Îndrăzneşte să visezi: paşii esenţiali pentru a înţelege voia Domnului

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 octombrie 2012.
Print Friendly

Autor: Episcop Thomas G. Doran
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Lay Witness Magazine, mar/apr 2012

Se zice că odată un băiat şi-a întrebat tatăl de ce adulţii îl întreabă mereu ce vrea să se facă atunci când va fi mare. Tatăl s-a gândit o clipă, şi-a privit băiatul drept în ochi şi i-a zis: „Pentru că sunt în căutare de idei pentru ei înşişi”.

Ce ne-ar face fericiţi?

Ce ne-ar face fericiţi?

Nu ştiu dacă acest dialog amuzant a avut într-adevăr loc, dar are un pic de adevăr. Când eram tineri, îndrăznesc eu să spun, mulţi dintre noi aveam vise frumoase şi întrebări fantastice privitor la viitorul nostru. În copilărie visam la vieţi şi cariere palpitante. Dar undeva pe drum visele au pălit şi întrebările au încetat – nu pentru că erau greşite, ci pentru că ne-am convins pe noi înşine că trebuie să încetăm cu întrebările. Pur şi simplu am acceptat calea pe care societatea a pus-o în faţa noastră drept cariera de zi cu zi. Am încetat să visăm şi să ne întrebăm ce anume ne-ar împlini sau ne-ar face fericiţi. Fără discuţie, a fost cea mai tristă influenţă pe care ar fi putut-o avea societatea asupra noastră. De această tragedie a fost afectată şi Biserica – deoarece nenumăraţi tineri şi tinere au fost descurajaţi să se întrebe „Care este voia Domnului pentru mine?”

Recunoaşterea voinţei Domnului

În ultimul timp, expresia „criza vocaţională” a devenit un subiect de discuţie în nenumărate cercuri ale Bisericii. Este o frază care poartă multe conotaţii pentru mulţi oameni educaţi. În Dieceza noastră din Rockford, directorii noştri vocaţionali au ales să nu se lase prinşi de senzaţionalul frazei. Mai degrabă privim la această „criză” ca la un eşec în a permite tinerilor să se întrebe ce doreşte Dumnezeu să devină ei. În ultimă instanţă, acest eşec duce la unul şi mai mare: eşecul în descoperirea adevăratului sens şi scop al vieţii. Toţi observăm şi simţim că, fără o direcţie în viaţă, devenim neliniştiţi şi nemulţumiţi de viaţa noastră. O cheie pentru o viaţă liniştită şi plină de sens este să te întrebi şi să răspunzi la întrebarea: ” Ce voi face cu viaţa mea? Ce vrea Dumnezeu de la mine?” Pentru mine şi pentru Oficiul pentru Vocaţii din această Dieceză, această întrebare a fost punctul de pornire pentru conştientizarea vocaţiei; ne conduce spre recunoaşterea şi promovarea vocaţiilor dintr-o perspectivă unică,o perspectivă care umple de energie atât Biserica, cât şi pe cel care îşi pune întrebarea.

Cea mai importantă decizie în viaţă, alături de cea de îmbrăţişare a religiei, este alegerea vocaţiei pentru toată viaţa. Pentru bărbaţi: să devin preot, călugăr, să trăiesc singur sau să mă căsătoresc? Pentru femei: să devin călugăriţă, să trăiesc singur sau să mă căsătoresc? Răspunsul la aceste întrebări se obţine printr-un proces pe care unii îl numesc „discernământ” sau „discernerea vocaţiei”.

„A discerne” înseamnă „a înţelege” sau „a distinge cu claritate”. Când vorbim despre discernerea voinţei lui Dumnezeu, înseamnă că înţelegem sau distingem cu claritate care este voinţa Sa pentru noi. Odată ce am înţeles care este voia lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte, începem să ne trăim vieţile în pace. De aceea importanţa parcurgerii în mod corect a procesului de discernământ este evidentă. Dacă societatea noastră nu vrea să se gândească la Dumnezeu şi la voinţa Lui, atunci va face tot posibilul să descurajeze acest proces. Dacă avem încredere în Dumnezeu, atunci El ne va pune în faţă trei paşi esenţiali pentru ca să se asigure că abordăm procesul în mod corect: (1) o conştiinţă curată; (2) lepădarea de sine şi (3) pacea interioară.

1. Conştiinţa curată

Primul pas în înţelegerea voinţei lui Dumnezeu este să avem o conştiinţă curată în faţa Lui. Aceasta înseamnă că viaţa morală şi de credinţă trebuie să fie în bună stare, deoarece atunci când ori credinţa, ori viaţa morală sunt în neregulă, adică atunci când ne lipseşte credinţa sau suntem în starea de păcat grav, vocea lui Dumnezeu este greu de auzit. Conciliul Vatican II vorbeşte despre conştiinţă ca despre „nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri”(Gaudium et spes, nr. 16). Dacă sanctuarul tău este scufundat în multe păcate sau, la fel de rău, dacă lipsa credinţei te împiedică să intri în acest nucleu secret, atunci poţi fi sigur că nu vei şti niciodată cu siguranţă care este voinţa lui Dumnezeu în ceea ce te priveşte. Primul pas – în discernerea voinţei lui Dumnezeu pentru tine – este esenţial. Pentru a îndeplini acest pas trebuie să practicăm Sacramentul Spovezii şi rugăciunea. Printr-o spovadă regulată, sinceră şi completă a păcatelor noastre putem să ne întâlnim cu Domnul nostru în sanctuarul conştiinţei noastre şi să începem procesul de înţelegere cu claritate a voinţei Sale divine. Odată ce conştiinţa noastră este curăţată de păcat, trebuie să ne întărim credinţa prin rugăciune şi prin primirea deasă a Sfintei Euharistii.

2. Lepădarea de sine

În Grădina Ghetsimani, Isus s-a rugat: „Tată […]nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu” (Mt. 26,39). Astfel El ne-a revelat că are atât o voinţă divină, cât şi o voinţă umană. Într-un alt sens, şi noi putem descoperi în noi două „voinţe”: a noastră şi a lui Dumnezeu. Al doilea pas în procesul de discernământ este să identificăm limpede aceste două „căi” în noi, astfel încât să putem alege între ele. Numai după ce ne-am curăţat conştiinţa de păcat prin Sacramentul Spovezii şi ne-am întărit în credinţă putem să distingem în interiorul nostru tensiunea dintre cele două voinţe. Apoi trebuie să decidem care dintre cele două este şi aduce cel mai mare bine.

Sf. Toma de Aquino, „doctorul angelic”, explică în Summa Theologicae că voinţa tinde să fie atrasă de tot ceea ce pare să fie bun. Din păcate, de multe ori suntem seduşi de minciuna că bogăţia, faima, succesul şi autosatisfacţia aduc fericirea şi pacea. O astfel de minciună ne determină să considerăm voinţa noastră ca fiind „mai bun㔺i pe cea a lui Dumnezeu nepractică, astfel încât tindem să vrem ce vrem noi şi nu ceea ce vrea Dumnezeu. Dar având o conştiinţă curată, putem să fim conştienţi de această luptă din noi şi să înţelegem că binele aparent nepractic este voinţa lui Dumnezeu. „Am ajuns la o răspântie de drumuri şi am ales drumul cel mai puţin circulat… şi aceasta a schimbat totul”. Trebuie să murim în dorinţele noastre egoiste pentru a avea pace cu Cristos. Având această dorinţa, putem trece la ultima etapă.

3. Pacea interioară

Marele „da” al Preasfintei noastre Mame este dintotdeauna modelul perfectei de împlinire a voinţei Divine şi a păcii pe care o aduce aceasta. În „da”-ul plin de pace al Mariei, ea a unit voinţa ei umană cu voinţa Sa divină. În consimţământul ei, Maria, cu conştiinţa curată şi cu credinţă deplină, a înţeles voinţa Lui divină şi a ales să se unească cu El. Această încredere plină de credinţă în Dumnezeu trebuie să fie văzută ca parte a procesului de discernământ, pentru că numai făcând voia lui Dumnezeu putem spune „ştiu care este voia Domnului” cu oarecare certitudine. Făcând voia Domnului ne perfecţionăm în cunoaşterea voinţei Sale.

Motivul pentru care unii oameni sunt într-o continuă căutare a voinţei lui Dumnezeu este că nu reuşesc să se supună şi să îmbrăţişeze pacea deplină care vine din unirea cu voinţa lui Dumnezeu. Preasfânta Fecioară Maria nu ar fi putut să spună: „Ştiu că aceasta este voinţa lui Dumnezeu”dacă nu ar fi spus prima dată: „Fie mie după voia Ta”.

În ultimă instanţă, când te eliberezi de ideea că nu poţi întreba care este voinţa lui Dumnezeu pentru tine, şi urmezi un proces de discernământ adevărat, atunci abia descoperi răspunsul căutărilor tale interioare. În final, ai „cunoaşterea” faptului că ai înţeles adevărata voinţă a lui Dumnezeu. Cu acea cunoaştere vine pacea, convingerea şi în ultimă instanţă certitudinea morală. Dar este un mare pericol atunci când aceste calităţi sunt reprimate (când respingi sau revii asupra deciziei referitoare la discernământ). Scriptura spune „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,62).

Din păcate, trebuie să fim conştienţi că voinţa societăţii, şi uneori chiar a familiei, pot fi în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu. Ce este de făcut atunci? Răspunsul este simplu: ignoră opoziţia. Orice se opune voinţei lui Dumnezeu se opune lui Dumnezeu însuşi. Orice se opune lui Dumnezeu trebuie să fie ignorat, atunci când se iau decizii importante în viaţă. Desigur, nu este uşor să ignori o societate care, cu tupeu, susţine valori ce sunt direct opuse voinţei lui Dumnezeu. Şi este cu atât mai greu când opoziţia vine din propria ta familie. Adevărul de care avem nevoie să ne amintim în mijlocul unui asemenea conflict este că harul lui Dumnezeu ne va fi de ajuns. Nu este nimic la care ne cheamă Dumnezeu şi pe care să nu îl obţinem în pace şi cu bucurie. Aveţi încredere în El, şi nu vă va dezamăgi niciodată.

One Comment

  1. Vointa lui Dumnezeu pentru noi poate fi aflata numai printr-o practica religioasa constanta si consecventa. Participarea activa la Sfanta Liturghie (macar duminica) este un prim pas in aceasta directie. Acesteia i se adauga rugaciunea zilnica si practica regulata a spovedaniei, pentru ca, fara sa bagam mereu de seama, pacatuim in fiecare zi, cu mintea , cu vorba sau cu fapta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *