Arta de a trăi: Neîncrederea omului modern în tradiţie

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 noiembrie 2012.
Partea 17 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Lay Witness Magazine, nov/dec 2011

Tradiţiile se transmit

Tradiţiile se transmit

Nu mi-am imaginat că va fi atât de fascinant să îl duc pe fiul meu la lecţiile de pian. La fiecare lecţie de marţi dimineaţa, mă descopăr învăţând atât de mult – nu numai despre pian, ci despre însăşi viaţa. La început, experienţa a fost dureroasă. Profesoara cerea mult de la elevii săi: o oră de studiu în fiecare zi şi stăpânirea desăvârşită a fiecărei piese înainte de a trece la alt cântec. Ar fi putut să se descurce fiul meu de şase ani? Cu instructorul de pian pe care îl avusese anterior, Paul zbura prin câteva piese noi la fiecare două săptămâni. Părea să fie destul de bun, dar acum parcă ar fi mers înapoi. Fiecare lecţie era plină de corecturi şi de instrucţiuni pentru perfecţionare.

Profesoara se concentra asupra unor detalii mici: postura, poziţia mâinilor, relaxarea muşchilor braţelor, îndoirea degetelor, atingerea fiecărei clape. Sublinia mişcarea corectă a degetelor, ritmul, dinamica şi echilibrul perfect dintre partea stângă şi cea dreaptă. Crescendo şi diminuendo, piano şi forte, accente, ornamente şi triluri, toate trebuiau să fie stăpânite. Ne împărtăşea de asemenea povestioare despre marii compozitori clasici – lecţii din vieţile lor, despre etica muncii şi despre tehnica lor, despre inovaţiile pe care le-au adus în lumea muzicii.

În timp, am început să observ că Paul parcurgea o frumoasă ucenicie. Învăţa de la o maestră care era pasionată de meşteşugul ei şi care îi introducea pe elevii săi în lunga tradiţie a interpretării pianistice pe care o iubea atât de mult. Ea însăşi trecuse printr-un proces temeinic de pregătire începând din copilărie până la finalizarea studiilor, în timpul cărora învăţase de la maeştrii timpului şi devenise o pianistă desăvârşită. Acum, având peste şaptezeci de ani, transmitea cu multă grijă unei noi generaţii de pianişti cunoştinţele de bază, deprinderile şi tehnicile necesare nu doar pentru a cânta pur şi simplu la pian, ci pentru a o face în mod strălucit.

Curând, cuvinte ca glissando, fermata sau andante au devenit parte din vocabularul obişnuit al lui Paul. Prin povestioarele ei Bach, Mozart şi Beethoven au devenit, într-un fel, unii dintre mentorii lui. Şi după ce a învăţat să stăpânească abilităţi de bază în primele luni de instruire pianistică, Paul a trecut repede de la Happy Birthday şi Silent Night la Concertul pentru pian in Re major al lui Haydn.

Meşteşugul vieţii

Stăpânirea oricărui meşteşug necesită o perioadă de ucenicie în timpul căreia eşti îndrumat de către cei care au fost formaţi într-o anumită tradiţie şi care au învăţat deprinderile asociate cu aceasta. Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu viaţa. Viaţa este asemeni unui meşteşug. Pentru a o trăi bine ai nevoie de cunoaşterea a ceea ce este „viaţa bună” (astfel încât să îţi poţi direcţiona viaţa), şi solicită abilităţi sau virtuţi necesare pentru a trăi viaţa astfel. Aşa cum am discutat în reflecţiile anterioare, viaţa omului constă în relaţii – relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu cei pe care i-a pus în vieţile noastre. O viaţă bună este, astfel, una în care îţi împlineşti relaţiile. Şi ai nevoie de virtuţi – răbdare, umilinţă, auto-control, generozitate – pentru a trăi bine relaţiile.

Din fericire, există o lungă tradiţie legată de virtuţi şi de modul în care să creşti copiii, în care să construieşti o căsnicie reuşită, despre cum să fii un bun prieten, şi despre modul în care să creşti în relaţia cu Dumnezeu. Putem învăţa de la cei care au fost înaintea noastră şi de la cei care sunt acum printre noi şi care stăpânesc în mod excelent tradiţia trăirii vieţii. Dintr-o perspectivă catolică, tradiţia este descoperită în înţelepciunea Bibliei, în învăţăturile Bisericii, în liturghie şi la sfinţi. De-a lungul secolelor, a căpătat expresie culturală în literatură, muzică, artă şi poezii inspirate de credinţa catolică şi în multe cărţi şi manuale despre virtuţi, viaţă spirituală şi relaţii interumane. Dar mai ales, această tradiţie, această „artă de a trăi”, după cum a denumit-o Papa Benedict, este trecută de la om la om, de la inimă la inimă în interiorul unei comunităţi de bărbaţi şi femei care întruchipează virtuţile şi care împărtăşesc „viaţa bună” cu generaţiile viitoare.

Din păcate, modernitatea i-a învăţat pe tineri să privească tradiţia creştină cu suspiciune – să o vadă nu ca pe un ajutor în trăirea unei vieţi fericite, ci ca pe o forţă restrictivă şi opresivă care ne împiedică să descoperim noi înşine semnificaţia existenţei noastre şi să ne stabilim propriul drum în viaţă. Immanuel Kant, filosof german din secolul al optsprezecelea, a adresat o provocare faimoasă intelectualilor europeni: să pună sub semnul întrebării tradiţiile pe care le-au primit şi să devină „gânditori independenţi”, „eliberaţi de influenţe externe”. Drumul creştin nu a mai fost văzut ca o ucenicie ajutătoare în timpul căreia înveţi arta trăirii de la tradiţia creştină şi de la o comunitate virtuoasă. Pentru Kant, dorinţa de a parcurge o asemenea ucenicie era infantilă. În schimb, a chemat bărbaţii şi femeile să crească şi să dobândească iluminarea, ceea ce pentru Kant însemna „eliberarea omului de sub tutela auto-impusă”. Kant a sărbătorit omul iluminat pentru că „a aruncat jugul tutelei” şi „a gândit pentru sine însuşi”.

O cultură a gânditorilor independenţi

Dar ce se întâmplă când tradiţia creştină este văzută ca un jug opresiv, ca ceva care trebuie să fie aruncat astfel încât fiecare persoană să poată „gândi pentru sine însuşi”? Această nouă perspectivă asupra vieţii întrerupe legătura omului tocmai cu acea resursă care îl face să înflorească. Un om înţelept care studiază pianul nu ar considera tradiţia notelor muzicale, a corzilor, tonurilor şi a tehnicii ca fiind opresivă. Şi nu va refuza îndrumarea unui bun profesor spunând: „Nu vreau ajutorul nimănui! Sunt un gânditor independent! Vreau să învăţ totul singur!”

Şi totuşi să ne imaginăm că sunteţi un copilaş care doreşte să înveţe să cânte la pian şi căruia i se spune de către societate să meargă şi să se descurce de unul singur. Nu spune nimeni că sunt profesori de pian care te-ar putea ajuta. Nu îţi dă nimeni nici o carte. Nu te învaţă nimeni cum să citeşti muzica. Ţi se spune doar simplu, cu un zâmbet: „Fii propriul tău pianist. Nu este nici un mod corect de a cânta la pian. Depinde de tine să descoperi ce fel de pianist vrei să fii. Poţi să cânţi la pian după cum vrei tu. Eşti special.” Poate că vei desluşi câteva elemente de bază, dar sigur nu vei avansa prea mult.

Imaginează-ţi că după mulţi ani de tocit clapele tu, la 22 de ani, îi descoperi pe alţii care cântă la pian mult mai bine decât tine. Îţi place de ei şi ai o dorinţă arzătoare să cânţi asemenea lor. Ei interpretează piese frumoase compuse de Chopin, Beethoven, Vivaldi – compozitori necunoscuţi ţie. Îi auzi pe noii tăi prieteni pianişti discutând despre minor, major, corzi şi cadenţe – cuvinte care par să fie într-o limbă străină ţie. Mai mult, descoperi că sunt multe cărţi despre cum să cânţi la pian care ţi-ar fi putut fi de ajutor. Şi mai ales, peste toate acestea, descoperi că erau profesori care ar fi fost fericiţi să te formeze pentru a deveni un pianist excelent.

Probabil că această tradiţie măreaţă a interpretării pianistice ţi-a fost ascunsă deoarece comunitatea ta, guvernul tău, profesorii tăi de la şcoală, eroii tăi de la Hollywood, şi poate chiar părinţii tăi sau Biserica au considerat-o în mod greşit ca lipsită de importanţă şi depăşită, dăunătoare şi opresivă pentru dezvoltarea ta ca şi pianist. Oricare ar fi cazul, înţelegi că ai fost înşelat. Ajungi să înţelegi că prin abordarea „gândirii independente” în învăţarea pianului ai rămas la nivelul grădiniţei în ceea ce priveşte deprinderile şi că interpretarea ta nu se poate compara cu ceea ce reuşesc pianiştii instruiţi. Îţi dai seama cu tristeţe că datorită ascunderii acestor informaţii nu ai cum să fii un pianist excelent.

De ce nu mi-a spus nimeni?

În mod asemănător, este o mare tradiţie a virtuţilor şi a ceea ce se cheamă „viaţă bună” care nu mai este trecută de la generaţie la generaţie. Mulţi părinţi, profesori sau lideri nici măcar nu ştiu că există o astfel de înţelepciune pentru viaţă. Iar alţii care ştiu că există, o ţin în mod deliberat ascunsă pentru că o consideră negativă, restrictivă şi dăunătoare. Astfel, în timp ce tinerii sunt instruiţi să devină medici, oameni de afaceri şi buni ingineri, nu îşi fac ucenicia în ceea ce contează cel mai mult – arta vieţii. Pot fi pregătiţi să îşi construiască o carieră de succes, dar au ei oare succes în căsnicie? În creşterea copiilor? În prietenia autentică? În relaţia lor cu Dumnezeu?

Când vine vorba despre o viziune asupra vieţii, singura direcţionare pe care o primesc tinerii de la cultura noastră relativistă este: „Fă ceea ce doreşti să faci. Fii cine vrei tu să fii. Nu există un mod corect de a-ţi trăi viaţa. Nu contează cum îţi trăieşti viaţa, atât timp cât eşti fericit.” Cu un astfel de sfat lipsit de noimă, nu este de mirare că atât de mulţi studenţi sunt neliniştiţi încercând să îşi dea seama ce înseamnă să fii bărbat, ce înseamnă să fii femeie, cum să procedezi la o întâlnire, cum să interacţionezi cu sexul opus. Multe cupluri tinere se căsătoresc fără să cunoască elementele de bază despre cum să construieşti o căsătorie reuşită şi sunt nesiguri în ceea ce priveşte modul în care să îţi creşti copiii, cum să îi disciplinezi şi să le formezi caracterul. Învăţăm tabelul periodic al elementelor, dar nu suntem învăţaţi nimic despre arta de a trăi.

La maturitate, când oamenii descoperă bogăţia înţelepciunii tradiţiei virtuţilor şi a „vieţii bune”, se simt deseori înşelaţi de modul în care au fost crescuţi, de educaţia primită, de cultura din care fac parte. Când studenţii şi tinerii adulţi află învăţăturile Bisericii legate de iubire, relaţii şi sexualitate, strigă adeseori: „De ce nu m-a învăţat nimeni lucrurile acestea mai devreme? M-ar fi scutit de atât de multă durere şi suferinţă!” Când cuplurile căsătorite se întâlnesc cu ideea creştină despre iubire şi căsătorie spun: „Ne dorim să fi aflat aceasta mult mai devreme!” Părinţi care regretă alegeri pe care le-au făcut în creşterea copiilor se lamentează: „Aş fi făcut lucrurile mult mai diferit cu copiii mei dacă aş fi ştiut aceasta mai devreme.”

Este de aceea de importanţă crucială ca societatea să salveze şi să distribuie din nou tradiţia virtuţilor. Dacă tradiţia vieţii este transmisă mai departe, atunci mult mai mulţi oameni vor fi pregătiţi să reuşească în viaţă – şi mult mai puţini vor trebui să spună mâhniţi: „De ce nu mi-a spus nimeni aceasta mai devreme?”



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *