Paternitatea preoţilor

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Scott Hahn
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: Lay Witness Magazine, mai/iun 2012

Preot şi părinte

Preot şi părinte

Există o predică celebră a Sf. Augustin în care se adresează taţilor din audienţa sa numindu-i „confraţii mei Episcopi”. El şi-a uimit comunitatea, care cu siguranţă includea mulţi taţi de familie ocupaţi, spunându-le să fie fideli datoriilor preoţeşti. „Împliniţi slujirea mea în propriile voastre case”, a spus el. Cuvântul „Episcop” înseamnă supraveghetor şi deoarece „un om este numit Episcop pentru că supraveghează şi are grijă de alţii, orice om care are în grijă o casă deţine şi slujba de Episcop – supraveghind modul în care cred ai lui şi veghind ca niciunul dintre ei să nu cadă în erezie, nici soţia, nici fiul sau fiica şi nici chiar vreun servitor” (cf. Omilii 94 [44], NPNF I:VI). Augustin a rostit aceste cuvinte într-o perioadă în care Biserica se confrunta cu un prim val de clericalism. Creştinismul era deja liber de aproape un secol şi obligatoriu de aproape o generaţie. Clericii, care odinioară erau persecutaţi în Imperiu, acum erau respectaţi şi uneori chiar slăviţi. Acest nou respect era binevenit, desigur, şi se datora faptului că ei erau preoţi ai lui Isus Cristos.

Această exaltare clericală avea însă şi o parte negativă. Într-adevăr, în Imperiu clericii erau atât de ridicaţi în slăvi încât starea de laic era considerată comparativ nesemnificativă. Sf. Ieronim, un mare om al Bisericii, spunea la un moment dat că el aprobă căsătoria deoarece este terenul de creştere pentru viitorii celibatari. În acest context nu este de mirare că în acea perioadă creştinii obişnuiţi au început să piardă din vedere sacramentalitatea căsătoriei şi vocaţia sacră la viaţa de familie. Imaginaţi-vă aşadar şocul produs de Augustin când s-a adresat bărbaţilor căsătoriţi, care munceau şi erau subapreciaţi în acea vreme, cu apelativul „confraţii mei Episcopi”. Într-o epocă a înfloririi clericalismului, asemenea vorbe trebuie să fi părut exagerate şi scandaloase.

Astăzi trăim într-un alt fel de lume. S-a produs aproape o inversiune faţă de timpurile în care a trăit Augustin. În timp ce el a asistat la înflorirea clericalismului, noi trăim într-o perioadă de anti-clericalism dezvoltat. În timp ce contemporanii săi priveau cu dispreţ căsătoria, considerând-o drept o ocazie de păcat, contemporanii noştri nu pierd nici o ocazie să ia în derâdere celibatul preoţesc, considerându-l la rândul lor drept ocazie de păcat. Lumea noastră este imaginea răsturnată a celei din vremea Sf. Augustin. Totuşi cred că putem învăţa multe din atitudinea Sf. Augustin. El vorbea atât de onest despre preoţie şi paternitate deoarece vedea o realitate dincolo de cea vizibilă. Aceasta este caracteristica perspectivei catolice, o perspectivă sacramentală. Aşadar, în spirit augustinian, doresc să mă adresez preoţilor şi seminariştilor drept „confraţii mei părinţi”.

Argumentul metafizic

Una dintre minunăţiile planului divin este aceea de a fi dat taţilor preoţia şi preoţilor paternitatea. În familie, tatăl stă în faţa Domnului drept preot şi mijlocitor. În Biserică, preotul stă în faţa parohiei ca părinte. Paternitatea preotului nu este doar de ordin metaforic, ci de ordin metafizic. Este o participare supranaturală la paternitatea lui Dumnezeu Tatăl şi la preoţia Fiului. Cum şi-a exercitat Cristos această preoţie? A devenit Noul Adam, tatăl unei noi familii umane, care este Biserica. De aceea El a devenit imaginea perfectă a Tatălui pe pământ.

Preoţii Noului Legământ s-au conformat lui Cristos într-un mod unic şi puternic. Tradiţia creştină vorbeşte despre preoţie în cei mai uimitori termeni. Se spune că preotul este alter Christus, un alt Cristos. Catehismul ne spune mai departe ca preotul acţionează „in persona Christi Capitis” şi, asemenea lui Cristos, este „imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl” (nn 1548-1549). Prin slujirea preoţilor hirotoniţi, prezenţa lui Isus Cristos „se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor” (ibid.). Teologii vorbesc despre o schimbare ontologică – a însăşi fiinţei umane – care are loc în momentul primirii Sacramentului Preoţiei. Hirotonirea conferă „un caracter spiritual de neşters”, care este permanent şi „rămâne pentru totdeauna” (CBC nn. 1582-1583; cf. Evrei 5,6; Psalm 110,4).

Marele Părinte capadocian al Bisericii Grigore de Nyssa compara această schimbare cu transsubstanţierea care are loc în Sacramentul Euharistiei. „Pâinea”, explica el, „la început este doar o pâine oarecare. Dar când acţiunea sacramentală o consacrată, este numită Trupul lui Cristos, deoarece ea chiar devine Trupul lui Cristos… Aceeaşi putere a Cuvântului face ca preotul să fie demn de veneraţie şi cinste. Binecuvântarea noului preot îl desprinde de viaţa lui obişnuită. Ieri era doar cineva din mulţime. Acum, deodată, a devenit o călăuză, un conducător, un învăţător al dreptăţii, un învăţător al misterelor ascunse. Şi aceasta se întâmplă fără nici o schimbare corporală, a formei. Dar deşi pare a fi tot omul de dinainte, sufletul său invizibil a fost transformat cu adevărat de harul invizibil şi a ajuns la o stare mai înaltă (cf. Despre Botezul lui Cristos, NPNFII:V).

Acest caracter permanent, această comuniune cu Cristos, această participare la paternitatea Tatălui nu sunt simple metafore. Adevărul este că atât preoţii cât şi taţii sunt părinţi. În moduri diferite, paternitatea lor este o realitate metafizică şi teologică. Este ceva sacramental, un semn viu al prezenţei şi puterii divine. Dacă aceasta este o noutate pentru lumea contemporană, se datorează faptului că mulţi dintre noi am devenit involuntar empirişti ai religiei. Deoarece caracterul sacramental este invizibil, am putea fi tentaţi să credem că este mai puţin real şi permanent, şi mai mult declarativ. Dar deoarece este sacramental, caracterul preoţiei este real şi permanent, şi nu declarativ.

Pentru a crede acestea avem nevoie de o credinţă profundă, de o credinţă care să dureze întreaga viaţă. „Noi nu credem în formule, ci în realităţile pe care ele le exprimă, pe care credinţa ne îngăduie să le atingem”. Iar Sf. Toma de Aquino spunea: „Actul de credinţă al credinciosului nu se opreşte la enunţ, ci la realitatea enunţată”. Noi nu ne punem credinţa în teorii şi lucruri abstracte, ci în realităţi.

Asumarea responsabilităţii

Noul Legământ este în sine o economie sacramentală de ordin supranatural, mai reală decât întreaga lume pe care o vedem în jurul nostru. Realitatea paternităţii unui preot, la fel ca realitatea paternităţii mele, este mai reală decât obiectele din jurul nostru. Aceste realităţi sunt foarte puternice, şi cer atenţia noastră, dar noi le ignorăm, pe răspunderea noastră.

Preoţii sunt chemaţi să fie convinşi de paternitatea lor. Papa Ioan Paul al II-lea scria: „Marea familie a Bisericii găseşte expresii concrete în familiile diecezane şi parohiale… Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este familie pentru toată lumea” (Familiaris Consortio, nr. 85). Preoţii trebuie să fie părinţi pentru această „mare familie” – ce sarcină copleşitoare. Pentru cei şase copii ai mei sunt tată. Ceea ce înseamnă că am grijă de ei, le asigur cele necesare. Le dau un nume, o casă, mâncare. Îi învăţ, îi călăuzesc, îi disciplinez. Îi iubesc necondiţionat. Îi iert pentru greşelile ce le fac. Mă rog pentru ei zilnic. Şi toate acestea trebuie să le facă, într-o măsură mai mare – nu mai mică – şi preoţii. Filosofii de-a lungul secolelor au înţeles întotdeauna paternitatea ca fiind cel mai înalt grad de cauzalitate, însăşi comunicarea propriei naturi şi a propriei vieţi.

Această afirmaţie este aplicabilă atât paternităţii naturale cât şi celei supranaturale a preotului. Ca părinte natural, am comunicat viaţa umană biologică – dar prin administrarea Sacramentelor Botezului şi Euharistiei, preotul comunică viaţa divină, harul supranatural al filiaţiei divine a lui Cristos. Preoţii trebuie să fie părinţii unei familii mult mai mari decât a mea. Şi această paternitate înseamnă, ca şi a mea, mult mai mult decât a aduce la viaţă. Ca orice tată, preoţii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru mii de suflete din sute de case. Ei trebuie să se îngrijească de ele, să le înveţe, să le sfătuiască, să le disciplineze, să le călăuzească, să le corecteze şi să le ierte. Ei sunt părinţii. În casa mea, mă aştept ca fiii mei să îşi asume responsabilităţile pe măsură ce cresc; dar ca tată al lor, eu sunt cel care trebuie să îmi asum responsabilitatea finală pentru ei şi pentru căminul meu.

A construi

Ni se va cere să dăm socoteală pentru îndrumarea pe care am dat-o. Acest gând mă face să tremur puţin când mă gândesc la paternitatea mea. Şi preoţii ar trebui să tremure cu gândul la paternitatea lor. Perioada de seminar este foarte importantă pentru viitorii preoţi şi părinţi. Nu putem fi părinţi buni dacă nu facem un efort constant de a studia şi a învăţa. Ca şi cap al unei familii, trebuie să se auto-educ în multe domenii îndepărtate şi complicate ale unor discipline nefamiliale. Pentru a lua un împrumut de la bancă, trebuie să devin oarecum un economist. Pentru a putea fi un părinte responsabil lângă patul unui copil bolnav, trebuie să devii un medic amator. Pentru a le face pe toate, zi după zi, trebuie să citesc în profunzime din doctorii moralei şi ai rugăciunii.

Viitorii preoţi trebuie să se pregătească astăzi pentru o viaţă întreagă în care să înveţe. Timpul petrecut în seminar este probabil cel mai bun şi potrivit ca să se afunde în studiu. Şi preoţii nu pot fi părinţi buni fără o astfel de pregătire. Dacă vreun seminarist nu a profitat la maxim de timpul petrecut în seminar până acum, trebuie să facă un act de căinţă şi să înceapă o nouă viaţă. Trebuie să îşi suflece mânecile, să deschidă cărţile şi să cadă în genunchi pentru rugăciune. Preoţia şi paternitatea cer o bogăţie de cunoaştere şi înţelepciune care ia o viaţă întreagă să fie construită. Prin rugăciune ne inspirăm din infinita înţelepciune a lui Dumnezeu şi acest lucru este indispensabil, dar nu este tot. Dumnezeu se aşteaptă ca noi să corespundem harului Său într-un mod activ, prin muncă şi studiu.

Harul nu distruge natura, ci o construieşte, o perfecţionează şi o înalţă. Preoţii au nevoie de rugăciune, dar şi de studiu. Dumnezeu ne-a dat minte fiecăruia. Preoţii trebuie să o folosească spre bine, oferind-o Domnului ca bază pentru a construi. Seminariştii şi preoţii trebuie să fie atenţi la cuvintele unui profesor experimentat, fost student: Dacă nu studiaţi cum trebuie, nu vă puteţi ruga cum se cuvine. Dacă vă rugaţi cum se cuvine, veţi studia mai bine. Şi dacă studiaţi bine, vă veţi ruga mai bine. De aceea seminariştii trebuie să studieze şi să se roage cum se cuvine, căci una o întăreşte pe cealaltă.

Secretul paternităţii

Secretul paternităţii este acesta: fiecare bărbat trebuie să se străduiască să se îndrăgostească în fiecare zi de mireasa lui şi de copiii pe care aceasta i i-a dăruit. Mulţi am cunoscut cupluri căsătorite la care „iubirea s-a stins”. De asemenea, cunoaştem taţi obsedaţi de muncă sau egocentrişti, care îşi trăiesc viaţa detaşaţi de grija copiilor lor. Nimeni nu plănuieşte de la început să se întâmple aşa. Nici un cuplu nu porneşte în căsnicie sperând să aibă o viaţă nefericită şi să împartă această nefericire cu ceilalţi. Dar această nefericire vine peste un număr cutremurător de familii în fiecare zi. Unele dintre ele îngroaşă rândurile divorţurilor. Altele stau împreună dar fiecare pe orbita proprie, distanţi unul faţă de celălalt. Această situaţie se poate extinde şi asupra preoţilor care îşi abandonează mireasa – Biserica – şi copiii lor, sau cei care rămân în ea, fără tragere de inimă şi nefericiţi. A te îndrăgosti este de obicei un act involuntar. A păstra iubirea însă cere voinţă, muncă şi ajutor de la bunul Dumnezeu. Dar răsplata merită orice efort din plin.

Cu cât trec anii, descopăr că o iubesc tot mai mult pe soţia mea, Kimberly. Ne apropiem de aniversarea unui sfert de secol împreună, şi cred că îi cunosc defectele mai bine decât orice om. Dar am ajuns să înţeleg că nu pot greşi niciodată prin a avea încredere în ea, ci doar dacă nu am această încredere. Soţia mea este minunată, dar Biserica este o soţie şi mai minunată. Soţia mea este demne de încredere şi fidelă, dar Biserica este mai mult aşa decât ea. Preoţii trebuie să privească Biserica într-un mod supranatural, să trăiască alături de ea prin credinţă şi nu prin ceea ce este vizibil.

Preoţia, ca şi paternitatea, nu sunt meserii, nu au rol administrativ. Ele sunt vocaţii date de Dumnezeu. Există multe diferenţe între un serviciu şi o vocaţie. În fiecare an ne luăm vacanţă de la serviciu, dar niciodată de la familie. Într-adevăr, când merg în vacanţă, familia mea vine cu mine. Deşi preoţii îşi pot lua concediu de odihnă de la viaţa parohiei, întotdeauna iau preoţia şi paternitatea cu ei, oriunde ar fi. Familia spirituală a unui preot este mai mare decât a mea; ea se află pretutindeni. Oriunde merge preotul, el trebuie întotdeauna să fie un tată pentru marea familie a Bisericii. Adevărata preoţie este singurul antidot sigur împotriva bolii eclesiastice recurente numită clericalism. Trebuie să ne amintim mereu că, în calitate de preoţi şi taţi, nu suntem şefi, nici manageri, nici administratori. Suntem părinţi. Şi care este diferenţa? Un şef se poate simţi ameninţat de realizările angajaţilor săi, dar un tată găseşte întotdeauna împlinire în succesul copiilor lui.

Un tată nu creşte doar copii, ci şi fraţi şi surori. Tatăl este doar o treaptă a scării pe care copii trebuie să o urce pentru a ajunge la adevăratul Tată al nostru al tuturor. Tot astfel şi preotul va creşte fii şi fiice pentru a fi fraţi ai săi în Cristos. Ca părinţi, nu trebuie să creăm şi să susţinem dependenţa copiilor noştri de noi. Noi trebuie să fim demni de încredere, pentru ca fii şi fiicele noastre să aibă încredere tot mai multă în Dumnezeu. Deoarece de la El îşi trage numele orice paternitate în cer şi pe pământ (cf. Efeseni 3,15). Faptul de a fi părinte este extraordinar, dar este doar o imagine a paternităţii divine, o participare pe care E ne-a acordat-o prin har. Ca şi Augustin şi Grigorie de Nyssa, trebuie să ne străduim să fim realişti. Un preot trebuie să fie un om care ştie că este părinte, că paternitatea sa este ceva real, metafizic, teologic şi permanent. Lumea contemporană are mare nevoie de preoţi şi părinţi.

Un preot trebuie să audă în inima sa chemarea care este veche ca şi Vechiul Legământ. Deoarece preoţia Noului Legământ nu este o inovaţie. Este o continuare a preoţiei Templului din Ierusalim, a preoţiei tabernacolului din deşert şi, foarte important, a preoţiei paterne a fiecărei case din vremea patriarhilor. Preoţia paternă şi paternitatea preoţească sunt structuri atemporale a Familiei lui Dumnezeu. Totuşi, ele au nevoie permanentă de reînnoire; deoarece nu suntem taţi aşa cum ar trebui. În Cartea Judecătorilor ni se povesteşte că un levitic a ajuns la uşa lui Mica, iar acesta i-a spus: „Rămâi la mine şi fii părinte aici la mine şi preot” (Judecători 17,10). În capitolul următor, cererea lui Mica a fost reluată de fiii lui Dan, care l-au invitat pe levit să fie preot pentru întregul lor trib: „Vino cu noi şi ne fii părinte şi preot” (Judecători 18,18). Această chemare răsună şi astăzi, atât în oraşele şi satele noastre noastre cât şi în locurile de misiune.

Posted in Biserică, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *