Credinţa este moştenită de la Apostoli

Teme: Biserică, Istorie.
.
Publicat la 24 octombrie 2012.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Gianni Valente
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: 30 Giorni

Papa Paul al VI-lea a proclamat anul 1967 drept An al Credinţei, marcând 1900 de ani de la martiriul Apostolilor Petru şi Pavel în Roma, un an decisiv care s-a încheiat cu Crezul Poporului lui Dumnezeu pentru „a da mărturie despre angajamentul nostru nezdruncinat de fidelitate faţă de Depozitul credinţei”. „Nu putem ignora faptul că timpurile noastre cer de la noi cu tărie acest lucru”.

Papa Paul al VI-lea

Papa Paul al VI-lea

Există momente, scrie Charles Peguy, când toate măştile cad şi nimic nu mai ascunde realitatea, care apare dezgolită în faţa noastră, aşa cum este de fapt. „Sunt singurele momente în viaţă când omul nu minte, nu trişează deloc; când este sincer, absolut şi total sincer; când vede adevărul, mai mult decât adevărul, realitatea aşa cum şi este; când nu mai ascunde nimic”. Acestea sunt momente în care „vedem clar şi îndrăznim să vedem clar”.

În 1967, Papa Paul al VI-lea a experimentat exact un astfel de moment. A privit Biserica despre care, aşa după cum scria în prima sa Enciclică (Ecclesiam suam), ştia foarte bine că este a Altuia, adică a lui Cristos. A privit la toate intuiţiile bune, la aşteptările sincere, la iluziile şi discuţiile deşarte care copleşeau Biserica în acel timp, şi… a văzut. A văzut sfârşitul creştinismului – nu al structurilor, al reuniunilor, al Vaticanului, al planurilor pastorale, al întâlnirilor de mase mari de oameni… A văzut stingându-se credinţa, timpul prezent ca pe o lungă Sâmbătă Sfântă, ca timp al absenţei lui Dumnezeu, în care până şi discipolii au plecat, fiecare pe drumul lui.

Papa Paul al VI-lea a văzut toate acestea şi, în tragedia pe care o traversa Biserica, a reamintit şi a repetat care sunt unicele ei comori: credinţa apostolilor, păzită de Tradiţie (Crezul Poporului lui Dumnezeu) şi săracii, popoarele înfometate (Populorum progressio), primii chemaţi să se bucure de harul credinţei. Un Papă nu poate şi trebuie să facă altceva decât să repete adevărurile dintotdeauna.

În 22 februarie 1967, prin Exortaţia apostolică Petrum et Paulum apostolos, Papa Paul al VI-lea a convocat un An Jubiliar special – Anul Credinţei. Cu o mie nouă sute de ani în urmă, apostolii Petru şi Pavel fuseseră martirizaţi la Roma, omorâţi „din gelozie şi invidie”, după cum ni se aminteşte într-un pasaj al scrisorii către Corinteni a Sf. Papă Clement, reluat la începutul Exortaţiei apostolice. La acea aniversare, Papa a lansat către întreaga Biserică invitaţia la a-şi aminti credinţa lăsată moştenire de cei doi apostoli, cerând cu smerenie să facă din realitatea credinţei experienţa lor de viaţă pentru a putea întâlni aceeaşi Prezenţă care acum 2000 de ani a atras privirile pescarilor săraci şi ale marilor păcătoşi, mişcându-le inimile.

Acel an – o recunosc astăzi istoricii – a fost un an de cotitură în Pontificatul Papei Montini. La sfârşitul Anului Credinţei, Papa Paul al VI-lea, în Piaţa San Pietro, proclama o mărturisire solemnă a credinţei, Crezul Poporului lui Dumnezeu, menit să „ateste poziţia noastră de fidelitate nezdruncinată faţă de depozitul credinţei”. Catolicii acelor timpuri nu au înţeles însă intuiţia tragică şi profetică a Papei Paul al VI-lea. Cei luminaţi considerau că este vorba despre un pesimism excesiv. Pentru reacţionari, este vorba despre un regret tardiv, având în vedere că ei considerau drept cauză a catastrofei reînnoirea conciliară pe care Papa Montini a ghidat-o. Pentru cler, indiferent din ce curent făceau parte, simpla repropunere a conţinuturilor tradiţionale ale credinţei catolice era un răspuns prea minimal dat provocărilor istoriei şi crizei Bisericii. Ei au simţit că era nevoie de o strategie mult mai complexă pentru a intra în dialog şi a se adapta faţă de lume, spuneau unii, pentru a rezista la asediul modernităţii şi a lupta, spuneau alţii. Astfel, Anul Credinţei şi Crezul Poporului lui Dumnezeu au fost înghiţite de un vârtej de tăcere.

Inimici hominis, domestici eius

Ceea ce l-a deranjat pe Papa Paul al VI-lea nu a fost atât imoralitatea lumii sau negarea teoretică a creştinismului în acel timp de violenţe şi imoralitate. Încă dinainte de 1967, alt tip de alarmă a fost trasă în discursurile Papei Paul al VI-lea: Biserica este demolată nu de ateismul modern, ci de proprii ei fii. Boala este internă, şi pare că a otrăvit învăţătorii, clericii şi academiile eclesiastice chiar înainte de a fi atins poporul, conducând la o golire din interior a naturii şi metodei creştinismului. „Ne vin pe buze cuvintele lui Isus: ‘inimici hominis, domestici eius’ – ‘duşmanii omului vor fi cei din casa lui’ (Matei 10,36)”, spunea Papa în 18 septembrie 1968, la nici trei luni de la proclamarea Crezului. Încă din 1965, însă, Papa a declarat la audienţa generală din 4 august că este îngrijorat de „vocile care vin şi din cele mai bune cercuri ale poporului lui Dumnezeu, unde doctrina Bisericii este alimentată în mod obişnuit de fervoarea studiului şi cultivată cu puterea minţii”. Aceste voci erau acum ecoul unor „erori noi şi vechi, rectificate şi condamnate de Biserică în trecut şi excluse din patrimoniul adevărurilor sale”.

În 11 iulie 1966, adresându-se unui grup de teologi şi oameni de ştiinţa reuniţi pentru a discuta modalitatea actuală de a transmite dogma păcatului originar, Papa Paul al VI-lea i-a avertizat cu privire la acceptarea formulărilor subordonate teoriei evoluţioniste. La audienţa generală din 30 noiembrie, însă, Papa a descris „tristul fenomen care tulbură reînnoirea conciliară şi dialogul ecumenic”, clarificând în detaliu esenţa creştinismului pe care unii aveau tendinţa de a o goli: „Învierea lui Cristos, realitatea prezenţei Lui reale în Euharistie, şi de asemenea fecioria Mariei şi implicit misterul măreţ al Întrupării”. În octombrie 1966, a fost publicat Noul Catehism Olandez, dorit de episcopatul din Olanda. A fost prototipul acelor catehisme post-conciliare care considerau că fac creştinismul interesant pentru omul modern înlocuind formulele tradiţionale de credinţă cu discursuri complicate şi în parte ambigue şi reticente.

Vorbind în 7 aprilie, anul următor, adunării episcopilor italieni, Papa Paul al VI-lea a reiterat care trebuie să fie prioritatea: „Prima problemă, problema capitală, este cea a credinţei, pe care noi, Episcopii, trebuie să o luăm în considerare cu toată gravitatea ei. Se întâmplă ceva foarte dureros şi ciudat… chiar şi între cei care cunosc şi studiază Cuvântul lui Dumnezeu: există mai puţină siguranţă cu privire la adevărul obiectiv şi la capacitatea minţii umane de a ajunge la el; sensul credinţei unice şi autentice a fost alterat; se permit agresiuni radicale la adresa adevărurilor sacre ale doctrinei noastre, crezute şi mărturisite dintotdeauna de popor”.

Tradiţia care ne precede

Îl îndurerau pe Papa Paul al VI-lea cei care, în această lucrare de auto-distrugere, instrumentalizau ultimul Conciliu ecumenic, interpretându-l ca fiind naşterea unui nou creştinism şi a unei noi Biserici. Exact la un an după încheierea Conciliului, în 8 decembrie 1966, Papa Montini denunţa într-un discurs eroarea de a considera că Conciliul Vatican II „reprezintă o ruptură cu tradiţia doctrinară şi disciplinară care îl precede”. O lună mai târziu, într-o audienţă generală, i-a invitat pe oameni să se împotrivească tentaţiei de a crede că „noutăţile care derivă din doctrinele şi decretele conciliare îndreptăţesc sau autorizează orice schimbare arbitrară… Trebuie să fim profund convinşi că nu poate fi demolată Biserica de ieri pentru a construi astăzi una nouă; nu putem uita şi contesta ceea ce Biserica ne-a învăţat până acum cu autoritate Conciliu, pentru a înlocui doctrina sigură cu noi teorii şi concepte”.

În 12 ianuarie 1966, spunea: „Învăţăturile Conciliului nu constituie un sistem organic al doctrinei catolice”, care „este mult mai amplă şi nu a fost pusă sub semnul întrebării de către Conciliu sau schimbată în esenţă, şi pe care şi Conciliul o confirmă, o ilustrează, o apără şi o dezvoltă cu autoritate… Nu are aşadar dreptate cel care consideră că Conciliul Vatican II reprezintă o distanţare, o ruptură, sau, aşa cum gândesc unii, o eliberare de învăţătura tradiţională a Bisericii”.

Credinţa, adeziune la o mărturie

Văzând toate acestea, Papa Paul al VI-lea a fost foarte conştient de faptul că nu era de ajuns să combată erorile doctrinale care se strecuraseră între liderii catolici. Confuzia doctrinară era simptomul a ceva mult mai radical. Părea aproape că pese tot în Biserică se pierduse percepţia cu privire la ce este cu adevărat creştinismului, natura şi dinamica vieţii creştine. Oamenii nu mai ştiau ce înseamnă să fii creştin. Papa a decis să profite de ocazia aniversării martiriului sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi să proclame Anul Credinţei, ca un răspuns la ameţitoarea confuzie care a urmat după efervescenţa conciliară. În Exortaţia apostolică Petrum et Paulum Apostolos, de convocare a Anului Credinţei, referirile la criza doctrinară sunt puţine şi secundare. Singura cerinţă, simplă şi minimală, adresată tuturor fiilor Bisericii, este aceea de a repeta mărturisirea de credinţă a Apostolilor Petru şi Pavel, şi de a rămâne în acea credinţă.

„Dorim să vă rugăm un lucru mic dar important: dorim să vă implorăm pe fiecare dintre voi, fraţii şi fii noştri, să vă reamintiţi de sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care au dat mărturie despre credinţa în Cristos prin cuvintele şi sângele lor, pentru ca voi să puteţi să mărturisiţi cu adevăr şi cu sinceritate aceeaşi credinţă pe care Biserica a primit-o cu devotament şi o expune cu autoritate. Pe de altă parte, această mărturisire de credinţă, pe care, avându-i ca martori pe sfinţii Apostoli, o facem în faţa lui Dumnezeu, trebuie să fie individuală şi publică, liberă şi conştient, interioară şi exterioară, umilă şi hotărâtă. De asemenea, dorim ca această mărturisire a credinţei să vină din adâncul inimii fiecărui om, şi să fie ecoul unei iubiri unice, identice şi debordante în întreaga Biserică. Ce altă slujire recunoscătoare de aducere aminte, de cinstire şi de comuniune putem oferi lui Petru şi Pavel, dacă nu mărturisirea aceleiaşi credinţe pe care am primit-o drept moştenire de la ei?” Repetarea formulelor care conţineau credinţa apostolică nu erau doar un răspuns devoţional pentru Papa Paul al VI-lea, ci un act care se integra perfect în acel moment istoric în viaţa Bisericii: „Nu putem ignora faptul că timpurile în care trăim cer cu tărie aceasta”.

Numeroase discursuri din acea vreme vor clarifica şi dezbate motivele proclamării Anului Credinţei lui Petru şi Pavel. La audienţa din 1 martie 1967, la câteva zile după publicarea Exortaţiei apostolice, Papa Paul al VI-lea explica: „Considerăm că această temă ne oferă firul cel mai sigur şi mai direct pentru a comunica spiritual cu aceşti mari Apostoli: ei înşişi au lăsat această recomandare insistentă. Sfântul Petru, de exemplu, în prima sa scrisoare către primii creştini, spunea că ei sunt „păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuire”, iar Sfântul Pavel spunea şi el că este „preocupat să garanteze integritatea şi păstrarea credinţei, şi repetă recomandarea de a evita şi respinge orice greşeală, pentru ca „depozitul” să fie păzit”. Aderând la credinţa pe care Biserica ne-o propune, ajungem în comunicare directă cu Apostolii, şi prin ei cu Cristos, primul şi singurul nostru Învăţător. Ne plasăm la şcoala Apostolilor, anulând distanţa de secole ce ne desparte de ei şi făcând din momentul prezent o istorie vie, o istorie consecventă proprie Bisericii”. Credinţa, explică în acelaşi discurs Papa Paul al VI-lea, amintind definiţia Conciliului din Trento, „humanae salutis initium est” – este începutul mântuirii omului.

La audienţa din 19 aprilie, Papa s-a oprit din nou să clarifice ce este credinţa creştină, făcând deosebirea dintre aceasta şi asimilarea comună făcută „cu sentimentul religios, cu credinţa vagă şi generică în existenţa lui Dumnezeu”. Credinţa, spunea Papa Paul al VI-lea, este „adeziunea spiritului, a minţii şi a voinţei la adevăr”, justificată „de autoritatea transcendentă a unei mărturii la care nu doar este raţional să aderăm, ci este şi logic în mod intim, datorită unei uimitoare şi vitale puteri convingătoare, care face actul de credinţă extrem de personal şi satisfăcător”. Credinţa este aşadar „o virtute cu rădăcini înfipte în psihologia umană, dar care îşi trage validitatea din acţiunea misterioasă, supranaturală a Spiritului Sfânt, a harului revărsat în noi, în viaţa normală, prin Botez”. Este „acea capacitate spirituală care ne permite să primim – deoarece ele corespund cu realitatea – adevărurile pe care cuvântul lui Dumnezeu ni le-a revelat. De aceea, credinţa este un act fondat pe încrederea pe care noi i-o acordăm Dumnezeului celui viu”.

Deschiderea oficială a Anului Credinţei a fost oficiată solemn în Bazilica din Vatican în seara zilei de 29 iunie 1967, sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel. În predica sa, Sfântul Părinte reafirma că „de curând încheiatul Conciliu ecumenic ne îndeamnă să ne întoarcem la izvoarele Bisericii şi să recunoaştem în credinţă constituentul ei principal, condiţia primordială a creşterii sale, fundamentul siguranţei interioare şi forţa vitalităţii sale exterioare”. Câteva zile mai târziu, pelerinii care au participat la audienţa din 5 iulie l-au auzit pe Papa revenind la problema credinţei: „Credinţa este moştenirea Apostolilor. Este darul apostolatului lor, al iubirii lor… Faptul că ei, împreună cu ceilalţi apostoli şi cu evangheliştii, sunt intermediari între noi şi Cristos, caracterizează în mod esenţial creştinismul şi generează un sistem de raporturi indispensabile în comunitatea credincioşilor… Apostolul este învăţător. El nu este doar ecoul conştiinţei religioase a comunităţii, nu este expresia opiniei credincioşilor, vocea care o exprimă şi legalizează, cum ar spune moderniştii, şi cum îndrăznesc să afirme şi astăzi unii teologi. Vocea Apostolului generează credinţa… Adevărul religios, venit de la Cristos, nu este transmis oamenilor într-un mod necontrolat şi iresponsabil, ci are nevoie de un canal extern, social”.

Orientul marilor Concilii

Vizita Papei în Turcia, între 25-26 iulie 1967, a fost un alt pas pe urmele apostolilor, după cum se intenţiona în Anul Credinţei. Papa a mers pe urmele lui Pavel, în călătoriile sale misionare, „întemeind primele comunităţi creştine în circumstanţe uneori dramatice, aşa după cum este relatat în Faptele Apostolilor”, a spus el într-un discurs ţinut în biserica Sf. Ioan din Efes. Scopul principal al călătoriei a fost însă acela al întoarcerii la locurile în care au fost celebrate primele mari Concilii ale Bisericii, care au definit şi au păzit credinţa apostolică, apărând creştinismul de erezii. Întorcându-se în Roma, la rugăciunea Angelus din 2 august, Papa a celebrat primele patru Concilii ecumenice ţinute în Orient (Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon). A fost o redimensionare indirectă a orizontului ultimului Conciliu ecumenic, pe care unii doreau să îl celebreze drept anul 0 al Bisericii. „Aceste patru Concilii”, spune Papa, „au fost şi rămân demne de un mare respect. Aceste patru Concilii, după primele secole de persecuţii şi clandestinitate, au dat Bisericii conştiinţa structurii ei constituţionale şi unitare. Ele au pus în evidenţă şi au stabilit cu autoritate dogmele fundamentale ale credinţei noastre, despre Preasfânta Treime, despre Isus Cristos, despre Fecioara Maria, dând astfel creştinismului doctrina sa de bază”.

Venerarea acestor patru Concilii a fost de asemenea o oportunitate de a confirma comuniunea de credinţă cu ortodoxia în dogmele fundamentale. Papa Paul al VI-lea, Papa care a anulat excomunicările reciproce între Roma şi Constantinopol şi care, într-un act de smerenie, a sărutat picioarele Episcopului ortodox Meliton al Calcedonului, a profitat de vizita sa în Turcia şi s-a întâlnit cu Patriarhul Atenagoras şi cu ortodocşii din Efes, pentru a repeta faptul că „pentru a restabili şi conserva comuniunea şi unitatea, trebuie să fim atenţi ‘să nu impunem nimic din ceea ce nu este necesar'”. „Iubirea”, i-a spus el Patriarhului Atenagoras şi Mitropoliţilor Patriarhiei Ecumenice în Catedrala Sf. Gheorghe, „trebuie să ne ajute aşa cum i-a ajutat pe Ilarie şi Atanasie să recunoască identitatea credinţei dincolo de diferenţele de limbaj într-un timp în care divergenţele grave divizau episcopatul… Şi nu a fost de acord Sf. Chiril al Alexandriei să lase la o parte teologia sa atât de frumoasă doar ca să facă pace cu Ioan din Antiohia, după ce a constatat că dincolo de expresii diferite, credinţa lor era una şi aceeaşi?”

Referinţele umane şi materiale la memorie

La încheierea Anului Credinţei, Papa Paul al VI-lea a scandalizat clerul cu două gesturi. Într-o alocuţiune în Bazilica Vaticanului, din 26 iunie 1968, el a anunţat autenticitatea relicvelor Sfântului Petru descoperite în timpul lucrărilor în grotele Vaticanului între 1940 şi 1950. „Suntem susţinuţi în aceste sentimente intense”, a spus Papa Montini, „de urmele istorice lăsate aici din vremurile de demult. Aceste referinţe umane şi materiale la memoria apostolilor, ‘per quos religionis sumpsit exordium’, prin intermediul cărora s-a născut viaţa noastră religioasă, nu pot fi ignorate de către noi, romanii, sau de către cei care vin la Roma”. Rezultatul cercetărilor făcute pe fragmentele de oase găsite în necropola Vaticanului au fost anunţate cu un entuziasm stăpânit: „Noi cercetări au fost făcute în ultima vreme, cu atenţie şi răbdare, cu un rezultat pe care noi, bazându-ne pe judecăţile unor experţi valoroşi şi prudenţi, îl considerăm pozitiv: relicvele Sfântului Petru au fost de asemenea identificate în mod pe care îl putem considera convingător, şi îi felicităm pe cei care s-au dedicat studiului devotat şi au depus eforturi susţinute”.

În 30 iunie 1968, Anul Credinţei a fost închis cu Liturghia solemnă şi cu mărturisirea credinţei pe care însuşi Papa Paul al VI-lea a numit-o Crezul Poporului lui Dumnezeu. A fost încununarea Anului Credinţei, pe care, spunea Papa Paul al VI-lea în predica sa, „l-am dedicat amintirii Sfinţilor Apostoli spre a confirma fidelitatea noastră neclintită faţă de depozitul credinţei pe care ei ni l-au transmis şi pentru a întări dorinţa noastră de a face din ea esenţa vieţii noastre, în acest moment anume al istoriei Bisericii în pelerinajul ei pământesc”. Cu această mărturisire, Papa Paul al VI-lea a dorit să îndeplinească mandatul „dat de Cristos lui Petru, al cărui Succesor suntem – nu pentru vreun merit -, de a-i întări în credinţă pe fraţii noştri”. Noul Crez, „fără a fi o definiţie dogmatică propriu-zisă, în esenţă reproduce Crezul de la Niceea, cu unele dezvoltări cerute de condiţiile spirituale ale timpurilor noastre. În mărturisirea Crezului Poporului lui Dumnezeu, Papa Paul al VI-lea a declarat că a fost atent la „neliniştile din unele sfere moderne” şi la „pasiunea pentru schimbare şi noutate” care i-a cuprins pe mulţi catolici: „este necesar să avem cea mai mare grijă pentru a nu devia de la învăţăturile doctrinei creştine. Deoarece aceasta ar însemna – aşa cum din păcate destul de des se întâmplă astăzi – o tulburare şi o dezorientare generală în multe suflete creştine”.

Un Papă mare în timpuri dificile

Aşa cum scria atunci Carlo Falconi, unul dintre cei mai cunoscuţi vaticanişti din acea vreme, în cartea sa „La svolta di Paolo VI” (Punctul de cotitură al Papei Paul al VI-lea), „hăul tăcerii ce s-a aşternut peste proclamarea noului Crez este dramatic de ameninţător. Întreaga campanie de presă a Vaticanului, cu dorinţa de a stârni un ecou emoţionant şi un consens plin de recunoştinţă, a fost în zadar. Şi dacă nu ar fi fost publicată la scurt timp Enciclica Humanae Vitae, canalizând asupra sa reacţii foarte deschise, stânjeneala provocată de protestul silenţios împotriva proclamării Crezului ar fi fost de nesuportat”.

Întreaga lume catolică, cu mici excepţii, a lăsat să cadă în gol intuiţia lucidă despre condiţia Bisericii în lume, exprimată în Anul Credinţei şi de Crezul Poporului lui Dumnezeu. Pentru teologi şi intelectuali, era vorba de „acte de pietate”. La începutul Anului Credinţei, teologul olandez Edward Schillebeeckx, comentând iniţiativa Papei Paul al VI-lea, afirma că criza pe care o traversa credinţa creştină era o „criză de creştere”. Colegul său german Karl Rahner lua în derâdere faptul că după anul geofizicii a urmat Anul Credinţei şi a concluzionat: „Totul depinde de o reflecţie profundă pentru a face această concepţie (cea creştină) credibilă pentru spiritele contemporane”.

Papei care indica spre întoarcerea la Tradiţie, spre reafirmarea doctrinei Apostolilor şi spre fidelitatea faţă de ea, toţi, în fond, i-au spus că nu este suficient. Complotul tăcerii care l-a întâmpinat pe Papa Paul al VI-lea în timpul Anului Credinţei şi când a proclamat Crezul Poporului lui Dumnezeu a arătat adevărata rădăcină a neînţelegerii, a ostilităţii mute şi a contestărilor tot mai frecvente cu care se confrunta Papa în Biserică. Ideea că pontificatului montinian a suferit după anii 1967-1968 o involuţie, dezamăgind speranţele iniţiale, a devenit atât de răspândită în rândul intelectualităţii clericale încât a fost evocată la jumătatea anilor 1970 de un relator oficial, istoricul Franco Bolgiani, la Congresul eclezial despre „Evanghelizare şi promovare umană”, în faţa tuturor liderilor Bisericii italiene. În predica din 29 iunie 1972, în sărbătoarea Apostolilor Petru şi Pavel, Papa Paul al VI-lea a recunoscut: „Credeam că după Conciliu ar urma o zi cu soare în istoria Bisericii. Ceea ce a urmat au fost însă o zi înnorată şi cu furtuni, cu întuneric, cu căutări şi nesiguranţe, în care este dificil să împărtăşeşti bucuria comuniunii”.

În acele timpuri, puţini au avut curajul de a manifesta public ataşamentul şi solidaritatea cu un Papă care era luat în derâdere chiar şi în întrunirile ecleziale. Unul dintre cei care au îndrăznit a fost Patriarhul Veneţiei, Albino Luciani (viitorul Papă Ioan Paul I). Predica sa din 18 septembrie 1977, la Congresului Euharistic Naţional ţinut în Pescara, a fost o declarare explicită şi cu pasiune a comuniunii sale cu marele Papă din acele timpuri dificile: „Petru pe care l-am auzit în Evanghelie trăieşte astăzi în persoana Papei Paul al VI-lea, Succesorul său. Sunt însă doi Papi Paul al VI-lea: unul este cel pe care l-am văzut ieri seară, aici, în Pescara, cel pe care îl vedem şi îl ascultăm la audienţele generale şi private, şi altul este cel pe care îl descriu anumite reviste şi ziare, în modul lor propriu – inventând şi denaturând. Doar primul este cel real, autentic: un mare Papă, căruia i-a fost dat să îşi desfăşoare misiunea în timpuri dificile…”

One Comment

  1. Teme atat de importante raman atat de putin cunoscute si necomentate si neexplicate. Poate de la acest punct trebuie mers mai departe. De ce era ignorat acest Papa, de ce nu era respectat, asa cum ar fi trebuit, de ce sunt atat de actuale acele trairi atat in Biserica cat si in afara ei? sa va spun o poezie a unui preot ortodox pe care am fost onorata s-o am:

    Daca as fi bob de grau, as astepta cuminte ca sa ma coc, rabdand smerit in arsita fierbinte. Apoi, legat cu frati de ai mei, la moara de m-ar duce, de pietre m-as lasa sfarmat, s-ajung faina dulce. Cand m-as vedea trecut de sita, asta mi-ar fi dorinta: cu ruga de m-ar framanta, plangand prescurarita, iar de m-ar pune in cuptor, oricat de-ncins sa fie, O Doamne, ce frumos as creste, s-ajung la Liturghie, Cand preotul se roaga-n taina, ingenunchind sfios, m-as preschimba prin Duhul Sfant in Trupul lui Hristos. Si daca toate s-ar plini un dor mi-ar mai ramane: ca toate boabele de grau sa fie doar O paine!

    Amin, spun eu, cu dragoste si dor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *