Despre Crezul Apostolic (II)

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 octombrie 2012.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

Creaţie şi Providenţă

În Crezul Apostolic afirmăm că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului. Spunând aceasta, mărturisim că El a făcut lumea din nimic. A pornit de la nimic, din care a creat lumea şi nu a despărţit nimic din Sine Însuşi ca să aducă lumea la starea actuală de existenţă. Prin urmare, lumea are un început. Acest lucru este afirmat în mod repetat în Vechiul Testament. „Dintru început Tu, Doamne”, spune psalmistul, „pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile” (Psalm 101/102,26). Iar Sf. Paul îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl fiindcă „ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui” (Efeseni 1,4).

A creat cele văzute şi nevăzute

A creat cele văzute şi nevăzute

Dumnezeu nu a trebuit să creeze lumea. Cauza a tot ceea ce a creat El este voinţa Sa divină şi iubitoare. Nu din bunătatea lui Dumnezeu apare necesitatea de a crea. Este adevărat că dorinţa de auto-comunicare aparţine naturii bunătăţii, dar ea este perfect împlinită în interiorul Treimii prin dăruirea de Sine a fiecăreia dintre cele trei Persoane Divine. Bunătatea lui Dumnezeu este, bineînţeles, motivul pentru care El comunică fiinţa Sa creaturilor. El împlineşte însă aceasta din propria Sa voinţă liberă şi fără să fie supus vreunei constrângeri, nici măcar venind din marea Sa iubire. Toate cele trei Persoane sunt în mod egal şi unic Creatorul universului. Deoarece lucrarea creaţiei prezintă însă o similaritate cu proprietăţile Primei Persoane, ea este de obicei atribuită Tatălui. Astfel se spune în Crezul Apostolic.

Deşi atribuim creaţia lui Dumnezeu Tatăl, ne mărturisim în acelaşi timp credinţa în providenţa paternă a Preasfintei Treimi. Providenţa este planul infinit înţelept al lui Dumnezeu pentru univers precum şi împlinirea acestuia prin conducerea Sa plină de iubire. Răspunsul nostru la Providenţa Divină este acela de a vedea în fiecare persoană, loc şi eveniment din vieţile noastre mâna providenţială a lui Dumnezeu. Oricine şi orice, în fiecare moment, este o manifestare a grijii Sale providenţiale. El doreşte ca noi să ne bucurăm sau să suferim, îndepărtează sau ia la Sine unele creaturi, pentru ca să ne conducă la destinul nostru etern.

Îngerii şi fiinţele umane

Învăţătura Bisericii afirmă că Dumnezeu a creat îngerii şi fiinţele umane. În secolul al XIII-lea, Biserica a trebuit să formuleze Crezul Lateran (1215), ca să apere credinţa împotriva albigensilor, care afirmau că există doi dumnezei: cel bun a creat fiinţele spirituale, iar cel rău a creat lumea materială. Crezul Lateran declară: „Credem cu tărie şi afirmăm fără rezerve că există un singur Dumnezeu adevărat… Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… Ei sunt unicul principiu al tuturor lucrurilor – Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, spirituale şi materiale. Prin atotputernicia Sa, de la începutul timpurilor El a creat în acelaşi mod, din nimic, ambele categorii de creaturi: lumea spirituală sau îngerească şi universul material sau vizibil. După care a format creatura om, care într-un anumit fel aparţine ambelor categorii, fiind alcătuit din spirit şi trup. Căci diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi buni în natura lor de către Dumnezeu, dar s-au făcut răi ei înşişi, prin lucrarea lor. Cât priveşte omul, păcatul lui a fost făcut la îndemnul diavolului (Conciliul IV din Lateran, 1215).

Este important să enumerăm declaraţiile de credinţă din acest important Crez:

  1. Un singur Dumnezeu a creat întregul univers, spiritual şi material, îngeresc şi uman.
  2. Acest unic Dumnezeu Creator este Preasfânta Treime, prin a cărei atotputernicie au venit în existenţă toate lucrurile.
  3. Timpul a început odată cu crearea lumii. De ce? Fiindcă timpul este măsura schimbării, iar schimbarea a apărut numai odată cu apariţia creaturilor.
  4. Mai întâi Dumnezeu a creat lumea spirituală a îngerilor, care sunt persoane cu intelect şi voinţă; apoi lumea materială, care poate fi percepută numai prin simţuri.
  5. După aceea, Dumnezeu l-a creat pe om, care este asemănător îngerilor în ceea ce priveşte faptul că poate să gândească şi să iubească, dar şi asemănător lumii materiale tangibile, în care respiră şi pe care păşeşte. Sufletul omului este spiritual şi prin natura sa nemuritor; trupul este material şi ca atare muritor prin natura sa.
  6. Diavolul (în limba greacă = diabolos, defăimător) şi demonii (în limba greacă = daimon, zeu rău) au fost la origine îngeri buni. Refuzând din mândrie să asculte de Dumnezeu, au fost aruncaţi în iad. Ei au devenit răi prin folosirea greşită a voinţei lor libere.

La şapte secole după Crezul Lateran, Papa Pius al XII-lea a revenit asupra subiectului privind originea omului. Până în acel moment îşi făcuseră apariţia o serie de teorii evoluţioniste care ridicau problema începuturilor rasei umane. Potrivit Papei (Humani generis, 12 august 1950), „Învăţătura Bisericii lasă ca întrebare deschisă problema evoluţiei, atâta timp cât această teorie îşi limitează speculaţiile la dezvoltarea, din materie vie deja existentă, a corpului omenesc. Credinţa catolică ne cere să afirmăm că sufletele sunt create nemijlocit de Dumnezeu”.

În acelaşi document, Papa Pius al XII-lea s-a preocupat şi de cei care îmbrăţişează teoria poligenismului. Susţinătorii acestei teorii afirmă că, întrucât evoluţia este un fapt stabilit, toate fiinţele umane care se află acum pe pământ nu provin de la o singură pereche de oameni, ci de la strămoşi umani diferiţi. Aceste ipoteze „despre poligenism… nu lasă credinciosului libertatea de a alege. Creştinii nu pot susţine o teorie care fie implică existenţa, după timpurile adamice, a unor rase de oameni care nu descind din el, fie presupune că Adam este numele dat unui grup de strămoşi primordiali”. În limbaj tehnic, numai monogenismul (mono = unul) şi nu poligenismul (poly = mai multe + genus = rasă) este compatibil cu credinţa catolică.

Păcatul originar

Până la apariţia pelagianismului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, nu au existat disensiuni majore asupra învăţăturii biblice privind căderea lui Adam. Pelagius a negat faptul că Adam a fost înzestrat cu o viaţă supranaturală de har, pe care a pierdut-o pentru el însuşi şi pentru urmaşii săi prin păcatul neascultării. Pentru a contracara eroarea lui Pelagius, s-au întrunit o serie de Concilii ale Bisericii. Pelagius a fost condamnat, şi mai mulţi Papi au confirmat doctrina catolică asupra păcatului originar, declarând:

  1. Adam a fost primul om. El a fost creat nemuritor. Moartea sa trupească a fost o pedeapsă pentru păcatul lui (Papa Zozimus I, 418).
  2. Păcatul lui Adam i-a dăunat nu numai lui, ci şi descendenţilor săi. În plus, nu numai moartea trupului, care reprezintă pedeapsă pentru păcat, ci şi păcatul, moartea sufletului, a trecut de la un om la întreaga rasă umană (Papa Bonifaciu al II-lea, 531).

O mie de ani mai târziu, reformatorii protestanţi au reluat ideile lui Pelagius. Ca urmare, Conciliul din Trento a emis celebrul Decret asupra păcatului originar. Publicate în anul morţii lui Martin Luther (1546), definiţiile conciliare precizează clar învăţăturile Bisericii Catolice despre acest mister fundamental al credinţei:

  • Pierderea îndreptăţirii originare. „Primul om, Adam, şi-a pierdut îndreptăţirea şi sfinţenia în care fusese alcătuit, de îndată ce nu a ascultat porunca Domnului în Grădina Raiului”.
  • Moartea şi supunerea faţă de diavol. „Prin ofensa adusă de păcatul său, el… a adus moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi odată cu moartea robia sub puterea… diavolului” (Canonul 1).
  • Transmiterea şi iertarea păcatului originar. „Acest păcat al lui Adam, care este unul prin origine şi care este transmis tuturor oamenilor prin propagare… nu este îndepărtat prin nimic altceva (nu există alt remediu) decât meritul unicului Mijlocitor care este Domnul nostru Isus Cristos, care ne-a împăcat cu Dumnezeu prin sângele Său” (Canonul 3).
  • Botezul conferă meritele lui Cristos. „Prin Sacramentul Botezului conferit corect în forma prescrisă de Biserică, acest merit al lui Cristos se aplică… deopotrivă adulţilor şi nou-născuţilor” (Canonul 3).
  • Concupiscenţa rămâne după Botez. „Concupiscenţa sau înclinaţia spre păcat rămâne la cel botezat, dar din moment ce a fost lăsată pentru a pune la încercare, nu are puterea de a le face rău celor care nu consimt şi care, prin milostivirea lui Isus Cristos, i se împotrivesc bărbăteşte” (Canonul 5).

În lumina celor de mai sus, afirmăm că protopărinţii noştri au primit la început un dar întreit:

  • Aveau darurile naturale ale fiinţelor umane, în special puterea de a gândi şi de a alege liber;
  • Aveau darurile preternaturale ale nemuririi trupeşti şi integrităţii, sau puterea internă de a-şi controla dorinţele.
  • Aveau darurile supranaturale ale harului sfinţitor, virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii şi demnitatea corespunzătoare pentru a intra în cer.

Prin neascultarea săvârşită cu voinţă, au pierdut de tot darurile supranaturale şi preternaturale, şi a slăbit (fără să o piardă) capacitatea lor naturală de a gândi şi de a alege liber. Aşa cum vom prezenta mai pe larg mai încolo, Botezul reface viaţa supranaturală pierdută prin păcatul lui Adam. El nu restabileşte darurile preternaturale, dar ne conferă dreptul la realcătuirea în slavă a trupurilor în ziua de pe urmă şi la harurile de care avem nevoie pentru a face faţă dorinţelor noastre dezordonate. Puterile noastre naturale a raţiunii şi a liberului arbitru rămân slăbite, dar prin milostivirea Domnului, ele sunt întărite pentru a ne ajuta să ne sfinţim prin lupta pe care o ducem cu concupiscenţa.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *