Creaţia, Adam şi Eva şi Grădina Raiului

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 septembrie 2012.
Print Friendly

Autor: Melinda Selmys
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: This Rock, mai-iunie 2011

Alungarea din Rai

Alungarea din Rai

A fost o dată ca niciodată un om bătrân cu barbă albă care trăia în nori. El a creat o lume, în care a pus o grădină, iar în grădină a luat noroi şi a făcut o păpuşă de lut, apoi a suflat viaţa pe păpuşa de lut şi aceasta a devenit om. Din bărbat a făcut şi o femeie, şi le-a spus să se înmulţească şi să trăiască fericiţi în grădină, care era plină de lei şi păuni şi lucruri minunate. Exista doar o singură regulă: nu aveau voie să mănânce mere dintr-un pom anume. Dar a venit un şarpe, i-a şoptit minciuni femeii, iar aceasta a mâncat şi de aceea lumea este plină de suferinţe şi moarte.

Aceasta este povestea Grădinii Edenului prezentată popular şi pe înţelesul tuturor. Pare în cel mai bun caz un basm pentru copii. Alte culturi au şi ele miturile lor primitive şi minunate în acelaşi timp:

  • Monştri cu 50 de capete au fost încuiaţi în Tartar. Ei pândesc de acolo şi îşi trimit răsuflarea urât mirositoare să nimicească culturile şi să otrăvească apele – Grecia.
  • Un zeu este în mod violent sfărmat în bucăţi, care sunt împrăştiate prin lume, iar apoi adunate şi repuse la un loc de soţia sa iubitoare – Egipt.
  • O lume în care energii misterioase pâlpâie în jurul adâncimilor primordiale, punând laolaltă molecule într-un perfect şi miraculos lanţ de ADN, care încet, în milioane de ani, se transformă de la stadiul de bacterie în peşte, apoi în monstru marin, dragon, până când în final, în urma unor serii de cataclisme, apare şi omul pe scena lumii – mitologia „ştiinţifice”.

În comparaţie cu acestea, povestea biblică a creaţiei pare puţin insipidă. Catolicii pot să se găsească într-o situaţie dificilă când sunt rugaţi să o explice. Cea mai potrivită abordare este aceea de a spune că relatarea Genezei oferă imaginea unui microcosmos din întreaga istorie umană. În doar aproximativ 2000 de cuvinte, este acoperită crearea cosmosului, începuturile omenirii, duşmănia dintre Dumnezeu şi Satana, primul păcat, consecinţele răului şi promisiunea mântuirii. Trebuie doar să scrutăm aceste adâncimi.

Imago Dei

Când Dumnezeu vine şi creează un trup pentru om, El nu face o păpuşă de lut pe care o va aduce în mod magic la viaţă, ci ia toate elementele materiale ale Creaţiei – tot ceea ce făcuse în cele 5 zile de dinainte – şi face un trup. Sf. Toma D’Aquino spunea în consecinţă că „omul este în sine o mică lume, deoarece tot ce a fost creat în lume se regăseşte în om” (Summa Theologiae I:1:91). Papa Ioan Palul al II-lea spunea de asemenea că „este posibil ca trupul omului, dacă ne uităm la ordinea urmată de Dumnezeu în crearea energiilor de viaţă, să fi fost pregătit gradual în formele vietăţilor antecedente” (audienţa generală, 16 aprilie 1986). Ipoteza evoluţiei graduale prezintă o viziune rezonabilă a modului în care trupul omului, ca microcosmos a Creaţiei, a fost făcut din „ţărâna pământului” (Geneză 2,7).

Când Dumnezeu a terminat crearea trupului primului om, „i-a suflat în nări suflare de viaţă” (Geneză 2,7). În acel moment, omenirea a primit ceea ce ne face de fapt oameni: un suflet spiritual, raţional. Aşa cum Spiritul Sfânt plutea peste adâncul de ape pentru a se putea realiza creaţia materială, tot aşa El pluteşte acum peste trupul omului pentru a-i da un suflet „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că omul este capabil să raţioneze, să aprecieze frumosul, să comunice prin limbaj, să participe la muncă de cultivare şi îngrijire a pământului, şi are liberul arbitru. Acest ultim dar, mai mult decât orice altceva, îl face pe om diferit, coroana creaţiei materiale. Tot ce a fost creat dă glorie lui Dumnezeu, dar omul este capabil să îl iubească în mod liber, să se angajeze într-o iubire cu dimensiuni spirituale şi morale.

Această iubire este o parte esenţială a „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”, deoarece revelează natura lui Dumnezeu, nu atât ca Dumnezeu unic, ci mai mult ca Dumnezeu Trinitar, Treime unită prin iubire. De aceea „nu este bine ca omul să fie singur”, şi Dumnezeu a creat femeia din coasta bărbatului. Aici, din nou, simbolismul Bibliei ne dezvăluie un adevăr spiritual profund: unitatea dintre bărbat şi femeie nu este ceva adăugat după – este prezentă din momentul în care există două fiinţe umane distincte. Adam se uită la Eva şi imediat vede în ea ceea ce nu a văzut în niciunul dintre animale: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Geneză 2,23). În acest moment Adam nu numai o înţelege pe Eva, ci şi se înţelege pe sine însuşi: înţelege că umanitatea nu este formată din indivizi izolaţi ci este o comuniune de persoane.

Se evidenţiază clar în relatarea din Geneză că Adam simte oarecum această vocaţie chiar şi înainte de a fi creată Eva, existând acel dor pe care nu îl poate explica sau împlini. Înaintea creării unei alte fiinţe umane, el este cumva incomplet. Pentru prima dată în Creaţie ceva „nu este bun”. Faptul că foloseşte cuvintele „în sfârşit” când o vede pe Eva ne confirmă faptul că Eva este împlinirea a ceva ce el dorea profund. Eva nu este pur şi simplu ajutorul lui la munca de îngrijire a grădinii, ci este ajutorul lui pentru în lucrarea de a deveni pe deplin uman. Ea este „mama tuturor celor vii” (Geneză 3,20), prin care întreaga rasă umană va fi adusă la existenţă.

Darurile preternaturale

Imaginea biblică a originii omului intră în contradicţie cu mitul ştiinţific care vede viaţa, aşadar şi omul, ca evoluând constant de la forme mai puţin perfecte spre stadii din ce în ce mai perfecte. Mulţi copii în ziua de astăzi sunt crescuţi cu imaginea darwinismului social: viaţa în preistorie era rea, brutală şi scurtă; neanderthalienii fugeau îmbrăcaţi în piei, se loveau în cap unul pe celălalt cu oase şi îşi trăgeau femeile de păr în peşteri. Încet, în decursul a zeci de mii de ani, aceşti strămoşi inferiori au evoluat până când în cele din urmă omul modern a apărut din negura primordială a violenţei şi superstiţiilor, şi calea spre dezvoltarea morală este angajamentul integral faţă de „progres”.

Tradiţia creştină ne învaţă exact opusul: omul a fost creat într-o stare de puritate şi sfinţenie, avânt pe deplin demnitatea specifică lui, şi a fost înzestrat cu darurile preternaturale care înalţă şi perfecţionează natura umană. Adam a fost Superman, nu Tarzan. Oamenii din grădină nu erau supuşi slăbiciunilor şi eşecurilor pe care le avem astăzi. Ei aveau darurile preternaturale:

  • impasibilitatea (lipsa suferinţei);
  • imortalitatea (lipsa morţii);
  • integritatea (lipsa concupiscenţei sau a dorinţelor dezordonate);
  • cunoaştere infuzată (lipsa ignoranţei în subiecte esenţiale fericirii).

Nu erau înclinaţi spre rău, raţiunea lor nu era întunecată de mândrie sau pofte trupeşti. Aveau o cunoaştere perfectă a legii morale. Nu experimentau nici o opoziţie între suflet şi trup, şi toate facultăţile sufletului lor erau în ordine şi în armonie una cu cealaltă. Lumea materială era un paradis care susţinea viaţa umană. Munca era o sursă de bucurie şi împlinire şi toate facultăţile umane funcţionau şi înfloreau la potenţialul lor maxim.

Din punct de vedere antropologic, diferenţa dintre aceste două poziţii este critică. Dacă teoria social-darwinista este adevărată, atunci imoralitatea este produsul imaturităţii noastre ca specie şi o reminiscenţă din epocile preistorice. Salvarea, conform acestei teorii, este doar o chestiune de timp: umanitatea va evolua sub ghidarea selecţiei naturale şi singura modalitate de a accelera acest proces este manipularea genetică a genomului uman. Dacă, pe de altă parte, omul a început viaţa în starea de har şi a căzut până a ajuns în starea prezentă, atunci salvarea devine o lucrare de restaurare.

Experienţa morală susţine punctul de vedere creştin. Orice persoană care a încercat să trăiască o viaţă morală a conştientizat tensiunea profundă din lăuntrul fiinţei umane, faptul că tendinţa de a face răul trebuie combătută dacă dorim să trăim bine. În ciuda acestor înclinaţii, însă, noi nu suntem nişte rămăşiţe ale preistoriei care plutesc pe valurile geneticii. Suntem capabili să alegem să trăim moral, să ne aducem cu încetul în starea iniţială, să aşezăm raţiunea pe tronul sufletului şi să subordonăm pasiunile şi dorinţele domniei ei. Ştim că cu cât ne apropiem mai mult de starea de libertate raţională, dezordinea interioară începe să dispară, virtuţile încetează să mai fie apăsătoare şi impulsurile concupiscenţei devin mai puţin stringente. De asemenea, experienţa ne confirmă că nu suntem capabili să obţinem fericirea desăvârşită doar prin mijloace raţionale. Trupul, deşi supus raţiunii, continuă să declare război spiritului.

Este imposibil să redobândim în această viaţă ceea ce Adam a pierdut prin păcat. Nici efortul eroic al voinţei sau primirea constantă a harului sacramental nu pot elimina din realitatea umană suferinţa, durerea şi moartea. Cristos, pregătindu-se pentru moartea Sa pe cruce, a arătat clar că refacerea totală a omului va fi doar în rai, că împărăţia Lui nu face parte din această lume. Cu toate acestea Spiritul Sfânt dăruieşte daruri care, în multe cazuri, ne dau o regenerare parţială a puterilor originare ale omului.

Darul limbilor, descris în Faptele Apostolilor, ne trimite la limba originară pe care Adam o folosea şi care era universal comprehensibilă. Darul înţelegerii permite o cunoaştere şi o înţelepciune care trec dincolo de simplele facultăţi naturale ale intelectului, aşa cum se întâmpla în cazul cunoaşterii infuzate din Eden. Unii sfinţi au primit darul extraordinar al tăriei care să le permită să îndure cu bucurie dureri pe care în mod normal natura umană nu le-ar fi putut îndura. În Evanghelie ni se spune că după răstignire, mulţi s-au ridicat din morţi şi au înviat (Matei 27,52-53) şi primele martirologii ne dau multe exemple în care mortalitatea a fost pentru scurt timp anulată, pentru ca mulţimile care priveau să vadă că Dumnezeul galileenilor este capabil să învingă cu adevărat moartea. Edenul este pierdut, dar, ocazional, ne este amintită gloria trecută, împreună cu promisiunea a ceea ce vom fi când vom fi pe deplin restauraţi, desăvârşiţi şi divinizaţi în viziunea beatifică.

Şarpele şi dragonul

Grădina Edenului nu este doar o bucată de pământ lângă izvoarele Eufratului: este un microcosmos al Creaţiei. Este cosmosul la o scară mai mică. Totul este prezent de la început. Măreţia Creaţiei nu va fi pe deplin revelată decât la sfârşit, în „noul paradis şi noul pământ”, prefigurat şi anticipat în Geneză. În Apocalips, sunt reluate multe teme şi idei din Geneză, dar la o scală mult mai mitologică. Să luăm, de exemplu, şarpele. În imaginile care înfăţişează povestea Genezei este adesea reprezentat ca un şarpe mare, de mărimea unui boa constrictor, sau ca un şarpe micuţ, de iarbă, care stă pe o creangă a pomului. Pare neverosimil ca Eva să fi fost păcălită să creadă că vorbeşte cu o creatură inofensivă.

Dacă însă Maria este a doua Evă, Eva de asemenea este prima Marie, deci şarpele care va declara război lui Cristos şi Bisericii este acelaşi cu cel dintru începuturi care a declarat război femeii şi copiilor săi. Ceea ce a văzut Eva a fost ispititorul, înfricoşător şi seducător în acelaşi timp, o fiinţă care impunea suficientă veneraţie încât pară că vorbeşte cu autoritate în îndemnul de a-l înfrunta pe Dumnezeu. Apocalipsul descrie această creatură drept „dragonul cel mare, şarpele cel de la început, care se cheamă diavolul şi Satana, cel care înşeală toată omenirea” (12,9).

Când Eva consimte să fie înşelată de acest şarpe, ea aduce asupra lumii seria de blesteme care se împlinesc în Apocalips. Războiul, foametea, molimele, moartea, dezordinea naturală şi căderea lumii nu sunt doar prevestiri ale sfârşitului lumii, ci şi consecinţe imediate ale păcatului originar. Moartea a intrat în lume nu doar pentru anumite persoane ci pentru întreaga omenire. Din momentul în care păcatul a adus dezordinea în istorie, lumea va muri. Numai prin crearea unui cer nou şi a unui pământ nou va fi posibilă eradicarea efectelor căderii lui Adam.

Cei doi pomi

Recrearea lumii era departe în momentul în care Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden, dar deja, în ultimele versete ale capitolului 3 din Geneză, mântuirea este pregătită. Sunt doi pomi ce cresc în Eden: pomul cunoaşterii binelui şi răului şi pomul vieţii. Adam şi Eva au mâncat din primul, dar au fost împiedicaţi să mănânce şi din al doilea. Pomul cunoaşterii binelui şi răului este unul dintre cele mai misterioase simboluri în povestea Edenului. Ni se spune: „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor, şi că pomul era de dorit, ca unul care dă înţelepciune, şi a luat din rodul lui şi a mâncat” (Geneză 3,6). Este important de observat aici că pomul este cu adevărat bun. Eva avea un suflet uman perfect ordonat şi raţional, care considera răul total repugnant şi de nedorit. Ispita a fost să caute un bun obiectiv pentru motivaţii dezordonate, ceea ce s-a şi întâmplat. Ispita a schimbat modul în care Eva s-a raportat la fructul oprit: ea nu mai vedea bunătatea lui într-un mod dezinteresat, ci într-un mod care prefigurează întreita concupiscenţă – fructul este de dorit pentru trup, are un fel de frumuseţe atractivă şi face apel la mândrie.

Este interesant că nu există pomul morţii sau pomul răului în grădină, doar pomul posibilităţii păcatului. Când Adam şi Eva mănâncă, ei interiorizează acel potenţial şi îl transformă în realitate. Aceasta creează o nouă relaţie între om şi Creaţie. Deodată, toate lucrurile care iniţial erau bune au potenţial pentru rău. Imaginea pomului este potrivită şi datorită multitudinii crengilor acestuia, ce reprezintă ramurile cunoaşterii, care în condiţia noastră decăzută reprezintă un adevărat pericol:

  • cunoaşterea spirituală poate fi folosită acum pentru vrăjitorie;
  • cunoaşterea ştiinţifică poate fi folosită acum pentru exploatare şi distrugere;
  • cunoaşterea morală poate fi folosită pentru a cenzura şi a condamna;
  • cunoaşterea estetică poate fi folosită pentru a face răul să arate atractiv.

Orice domeniu al strădaniilor umane este otrăvit, deoarece omenirea ştie acum nu doar să folosească cunoaşterea pentru mai mare slava lui Dumnezeu, ci şi în moduri dezordonate şi dăunătoare. Al doilea pom este antidotul la această problemă, dar este de asemenea periculos. Din momentul în care Dumnezeu i-a izgonit pe Adam şi Eva din grădină şi de la pomul vieţii, imortalitatea trupească nu a mai fost posibilă. Şi acesta a fost un act de milostivire divină. Cei care aleg să îl iubească şi să îl slujească pe Dumnezeu, nu ar putea să considere de dorit să trăiască la infinit într-o vale a plângerii. Cei care îl resping pe Dumnezeu nu pot fi lăsaţi să crească la infinit în răul lor şi astfel să îi veteme pe alţii fără a se face vreodată dreptate. Dumnezeu pune la porţile Edenului „heruvimi şi sabia de foc rotitoare, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Geneză 3,24). Edenul este permanent închis pentru om. În acelaşi timp, pomul vieţii este pregătit şi fructul răscumpărării se coace pe ramurile lui, dar încă nu a venit timpul.

Nu este întâmplător faptul că pomul vieţii apare mereu în mitologia universală. Pomul îşi îndreaptă ramurile spre galaxii şi stelele se învârt ca merele pe crengile lui. Toată viaţa, toată creaţia izvorăsc din rădăcinile lui, iar seva lui este apa vieţii. Pomul este imaginea întregii ordini create, un singur organism unificat în care toate lucrurile sunt reconciliate şi reunite. Este, bineînţeles, Crucea, iar fructul este Cristos răstignit. Mâncăm din acest rod de fiecare dată când participăm la misterul Euharistiei. Este stâlpul pe care este făcută lumea, sursa întregii vieţi, orânduită de la început, jertfa pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru a răscumpăra şi reînnoi Creaţia Sa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *