De unde şi-au luat evangheliştii informaţiile?

Teme: Biblic.
.
Publicat la 24 septembrie 2012.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Jimmy Akin
Traducere: Ana-Maria Blaga
Sursa: Catholic Answers Magazine, ianuarie 2012

Patru evanghelişti

Patru evanghelişti

Evangheliile relatează numeroase lucruri pe care Isus le-a spus sau le-a făcut în timpul slujirii Sale pământeşti. Ele reprezintă principalele surse de dovezi istorice pentru cunoaşterea vieţii lui Isus. Cum au făcut rost însă evangheliştii de aceste dovezi?

Prima şi a doua mână

În unele cazuri, evangheliştii au fost martori oculari la evenimentele pe care le-au relatat. Evanghelia după Matei este atribuită din punct de vedere istoric vameşului Matei Levi, care a fost unul dintre primii ucenici ai lui Isus şi care a fost martor la evenimentele din timpul vieţii publice lui Isus. Această atribuire este credibilă. Este greu să ne imaginăm că numele lui Matei ar fi putut fi ataşat unei scrieri cu care acesta să nu fi avut nimic de-a face. Ca vameş, Matei avusese una dintre cele mai dispreţuite ocupaţii din Iudeea secolului I (comparabilă cu cea de prostituată sau de hoţ), şi cu toate acestea, Evanghelia lui Matei este în mod clar adresată unei audienţe iudaice. Dacă cineva ar fi avut o Evanghelie cu autor necunoscut adresată iudeilor, cu siguranţă nu i-ar fi ataşat numele unui vameş.

Într-un mod şi mai clar, Evanghelia după Ioan afirmă explicit că este scrisă de un martor ocular – „discipolul iubit” – care, la finalul Evangheliei, este descris ca „discipolul care dă mărturie despre acestea şi le-a scris” (Ioan 21,24). Evanghelia sa dovedeşte totodată o cunoaştere aprofundată şi corectă a Palestinei secolului I. Dacă Matei şi Ioan au fost martori oculari ai slujirii pământeşti a lui Cristos, ce putem spune despre Marcu şi Luca? Cazul lui Marcu nu este foarte clar. Mulţi l-au identificat pe Marcu cu una dintre persoanele fără nume din Evanghelii, cum ar fi bărbatul care îşi lasă veşmântul şi fuge în noaptea arestării lui Isus (Marcu 14,51-52) sau bărbatul care duce apă la casa unde a avut loc Cina cea de Taină (Marcu 14,13). Dacă aceste identificări sunt corecte, atunci Marcu a fost martor ocular la cel puţin o parte dintre evenimentele descrise în Evanghelii, dar este dificil să fim siguri de acest lucru întrucât acelor persoane nu li se spune numele.

Evanghelistul Marcu a fost identificat în mod tradiţional cu Ioan Marcu, amintit pentru prima dată în Faptele Apostolilor 12,12, când Petru vizitează casa mamei acestuia. Astfel, se pare că Ioan Marcu locuise în Ierusalim şi asistase la multe dintre evenimentele din timpul slujirii pământeşti a lui Cristos. Totuşi, nu această posibilă calitate de martor ocular este cea care a dat Evangheliei lui Marcu însemnătatea de care s-a bucurat în Biserica primară, ci rolul de însoţitor al lui Petru pe care l-a avut Marcu (1Petru 5,13), Evanghelia sa având scopul de a înregistra învăţăturile şi amintirile lui Petru – care nu fusese un simplu martor ocular, ci chiar omul căruia Cristos îi încredinţase Biserica Sa (Matei 16,18).

Cazul lui Luca este diferit. Luca dă de înţeles că a fost martor la multe dintre evenimentele descrise în Faptele Apostolilor, folosind pronumele „noi” în anumite pasaje (de exemplu: „După ce am avut vedenia, am căutat să plecăm îndată în Macedonia” Fapte 16,10). Luca nu făcea însă parte din poporul ales (cf. Coloseni 4,10-14) şi este puţin probabil ca cei de alt neam să fi fost martori la prea multe evenimente din timpul vieţii pământeşti a lui Isus. Astfel, în introducerea Evangheliei sale, Luca vorbeşte despre tradiţiile legate de Isus ca fiind transmise de cei „care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului”. Luca nu afirmă despre sine că a fost martor ocular, ci că şi-a întemeiat relatarea pe un studiu atent – „după ce am cercetat toate de la început cu grijă” – a ceea ce i-a fost spus de către martorii oculari şi de către slujitorii cuvântului. Se pare deci că Evangheliile conţin un amestec de materiale. Unele dintre evenimentele relatate au fost trăite direct chiar de către evanghelişti, altele însă nu.

Problema surselor

Luca povesteşte că deja în vremea sa „mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi”. Este deci foarte posibil ca el să fi luat o parte dintre materialele din Evanghelia sa din una sau mai multe dintre acele povestiri scrise. Din cele mai vechi timpuri, s-a observat că Evangheliile lui Matei şi Marcu au mai multe puncte comune cu aceea a lui Luca, fapt ce a făcut ca aceste trei Evanghelii să fie numite „sinoptice” (de la rădăcina greacă însemnând „a vedea împreună”), deoarece ele fac un portret comun al slujirii pământeşti a lui Isus.

O teorie devenită foarte populară în secolul al XX-lea, cunoscută ca „ipoteza celor două surse”, susţine că a identificat două surse de inspiraţie pe care Luca le-ar fi folosit pentru a scrie Evanghelia sa. Una dintre surse ar fi Evanghelia lui Marcu, iar cea de-a doua ar fi o sursă fie scrisă, fie orală, numită „Q” (de la termenul german „Quelle”, „sursă”). Se considera că Q conţinea materiale găsite în Evangheliile lui Matei şi Luca, dar nu şi în Evanghelia lui Marcu. Se afirma că Matei folosise aceleaşi două surse, iar specialiştii susţineau uneori că Q ar fi putut fi o serie de însemnări scrise de însuşi Matei despre ceea ce spusese Isus, în timpul vieţii Sale pământeşti.

În ciuda recentei popularităţi a ipotezei celor două surse, părerile rivale merită luate în consideraţie. Nu ar fi nevoie de Q dacă Luca l-a folosit pur şi simplu ca sursă pe Matei – sau vice versa. Iar asemănările dintre Marcu şi ceilalţi sinoptici pot fi explicate dacă Marcu a scris Evanghelia sa ceva mai târziu şi ar fi putut folosi şi prescurta ceea ce scriseseră deja Matei şi Luca. Aşadar, există mai multe explicaţii despre posibilele legături dintre Evangheliştii sinoptici şi despre modul în care unul sau altul dintre ei s-ar fi putut inspira din scrierile altui coleg evanghelist. Ar putea fi cazul lui Luca, din moment ce el recunoaşte existenţa unor scrieri înainte de Evanghelia sa.

Maria îşi aminteşte

În unele cazuri pare posibil să identificăm o anumită persoană ca fiind sursa din spatele relatării unui Evanghelist. Să ne gândim la materialul din primele două capitole ale Evangheliei lui Luca, „Evanghelia copilăriei”, care descrie naşterea şi copilăria lui Isus. S-a observat cu mult timp în urmă că relatarea copilăriei lui Isus făcută de Luca o are în centru pe Maria, spre deosebire de povestirea copilăriei lui Isus făcută de Matei, care se concentrează asupra lui Iosif. Într-adevăr, relatarea lui Luca conţine un eveniment – Buna Vestire – la care Maria fusese unicul martor ocular.

Ar fi putut fi aşadar Preasfânta Fecioară însăşi o sursă pentru Evanghelia lui Luca? Este oare posibil ca doctorul iubit să îi fi pus Mariei întrebări despre naşterea şi copilăria lui Isus? Textul din Luca nu o spune, dar o sugerează puternic pe Maria ca fiind sursa pentru Evanghelia copilăriei. Două versete sunt demne de reţinut în mod deosebit. Primul (2,19) apare imediat după vizita păstorilor, şi ne spune că „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”. Cel de-al doilea (2,51) apare imediat după găsirea lui Isus în Templu şi spune că Isus „a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama Lui păstra toate acestea în inima ei”. Dubla referire la Fecioara Maria care păstra evenimentele descrise în inima sa este un indiciu clar către sursa materialului. Luca ne spune: Maria şi-a amintit aceste lucruri şi a vorbit despre ele mai târziu. Ea, nu Iosif sau altcineva, este sursa care a relatat aceste întâmplări.

Ce importanţă are un nume?

O identificare similară, ceva mai subtilă, a surselor poate apărea şi în alte locuri. De multe ori, Evangheliile vorbesc despre persoane anonime. De exemplu, adesea celor pe care îi vindecă Isus nu li se spune numele. Ei sunt doar „un lepros” sau „un om paralizat” sau „un om cu mâna uscată”. În alte locuri, însă, Evangheliile oferă nume, chiar dacă cei amintiţi nu sunt personaje importante: Iair, Bartimeu, Simon din Cirene, Maria mama lui Iacob şi a lui Iosif, Salomeea, Cleopa. De ce aceste diferenţe? Cartea lui Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses: The Gospels as Eyewitness Testimony, explorează ideea că motivul pentru care, în unele cazuri, ni se spune numele unei persoane este acela de a atesta calitatea de martor ocular a persoanei respective la evenimentul relatat. Aceasta ar însemna fie că evanghelistul a intervievat persoana în chestiune, fie că acea persoană era cunoscută de către evanghelist ca fiind cineva care continua să dea mărturie comunităţii creştine primare despre ceea ce văzuse.

Acest lucru ar putea explica, de exemplu, faptul curios de la finalul Evangheliei după Luca (24,13-33) în care cei doi discipoli aflaţi pe drumul spre Emaus îl întâlnesc pe Isus, dar ni se spune doar numele unuia dintre cei doi: Cleopa. Nu ni se spune şi numele celuilalt. De ce? Cel de-al doilea discipol a rămas necunoscut probabil pentru că Cleopa a fost sursa relatării. El a fost martorul ocular despre care Luca ştia că a participat la eveniment. Se poate ca Luca personal să fi stat de vorbă cu Cleopa, sau poate Cleopa a continuat să povestească de-a lungul anilor această întâmplare, şi astfel să o fi auzit şi Luca. Oricum ar fi, numindu-l pe Cleopa, Luca identifică un martor ocular. Personajele mai puţin importante cărora li s-a spus pe nume au jucat astfel un rol semnificativ pentru primii cititori ai Evangheliilor. Deşi noi astăzi nu îi cunoaştem, ei erau cunoscuţi în comunitatea creştină primară. Numindu-i ca martori ai diverselor evenimente, evangheliştii asigură cititorii că acei oameni pot confirma ceea ce spun Evangheliile despre ei.

În Marcu 15,21, de exemplu, se spune că, în timpul Pătimirii, Simon din Cirene venea de la câmp şi a fost constrâns să îi ducă crucea lui Isus. Acest Simon este identificat ca „tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus”. Aceştia din urmă erau în mod cert cunoscuţi audienţei lui Marcu (probabil la Roma), deoarece altfel nu sunt identificaţi. Unul dintre cititorii lui Marcu ar fi putut merge la Alexandru sau la Rufus şi ar fi putut întreba: „Tatăl tău chiar a dus crucea lui Isus?” „O, da”, ar fi răspuns fiul. „Mereu vorbea despre aceasta”. Astfel, putem trage concluzia că, prin includerea numelor unor personaje nesemnificative în Evanghelii, evangheliştii îşi validau scrierile în faţa cititorilor.

Protecţia martorilor

Faptul că unele personaje din Evanghelii rămân anonime are nişte implicaţii interesante. Unele persoane pomenite în relatarea Pătimirii lui Isus joacă roluri importante, dar rămân anonime. Printre acestea se numără bărbatul care le-a permis lui Isus şi discipolilor Săi să mănânce Paştele în casa sa (Matei 26,17-18), femeia care l-a uns pe Isus (Matei 26,6-13, Marcu 14,3-9) şi discipolul care i-a tăiat urechea servitorului marelui preot în timpul arestării lui Isus (Matei 26,51, Marcu 14,47, Luca 22,50).

Oricare dintre aceste persoane ar fi putut avea probleme cu autorităţile (atât cu cele locale, ale evreilor, cât şi cu cele imperiale, ale romanilor) dacă li s-ar fi ştiut numele. Primul adăpostise un om perceput de autorităţi ca revoluţionar; gestul femeii ar fi putut fi interpretat ca ungerea lui Isus pentru rolul Său mesianic, revoluţionar; iar cel de-al treilea comisese un act de violenţă în timp ce încerca să împiedice arestarea lui Isus. Astfel, unii specialişti (ca de exemplu H. B. Swete, Gerd Theissen şi Richard Bauckham) au sugerat că motivul pentru care acestor oameni nu li s-a făcut cunoscut numele a fost nevoia de a le proteja anonimatul. Comunitatea creştină primară ar fi ştiut cine erau aceştia, dar Evangheliştii au fost reţinuţi în a le scrie numele.

Interesant este faptul că Ioan numeşte două dintre aceste persoane. Femeia care îl unge pe Isus cu miresme se pare că este Maria, sora lui Lazăr (Ioan 12,2-11), iar discipolul care taie urechea servitorului marelui preot este identificat ca fiind însuşi Petru (Ioan 18,10). De ce se simte Ioan liber să le spună pe nume? Poate pentru că pericolul trecuse. Avem motive întemeiate să credem că Evanghelia lui Ioan a fost scrisă după moartea lui Petru (Ioan 21,18-19). Autorităţile îl prinseseră deja pe Petru (care fusese răstignit cu capul în jos la Roma, în jurul anului 67 dC ), astfel încât identificarea sa cu mânuitorul sabiei nu mai trebuia evitată.

Dacă protejarea anonimatului este motivul pentru care unele personaje rămân nenumite în Evangheliile sinoptice, atunci acest lucru indică faptul că aceste Evanghelii au fost scrise destul de devreme, când persoanele respective erau încă în viaţă şi ar fi avut de suferit dacă numele lor ar fi fost scrise în Evanghelii. Evanghelia lui Ioan – ca rezultat al unei mărturii directe – a fost de asemenea scrisă devreme (probabil înainte de anul 70 dC, din moment ce nu spune nimic despre distrugerea Templului), dar celelalte Evanghelii au fost scrise chiar mai devreme.

Sursa finală

În cel puţin câteva cazuri, se pare că martorul ocular pe care se bazează Evangheliştii este Isus însuşi. Acesta ar putea fi cazul relatării despre Agonia din Grădina Ghetsimani. Isus se afla la ceva depărtare de discipoli, iar aceştia şi-au petrecut o parte din timp dormind. Probabil că, mai târziu, Isus le-a povestit ce se întâmplase din perspectiva Lui (este posibil să le fi povestit în timpul celor 40 de zile în care le-a apărut după Înviere – cf. Fapte 1,3). Pe de altă parte, se poate ca apostolii să fi fost martori la destule evenimente din acea seară pentru a le relata aşa cum le avem astăzi, din moment ce Evangheliile nu indică faptul că ei dormiseră tot timpul sau că Isus se dusese prea departe de ei pentru a putea fi văzut sau auzit pe când se ruga.

O întâmplare care indică însă faptul că Isus însuşi trebuie să fi fost singurul martor ocular este ispitirea Lui în deşert, care nu este prezentată ca o experienţă de grup. Într-adevăr, ea avusese loc înainte ca Isus să îi cheme pe discipoli (cf. Marcu 1,12-13.16-20). Mult mai multe dovezi pot fi aduse pentru a demonstra credibilitatea istorică a Evangheliilor şi a relatărilor martorilor oculari pe care acestea se bazează. În orice caz, vedem numeroase indicii care arată faptul că Evangheliile au fost scrise devreme, pe când martorii oculari erau încă în viaţă, şi că evangheliştii dau destule informaţii despre sursele lor pentru a le permite cititorilor din comunitatea creştină primară să valideze ceea ce ei au relatat despre viaţa lui Cristos. Desigur, astăzi nu putem consulta aceşti martori originari, dar modul în care evangheliştii ni-i indică oferă credibilitate, dându-ne motive să preţuim mărturia istorică oferită de şi în Evanghelii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *