O recitire a documentelor Conciliului Vatican II (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Manlio Sodi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 6, 7, 8, 9 şi 10 octombrie 2012

Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II

A revizita astăzi Conciliul Vatican II, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului Vatican II. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant – chiar dacă mai angajant – este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

A celebra credinţa în istorie este provocarea Bisericii, a oricărei Biserici. Atunci când trebuie să se confrunte cu realitatea credinţei, orice tip de problematică experimentează că conţinutul acesteia nu este o realitate de la sine, abstractă, sau un cod de norme impus de sus şi fără legătură cu viaţa. Dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei credinţe întrupate în istorie, a unei credinţe care nu poate să subziste dacă este desprinsă de istorie. Aşadar, credinţa şi timpul sunt două realităţi strâns interdependente: credinţa se manifestă în timp şi timpul se prezintă drept categoria în care credinţa se exprimă şi cheamă la o confruntare şi la un răspuns destinate să fie întrupate într-o istorie.

Urma sigură şi cea mai nemijlocită pentru a verifica această realitate de credinţă este cea repropusă în Conciliul Vatican II îndeosebi în cele patru documente constituţionale care, considerate atât singular cât şi mai mult global, constituie „cheia de interpretare a celorlalte decrete şi declaraţii” (Sinod 1985) ale adunării ecumenice, deci şi a acţiunii Bisericii.

1.1. Un cult în duh şi adevăr (Sacrosanctum Concilium)

Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, aprobată la 4 decembrie 1963, este împărţită în şapte capitole şi un adaos, cuprinzând 130 de paragrafe. Conciliul Vatican II a dedicat cultului prima parte a lucrărilor sale, având conştiinţa că o reînnoire adecvată a Bisericii nu putea să pornească decât de la ceea ce este inima ei, izvorul din care ia energie şi viaţă pentru orice activitate a sa şi în acelaşi timp termen de confruntare pentru orice iniţiativă care tinde să realizeze întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, şi viceversa.

Din SC reiese că reflecţia conciliară s-a situat într-o perspectivă de istorie de mântuire. Discursul cultual din SC consideră, de fapt, „misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu” (Col 1,26) pregătit progresiv şi în sfârşit revelat şi realizat de Dumnezeu Tatăl în istoria omului ” când a venit plinirea timpurilor” (Gal 4,4). Misiunea pe care Tatăl a încredinţat-o lui Cristos şi pe care Cristos a dus-o la împlinire în persoana sa, a încredinţat-o Bisericii mirabile sacramentum: expresia reafirmă că Cristos este primul şi primordialul sacramentum din care derivă sacramentum general care este Biserica ce se exprimă, se manifestă şi trăieşte prin sacramenta; pentru aceasta – şi în acest sens – Biserica este semn eficace de mântuire (sacramentum). Şi toate acestea le realizează prin misiunea sa pe care SC 6 o sintetizează în două aspect strâns corelate: vestirea împărăţiei lui Dumnezeu şi realizarea acestei vestiri „prin jertfă şi sacramente”.

Ansamblul perspectivei cultuale manifestă aşadar o linie de întrupare a proiectului de mântuire în timp: această linie are un început, are o împlinire radicală în jertfa lui Cristos şi de atunci a început o actualizare în fiecare om, mereu prin Cristos în Duhul Sfânt. De aceea timpul se revelează, atât din partea lui Dumnezeu cât şi din partea omului, categoria de confruntare personală şi comunitară cu realitatea divino-umană a mântuirii în istorie. În felul acesta credinciosul contemplă Faţa lui Cristos vestit şi celebrat în sfintele taine.

1.2. Un „popor sfânt” în drum spre Împărăţie (Lumen gentium)

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, aprobată la 21 noiembrie 1964, este constituită din opt capitole şi dintr-o Notă explicativă prealabilă, cuprinzând 69 de paragrafe.

Tratând despre misterul Bisericii, LG o prezintă ca „un sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1). Explicarea acestui lucru scoate în evidenţă perspectiva istorică a acestui mister, aşa de bine sintetizată în LG 2:

„Iar pe cei care cred în Cristos [Tatăl] a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în «timpurile din urmă», a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia Sfinţilor Părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, «de la dreptul Abel până la ultimul ales», se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”.

Este vorba de o ţintă rânduită mai dinainte de Tatăl, a cărei realizare trece prin misiunea şi opera Fiului şi pe care Duhul Sfânt, sfinţitorul Bisericii, o duce la împlinire în fiecare om (cf. LG 2-4).

De-a lungul timpului, viaţa lui Cristos devine viaţă a credincioşilor „prin sacramente”, deoarece acestea permit o unire tainică şi reală cu Cristos suferind şi glorios: este acel drum de conformare la Cristos pe care credincioşii sunt chemaţi să-l realizeze „până când Cristos va fi format în ei” (cf. LG 7). Încă o dată, Faţa lui Cristos este termenul de referinţă al poporului pe care Cristos însuşi şi l-a dobândit cu propriul Sânge şi care continuă în timp propriul drum spre Împărăţie.

1.3. Un Dumnezeu care se face cunoscut şi vorbeşte în istorie (Dei Verbum)

Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, aprobată la 18 noiembrie 1965, este constituită din şase capitole şi dintr-o Notificare, cuprinzând 26 de paragrafe.

Perspectiva din DV o preia pe cea din SC şi din LG când aminteşte că „economia revelaţiei are loc prin evenimente şi cuvinte strâns unite între ele”; de fapt, operele manifestă în mod tangibil acţiunea lui Dumnezeu în istorie, iar cuvintele ajută la înţelegerea sensului profund al operelor (cf. DV 2). Aşadar în această linie trebuie văzută fie faza pregătirii pentru revelaţia evanghelică (cf. DV 3), fie faza împlinirii acesteia în Cristos (cf. DV 4).

Continuând în optica sa deosebită, documentul conciliar ilustrează a treia fază a mântuirii: adică aceea a acceptării revelaţiei prin ascultarea credinţei din partea fiecărui om (cf. DV 5) în timpul Bisericii. Şi aici se înţelege contextul liturgic-cultual pe care se mişcă conţinuturile din DV (17 paragrafe din 26 fac referinţă directă sau indirectă la cult) şi care apoi vor avea o realizare minunată în diferitele Lecţionare ale Ritului Roman şi în Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini a lui Benedict al XVI-lea. Aşadar o perspectivă care aminteşte de Faţa lui Cristos aşa cum s-a manifestat în istorie, dar care trimite mai ales la diferitele modalităţi cu care această Faţă interpelează perenul astăzi al credinciosului şi al societăţii.

1.4. O Biserică întrupată în istorie (Gaudium et spes)

Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, aprobată la 7 decembrie 1965, este structurată în două părţi, cuprinzând nouă capitole, împărţite în 93 de paragrafe.

Viziunea amplă şi articulată din GS ajută să citim şi stimulează să realizăm această prezenţă şi acţiune a Bisericii în istoria marilor evenimente precum şi în cea mică de fiecare zi în care omul este chemat să se realizeze în cadrul fiecărui eveniment uman. Obiectivul este acela de a pune „la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la Întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană – cea care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa sa…” (GS 3).

Omului pelerin în timp, în confruntare cu toate tensiunile, instanţele, dezechilibrele şi contradicţiile istoriei şi cu întrebările cele mai profunde care străbat viaţa sa, i se repropune realitatea Bisericii conştiente că este acest popor aflat încontinuu în drum spre Cristos, omul nou, pentru că „numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”; numai Cristos „revelând misterul Tatălui şi al iubirii acestuia îl dezvăluie pe deplin omului pe om” (GS 22).

Activitatea umană recapătă semnificaţia originară de prelungire a operei Creatorului, de „contribuţie personală la realizarea planului providenţial al lui Dumnezeu în istorie” (GS 34). Însă o istorie care este „pătrunsă de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura… până în ziua de apoi” (GS 37); însă o bătălie care este deja marcată de o soluţie pascală de când Cristos „a venit să locuiască pe pământul oamenilor”, de când a intrat „în istoria lumii ca omul desăvârşit” (GS 38).

În acest drum, în această operă de eliberare şi de proiecţie „în viitor”, Biserica are o chezăşie de speranţă şi un viatic: ceea ce însuşi Domnul „a lăsat alor săi sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul şi Sângele lui glorios, Cină a comuniunii frăţeşti şi pregustare a ospăţului veşnic” (GS 38). Termenul ultim al acestui drum din punct de vedere cronologic ne scapă, însă ontologic este deja în mâinile oricărei persoane care realizează împărăţia lui Dumnezeu în propriul astăzi, până când acest hodie „va ajunge la perfecţiune cu venirea Domnului” (GS 39). Şi în întâlnirea cu Faţa sa aşteaptă Biserica împlinirea propriei misiuni.

Posted in Biserică.

One Comment

  1. Ar fi interesant daca ati publica un articol cu deosebirile dintre continutul Liturghiilor celebrate dinainte si dupa Conciliul Vatican II.
    Asa vom „observa” cum s-au „diluat”: rugaciunea catre Sf. Arhanghel Mihail… care ne proteja, binecuvantarea de final si altele…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *