună oamenilor tehnici New Age, făcându-i să abandoneze practicile tradiţionale ale Bisericii Catolice în favoarea mantrelor, a cristalelor sau a poziţiilor lotus.

În mod normal, un îndrumător spiritual se ocupă de felul în care este trăit harul, precum şi virtuţile obişnuite. Standardele importante sunt preocuparea pentru greşeli şi răbdarea în cedarea treptată a controlului asupra întregului proces. Autorii spirituali obişnuiesc să trateze viaţa spirituală asemenea vieţii naturale. Ea are trei vârste: copilărie, adolescenţă şi maturitate. Fiecare dintre acestea cere propria evaluare şi propriul sfat.

Prin urmare, direcţiunea spirituală este un rod normal şi important al practicii mărturisirii. Maturitatea spirituală, care este rodul Spovezii, ar fi imposibil de realizat fără o examinare constantă a progresului vieţii divine în suflet. Documentul Vaticanului înşiră cerinţele necesare unui bun director spiritual: „o cunoaştere suficientă (teoretică şi practică) a vieţii spirituale, precum şi experienţa acesteia, şi un bun simţ al responsabilităţii şi al prudenţei… apropiere, ascultare, speranţă, mărturie, integritate în împărtăşirea dorinţei de sfinţenie, fermitate, claritate, adevăr, înţelegere, largheţe sau pluralitate de vederi, adaptabilitate, perseverenţă pe drumul spre sfinţenie (Preotul, nr. 102).

Întrebare: Catolicii pot să îşi doneze trupurile pentru cercetarea ştiinţifică, şi dacă da, ce îngrijire trebuie dată trupului pentru o înmormântare creştină?

Mai multe Dieceze au publicat îndrumări care să fie folosite în asemenea cazuri, iar clarificările lor par să fie bine făcute în majoritatea cazurilor. O astfel de Dieceză este cea de Burlington, Vermont. Practic în continuare am făcut un rezumat al îndrumărilor lor.

Îndrumările explică faptul că este categoric permis catolicilor să îşi doneze corpurile pentru cercetare ştiinţifică. Majoritatea spitalelor universitare au programe de donare a corpurilor. Donatorul trebuie să aibă minimum 21 de ani şi îşi poate înregistra corpul în avans. În acest scop trebuie semnate anumite documente, iar această alegere, precum şi semnarea documentului, pot fi făcute doar de către donator. Corpul trebuie să rămână intact, prin urmare nu se poate face o autopsie. Fie instituţia, fie familia decedatului, trebuie să fie de acord să plătească pentru scoaterea corpului din spital, transportarea corpului, autorizaţiile pentru transport şi incinerare, incinerarea în sine. Corpurile donate sunt de obicei incinerate după folosire, care poate dura până la 2 ani.

Când instituţia şi-a terminat cercetarea, pregătirea finală a trupului trebuie să fie făcută conform normelor pentru incinerare stabilite de Biserica Catolică. Rămăşiţele trebuie redate rudei celei mai apropiate sau directorului funerar. Respectul care se datorează trupului unui decedat trebuie aplicat şi corpurilor incinerate, iar riturile funerare trebuie îndeplinite în mod corespunzător. Aceste rituri respectă câteva convingeri creştine centrale. O fiinţă umană este alcătuită dintr-un suflet spiritual şi un corp fizic. Acel corp a luat parte, în cursul vieţii pământeşti a persoanei, la Sacramente şi la faptele bune făcute de acea persoană. El va învia la sfârşitul timpurilor ca să realizeze experienţa fericită a cerului. Corpul este de asemenea un corp uman, prin urmare respectul pentru el, chiar şi în faţa morţii, subliniază dreptul la viaţă. Există de asemenea o obligaţie de a ne ruga pentru morţi şi a-i mângâia pe cei care sunt în doliu după o persoană dragă.

Biserica permite astăzi incinerarea, cu condiţia să nu fie aleasă pentru un motiv religios greşit; de exemplu, trupul să fie văzut ca o închisoare din care sufletul trebuie să fie eliberat ca să se bucure în ceruri. Trupul incinerat trebuie tratat cu acelaşi respect ca şi trupul intact. Chiar dacă a fost folosit pentru cercetare ştiinţifică timp de doi ani, trebuie să fie oferită o Liturghie funerară, urmată de o înmormântare, fie în pământ, fie într-un mausoleu. În cazul corpului donat pentru cercetare ştiinţifică, se poate oferi o Liturghie în momentul morţii, şi Liturghia funebră în momentul înmormântării. De asemenea, ca în cazul tuturor corpurilor incinerate, împrăştierea în mare sau pe pământ nu este considerată un semn de respect suficient pentru sfinţenia corpului creştin.

Catolicismul este foarte mult o religie fizică, aşa cum o dovedeşte accentul pus pe necesitatea Sacramentelor pentru mântuire. Acest caracter fizic trebuie să fie evident şi în tratarea cu respect a trupurilor decedate, chiar şi al acelora care au fost folosite pentru cercetare ştiinţifică.

Posted in Bioetică, Morală, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *