Este totul adevărat în Biblie?

Teme: Biblic, Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2012.
Print Friendly

Autor: Karlo Broussard
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: This Rock, mai 2008

Cu sau fără greşeli

Cu sau fără greşeli

Conţine Biblia erori? Dacă acele erori sunt ştiinţifice sau istorice, şi nu ţin de probleme de credinţă şi morală, chiar contează? Aceste întrebări au apărut în timpul Conciliului Vatican II, când câţiva teologi au afirmat că Scriptura chiar conţine astfel de erori. Cardinalul Koenig de Viena a încercat să demonstreze acest lucru folosindu-se de citatul din Marcu 2,26, unde se spune că David „a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile ofrandei pe care nu aveau voie să le mănânce decât preoţii şi a dat şi celor care erau cu el”. Conform la 1Samuel 21,1, marele preot nu era Abiatar, ci mai degrabă tatăl său, Ahimelek. La suprafaţă, acest exemplu pare să susţină afirmaţia că biblia conţine erori istorice.

Conform expertului în scriptură Raymond Brown, conştientizarea acestor aşa-zise erori istorice a determinat Biserica la Conciliul Vatican II să înveţe că Biblia este lipsită de erori în ceea ce priveşte credinţa şi morala şi nu în chestiunile de istorie sau ştiinţă (New Jerome Biblical Commentary, 1169). Brown îşi argumentează afirmaţia apelând la numărul 11 din Constituţia Dogmatică asupra Revelaţiei Divine (Dei Verbum), care spune: „trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre”. Expresia „pentru mântuirea noastră” este cheia de referinţă folosită pentru a dovedi că numai acele lucruri necesare pentru mântuirea noastră (ce ţin de credinţă şi morală), şi nu cele istorice şi ştiinţifice, sunt lipsite de erori.

Totul ţine de context

Aşadar, cum ar trebui să interpretăm expresia „pentru mântuirea noastră”? În primul rând, ne vom uita la context. Făcând referire la capitolul al II-lea din Constituţia Dogmatică asupra Credinţei Catolice din Conciliul Vatican I, declaraţia de început a secţiunii 11 din Dei Verbum spune: „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe baza credinţei primite de la Apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, Îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”.

Cele două expresii cheie, „în totalitate” şi „cu toate părţile lor”, se referă atât la inspiraţia Sfintei Scripturi cât şi la Dumnezeu ca autor al Vechiului şi Noului Testament. Textul precedent spune: „tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt”. Conform părinţilor Conciliului, tot ceea ce autorii au dorit să afirme, Duhul Sfânt a dorit să afirme. Astfel, întrucât nu putem atribui erori Duhului Sfânt, nu putem face aceasta nici cu autorii inspiraţi.

Acest principiu al afirmării sau al enunţării este important în analizarea acelor aşa-zise erori din Scriptură, oricare ar fi natura lor, istorică sau ştiinţifică. Deşi acest subiect necesită o discuţie mai în profunzime care depăşeşte sfera acestui articol, este de ajuns să spunem că autorii umani, sub inspiraţia Duhului Sfânt, câteodată nu intenţionează să afirme că anumite detalii sunt reale sau precise (a se vedea „Genul şi principiul afirmării”, pag. 27).

Cu privire la elementele istorice, în 1905 Comisia Biblică Pontificală a afirmat că uneori – cu argumente solide şi în conformitate cu gândirea Bisericii – este posibil să concluzionăm că autorii sacri nu au intenţionat să facă o relatare adevărată şi strictă a evenimentelor istorice. Ei „au propus mai degrabă decât au stabilit, sub pretextul şi forma istoriei, o parabolă sau o alegorie sau o semnificaţie diferită de sensul literal sau istoric al cuvintelor” (citat din John E. Steinmueller, A Companion to Scripture Studies, 33).

De exemplu, deşi primele unsprezece capitole ale Genezei sunt istorie în adevăratul sens al cuvântului, naraţiunea conţinută în ele „relatează într-un limbaj simplu şi figurativ, adaptat înţelegerii omenirii în stadiul de început de dezvoltare, adevăruri fundamentale subliniind planul divin de mântuire” (Comisia Biblică Pontificală; citat din A Catholic Commentary on Sacred Scripture, 75). Mai mult, autorii sacri făceau parte din diferite culturi şi aveau diverse moduri de a scrie comparativ cu istoricii noştri moderni, care folosesc metode critice moştenite de la greci şi romani. Relatând istoria, autorii străvechi puteau omite anumite fapte, neglija ordinea cronologică, sau să dea un simplu rezumat al unui discurs. Deşi putem observa limite în acest stil de scriere, acestea nu transformă documentele în istorie falsă. Autorii nu au dorit să exprime acurateţe, căci nu de acurateţe era nevoie pentru a servi scopului mesajului.

Descrieri în limbaj figurativ

Criticii îi atribuie deseori erori ştiinţifice pasajului de la Iosua 10,13: „şi s-a oprit soarele, şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor”. După cum se ştie acum, soarele nu se învârte în jurul pământului, aşadar se pare că autorul a făcut o eroare ştiinţifică. Însă autorul nu a dorit să afirme un fapt ştiinţific; exprima un fenomen pe care l-a perceput cu simţurile lui. Şi astăzi ne exprimăm astfel. Nu îi acuzăm pe cei de la meteo de erori ştiinţifice când spun că „soarele va răsări la ora 6 dimineaţa”.

Papa Leon al XIII-lea arăta că există fizicieni care cercetează amănunţit Sfintele Scripturi pentru a descoperi greşeli în chestiuni care aparţin experienţei perceptibile. Ca răspuns, Pontiful a spus că autorii sacri „nu au încercat să pătrundă secretele naturii, ci au descris lucruri într-un limbaj mai mult sau mai puţin figurativ, sau în termeni care erau folosiţi în acel timp şi care în anumite situaţii apar şi astăzi, folosiţi chiar de oamenii de ştiinţă eminenţi” (Providentissimus Deus, 18).

Este greşit să aşteptăm de la autorii sacri acel fel de limbaj ştiinţific pe care îl găsim în cărţile contemporane de ştiinţă. Autorii au scris aşa cum vorbeau în mod obişnuit. Sfântul Toma de Aquino a scris că autorii Scripturilor descriu ceea ce este evident simţurilor. Autorii, din bunăvoinţă faţă de slăbiciunile unui popor ignorant, „au pus înaintea lor numai lucruri care sunt aparente simţului” (Summa Theologica I:1:9). Ei au scris ceea ce dorea Dumnezeu într-un mod în care oamenii puteau înţelege şi cu care erau obişnuiţi.

Chei de interpretare

Al doilea mod de a aborda demonstrarea faptului că Conciliul nu a încălcat Sfânta Tradiţie este de a revizui documentele prezentate în nota de subsol numărul cinci a pasajului din Dei Verbum 11. Scopul trimiterii la alte documente în anumite pasaje este de a instrui cititorul cum să interpreteze corect pasajul conform cu gândirea autorului. Următoarele documente fac dovada clară a ceea ce Conciliul dorea să transmită.

În Decretul privind Scripturile Canonice, Conciliul din Trento, la sesiunea a patra, a afirmat: „Dacă cineva nu acceptă ca sfinte şi canonice cărţile de mai sus în totalitate şi cu toate părţile lor, aşa cum a fost obiceiul să fie citite în Biserica Catolică şi după cum sunt conţinute în ediţia Vulgata în limba latină, şi în mod voit şi deliberat respinge tradiţiile, anatema să fie asupra lui”. Într-un document din Conciliul Vatican I, părinţii conciliari subliniau din nou şi reafirmau învăţătura de la Trento, afirmând că „scrierile complete ale Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, aşa cum sunt listate în decretul Conciliului din Trento… trebuie să fie primite ca sfinte şi canonice” (Dei Filius, 2.6)

Într-un comentariu cu autoritate la acest document, Papa Pius al XII-lea a dat şi alte instrucţiuni care aruncă lumină asupra interpretării corecte a DV 11: „Atunci când, ulterior, anumiţi scriitori catolici, în ciuda acestei definiri solemne a doctrinei catolice, prin care este susţinută autoritatea divină pentru ‘cărţile în totalitate şi cu toate părţile lor’ pentru a asigura libertatea de orice eroare, îndrăznesc să restricţioneze adevărul Sfintei Scripturi doar la probleme de credinţă şi morală, şi să privească alte probleme, fie din domeniul ştiinţelor fizice fie din al istoriei, ca obiter dicta [lucruri spuse accidental şi în treacăt] şi – aşa cum susţin ei – în nici un fel legate de credinţă, predecesorul nostru de vie memorie Papa Leon al XIII-lea, în Enciclica Providentissimus Deus, publicată în 18 noiembrie 1893, pe bună dreptate a condamnat aceste erori şi a protejat studiul asupra cărţilor divine prin precepte şi reguli foarte înţelepte (Divino Afflante Spiritu, 1).

În fine, în marea Enciclică Providentissimus Deus, Papa Leon al XIII-lea scria: „Este absolut greşit şi interzis atât să reduci inspiraţia la anumite părţi ale Sfintei Scripturi, cât şi să admiţi că autorul sacru a greşit. Cât priveşte viziunea celor care, ca să scape de aceste dificultăţi, nu ezită să susţină că inspiraţia divină priveşte subiectele de credinţă şi morală şi nimic altceva […] această viziune nu poate fi tolerată. Pentru că toate cărţile pe care Biserica le consideră sacre şi canonice sunt scrise în întregime şi fără excepţie, cu toate părţile lor, sub inspiraţia Duhului Sfânt; şi este imposibil ca eroarea să co-existe cu inspiraţia, din moment ce inspiraţia nu este doar în mod esenţial incompatibilă cu eroarea, ci o exclude şi respinge în mod absolut şi necesar, dat fiind că este imposibil ca Dumnezeu însuşi, Adevărul suprem, să spună ceva ce nu este adevărat” (nr. 20).

Papa Leon a reafirmat învăţătura constantă a Bisericii de la Conciliul din Trento şi Vatican I, şi anume că Duhul Sfânt a dictat totalitatea cărţilor Bibliei cu toate părţile lor. Este clar că a interpreta Dei Verbum ca restricţionând inspiraţia şi libertatea Bibliei de erori în chestiuni de credinţă şi morală înseamnă a interpreta contrar intenţiei părinţilor conciliari. Conciliul Vatican II nu ne-a permis să spunem că există erori în Sfânta Scriptură. Conciliul Vatican II nu a anulat dogma catolică a infailibilităţii Scripturii.

Atunci, ce însemnătate are?

Aşadar, ce a dorit Conciliul să spună prin „pentru mântuirea noastră”? Pr. William G. Most scrie: „Dacă Conciliul Vatican II ar fi dorit să facă acea clauză restrictivă, există o construcţie latină neambiguă care ar fi făcut acest lucru foarte clar, numită qui quidem cu subjonctivul. Conciliul nu a folosit acea structură” (Catholic Apologetics Today: Answers to Modern Critics, 217). El concluzionează că afirmaţia nu este restrictivă, ci descriptivă. Aşadar, expresia subliniază că adevărul în întregimea Scripturii, fie el religios, istoric sau ştiinţific, este pentru mântuirea noastră. Nu există nici o parte a Bibliei care să nu contribuie în călătoria noastră spre mântuire. După cum spunea Sf. Paul în 2Timotei 3,16: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună”. Dacă Dumnezeu este autorul întregii Scripturi, atunci întreaga Scriptură este pentru mântuirea noastră.

Cum poate fi explicat atunci pasajul de la Marcu 2,26? Răspunsul îl găsim în textul grecesc. În Marcu 2,26, grecii citesc „epi Abiathar archiereos„. Pr Most, în cartea sa Apologetica catolică astăzi, afirmă că prepoziţia greacă epi asumă sensul generic de „timp” atunci când obiectul său este la cazul genitiv. De aceea, citim „în zilele lui” sau „în timpul lui Abiatar”. Numele lui Abiatar a fost folosit pentru această perioadă şi nu al tatălui său datorită popularităţii sale printre cititorii Vechiului Testament. Abiatar avusese o legătură foarte strânsă cu regele David, sub domnia căruia a devenit mare preot alături de Zadok (cf. 1Samuel 22,20 – 2Samuel).

Multe alte exemple au fost folosite pentru a demonstra că Biblia conţine erori, dar pentru fiecare există un răspuns. Prin urmare, putem repeta cu umilinţă cuvintele Sf. Augustin: „Şi dacă în aceste cărţi întâlnesc ceva care este contrar adevărului, nu voi ezita să concluzionez că ori textul este greşit, ori că traducătorul nu a redat pe deplin semnificaţia pasajului, ori că eu însumi nu l-am înţeles” (Scrisoarea LXXXII, 3).

One Comment

  1. Sunt convinsa ca intregul continut al Bibliei este un adevar de necontestat. Dumnezeu niciodata nu face erori, EL este perfectiunea insasi in tot ce a creat!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *